O duminică de traumă la Bagdasar Arseni – UPU

Septembrie și toamna cea frumoasă au început pentru noi cu evenimente multe,unele mai fericite,altele mai nefericite,însă plini de optimism mergem mai departe.

Azi aș fi vrut să încep postarea cu vacanța de o săptămână din Spania,să scriu cât de tare ne-au fost încântați ochii și sufletul în cele 7 zile petrecute în Santa Susanna și în Barcelona.

Dar azi nu scriu nici despre vacanță,nici despre clasa a doua,nici despre cât de fericită am fost fiindcă am reușit să îmi cumpăr bilete la concertul vieții mele,azi am să scriu despre experiența traumatizantă trăită duminică la spitalul Bagdasar Arseni – sectia UPU.

În vacanța din Spania am mers mult pe jos, câte 7-8 kilometri zilnic, am prins niște zile nu tocmai însorite și am făcut totuși baie într-o apă de mare nu tocmai caldă.Cum era de așteptat, criza de lombosciatică a recidivat și aici îmi fac mea culpa!

Recidiva însă nu a fost doar cu niște simple dureri suportabile, ci cu zvârcoliri de durere și plâns o noapte toată.

Recunosc că nici pragul meu de suportabilitate al durerii nu este unul ridicat,însă durerile astea pe care le-am trăit de când am probleme cu hernia de disc, sunt inumane.

Și duminică de dimineață, după o noapte în care nu am pus geană pe geană, o noapte în care i-am trezit pe toți ai casei cu plânsetele mele și pentru a mă ajuta să mă deplasez, o noapte în care am înghițit iar antiinflamatoare fără nicio ameliorare a durerilor, am hotărât că spitalul și un medic neurochirurg sunt singura mea salvare pentru a rezista până ajung iar la balneolog (căci da, data trecută a fost singurul medic capabil să mă pună pe picioare în 10 ședințe!).Am scris despre asta aici.

Nu știu de ce am refuzat să merg la spitalul Municipal, nu știu de ce am crezut că alegând Bagdasar Arseni renumit pentru medicii neurochirurgi, îmi va fi mai bine.

Dacă până duminică, de câte ori am avut nevoie de spital și medici din UPU,de spitale și intervenții chirurgicale, lucrurile au funcționat foarte bine pentru noi, pentru că atât la Municipal , Fundeni, cât și la Giulești (acolo nu știu dacă ar trebui să iau în calcul experiența cu nașterea pentru că îl cunoșteam pe medic dinainte și putem spune că am avut o „intrare”) am avut de-a lungul anilor parte de oameni inimoși care ne-au vindecat și nu am întâmpinat niciodată situații neplăcute.

Tocmai pe baza experiențelor noastre din trecut, în absolut toate discuțiile cu și despre blamarea medicilor din spitalele mari de stat, eu eram mereu cea care susțineam că există și oameni dedicați, atenți, care își fac meseria sârguincios, fără a cere nimic mai presus decât salariul lor, că sunt depășiți de situație uneori și li se vorbește urât deși încearcă să ajute bolnavii cum pot, că salariile pentru care pleacă de acasă la muncă nu sunt cele mai ok pentru tot efortul depus în toți anii lor de studiu plus actualmente, că nu muncesc în cele mai bune condiții, că indiferent câte abonamente aș avea la privat tot la medicii din spitalele de stat am încredere să apelez când e vorba de ceva grav, etc.

De duminică, părerile acestea pe care le-am susținut fervent s-au deformat complet, m-am gândit cât am stat în spital la Bagdasar,câtă dreptate aveau toți oamenii care povesteau oripilați felul în care au fost tratați în sistemul de stat de diverși medici, cât de traumatizantă este o asemenea experiență atunci când ești bolnav. Și, cu siguranță, poveștile lor scrise sau spuse au fost experiențe ca cea trăită de mine.

Povestea mea începe duminică la ora 10:00 a.m când ajung la Obregia, la UPU, unde cobor din mașină, în fața intrării, plângând în hohote din cauza durerii (nu știu dacă ați încercat vreodată acrobația de a merge în mașină, 14 km, pe burtă, pe scaunul din dreapta șoferului și la orice groapă sau denivelare să simțiți dureri până în creier?!).

Vine o asistentă și un bodyguard, mă iau de mâini și mă ajută să mă lungesc pe burtă în cabinet. Acolo găsesc o doctoriță, nu foarte amabilă, dar civilizată, care mă consultă și vrea să îmi  prescrie o rețetă cu antiinflamatoare și să mă trimită acasă. Refuz plângând, explicându-i că îmi trebuie ceva intravenos administrat, mai puternic decât ceea ce am luat până atunci sau o infiltrație ca să îmi cedeze cât de cât durerea.Mă trimite la Bagdasar, la neurochirurgie, dumneaei nu poate administra intravenoase fără RMN.

Plec mai departe, cu o hârtie în mână în care mi se scrisese că refuz tratamentul pe cale orală cu antiinflamatoare.

Ajung la 11:00 în față la Bagdasar Arseni, tot plânsă, tot cu aceleași dureri cumplite. Coborând din mașină,aceeași primire ireproșabilă din partea unui bodyguard și a unui brancardier. Intru în spital, se deschide ușa triajului, iese o asistentă minunată (dna.Liliana) – o să revin să precizez de ce minunată – mă conduce în interior la UPU, pe hol însă, mă întinde pe un pat, îmi ia buletinul și pe soțul meu ca să facă formele de triaj.

Tricoul îmi este fleașcă de ud, gura uscată, părul ud fleașcă de la durere.Stau cu fața în jos, în fața cabinetului de resuscitare, a toaletei cadrelor medicale și a unui cabinet unde se pregăteau injecții, pansamente, etc.Mă vaiet continuu, încet, însă suficient cât să fiu auzită de ceilalți din jur.

Vine înapoi doamna Liliana, îmi aduce buletinul, îmi lasă patul la orizontală, mă șterge pe față cu un șervet și îmi aranjează cearceaful. Îmi spune să aștept,de aici depinde numai de medici când mă iau la control.

Stau de o oră întinsă pe pat, mai plâng când și când că nu îmi găsesc o poziție liniștitoare, trec pe lângă mine asistente și medici din UPU care se vânzoleau pe acolo, stăteau la povești, râdeau, niciunul nu îmi dă nicio atenție.

E duminică și cazurile din urgență nu par a fi grave, vin oameni pe picioare, cu dureri relativ suportabile, nu am mai văzut pe nimeni intrând întins sau plângând, semn că lucrurile nu erau atât de grave.

Absolut nimeni,din câte cadre medicale din UPU s-au perindat pe acolo, nu m-a întrebat ce este cu mine.

Am nevoie de apă, strig, ei râd și nu mă aude nimeni.Mă vede bodyguardul și îmi aduce un pahar, mă ajută să mă ridic cumva și să beau.

După încă o oră de stat pe același hol și pe același pat, ora 13 deja, am nevoie la toaletă.Îl rog pe bodyguard să mă ajute să mă ridic.E un puști stânjenit, îl aduce pe soțul meu să mă ducă el la toaletă.Mă gândesc că în starea în care sunt, mi se va permite să folosesc toaleta din fața patului pe care zac întinsă de două ore, deși pe ușă, ce-i drept, scrie că este pentru cadre medicale.

Apare o asistentă agresivă, genul acela de femeia- bărbat, care tună și fulgeră la bodyguard de ce l-a lăsat pe D. să intre în UPU? Puștiul îi explică că e soțul meu și mă cară la toaletă.O înfurie răspunsul lui și mai tare, îl face obraznic și îl amenință că de mâine nu va mai lucra aici pe secție.Urlă și la noi să nu care cumva să folosim toaleta zeilor din UPU că ei nu o amestecă cu bolnavii.

Fiecare pas făcut era echivalent cu o durere cumplită, ca de cuțit, plâng iar și mă duce D. mai mult în spate decât pe picioarele mele.

Pe hol imediat sar niște rromi să ne ajute,mă duc săracii mai mult pe sus decât pe picioare la baie, mă așteaptă toți și mă duc înapoi până la poarta zeilor de la UPU de unde trebuie să te târăști singur înăuntru să nu superi vreun semizeu gen asistenta agresivă…

Ajung iar pe burtă culcată, între timp este ora de masă la radiologie și în UPU relaxare totală, câțiva bolnavi în paturi în sala de urgență, o doctoriță vorbește la telefon aproape de mine,o asistentă urlă contextual :” să vină firma,nu îi mai suport pe ăștia care se pișă pe ei în pat!”

Nu știu cine este firma, mă lămuresc rapid însă – fetele de la curățenie.Doctorița cu telefonul se hlizește lângă mine despre cum a petrecut la Craiova,cum îi urăște de tare pe taximetriști, cât de nasol a fost în tren, nu se mai duce curând la Craiova.

Am două ore și jumătate de când stau pe pat, cât am fost la toaletă D. mă întreba cât mă mai țin pe hol în halul ăsta, chiar nu se sesizează nimeni în ce hal sunt?!

Cât vor ei te țin, zeii de la UPU!

Apare un medic, înalt și slab, cu ochelari rotunzi, pe care îl întreb cât mai durează să mă consulte cineva? Răspunsul lui m-a năucit :” matale, bre, stai acolo până îți zicem noi,eu sunt chirurg și nu văd d-ăștia ca matale la urgențe!”

Alt zeu din Bagdasar!Ăsta era chirurg…

Mă gândesc cât de mult contează haina în România.Duminică, imaginea mea cu părul strâns cocoloș la spate, cu o fustă de jeans aruncată pe mine și un tricou lălâu, zăcând pe un pat de spital, i-a dat dreptul unui chirurg zeu  să îmi vorbească cu matale și cu bre, la pertu direct, ca și cum până atunci linsesem împreună blide de mâncare.M-a anunțat că el e chirurg și d-ăștia ca mine nu vede, probabil doar îi taie și asta doar pe bani mulți!

Pleacă, nervii îmi sunt întinși la maxim, doctorița care vorbise la telefon, se mai plimbă pe acolo încă și o sună altcineva.Alte hliziri, alte povești, așa ca de duminică după-masă când toată lumea stă la taifas.

Ora 15 deja, mă ridic cum pot și intru singură în sală de urgențe.Mă săgeată fiecare pas făcut, am lacrimi în ochi dar mă gândesc că poate chiar au uitat de mine, poate nu li s-a dat fișa, deși mi-e greu să înțeleg cum să treci de atâtea ori pe lângă un om plângând, care zace pe hol, și să nu îl întrebi măcar o dată, ce dracu’ face acolo zăcând de 3 ore?! Cum??

Mă gândesc înaintând către sală, nu numai la mine, ci și la copilul meu care stă la ușă, afară, nemâncat și în picioare, așteptându-mă de atâtea ore.

Îi întreb cu o voce stinsă pe toți cei adunați în jurul unui birou (2 medici și 3 asistente plus bodyguardul șef) când mă poate vedea cineva că nu mai rezist.

Asistenta agresivă și tocmai doctorița cu vestitele conversații de pe hol ridică imediat tonul ( îndrăznisem să pătrund nechemată în sanctuarul zeilor, să le stric voia bună și hlizeala!), îmi spun că o să intru când o să mă cheme ele, nu sunt o urgență majoră pentru ei și să nu mai fac scandal, să aștept!

Au crezut că și eu, ca în majoritatea cazurilor de pacienți atât de bolnavi, fac stânga împrejur și plec cuminte la locul meu, cu capul plecat, așteptând probabil până la ora la care zeii aveau chef să se uite și la mine.

Nu aveam nimic de pierdut,decât un drum până la Municipal și 3 ore pe un hol din UPU fără un calmant, așadar mi-am permis să îi iau la întrebări.

În primul rând am luat-o la întrebări pe doctorița vorbăreață, care a îndrăznit să ridice tonul, dacă ar fi folosit jumătatea de oră cât a vorbit la telefon, ar fi consultat nu unul, ci mai mult de doi – trei pacienți (am urmărit mersul consultațiilor, cam 5-7 minute de om după care îl pasau asistentelor pentru medicație), apoi asistenta bărbat, lipsită complet de umanitate, cu tonul agresiv și indicații de șef comunist, apoi a urmat chirurgul fasulan, care deși nu a mai fost prezent, i-am întrebat pe toată adunătura de zei cum își permite să se adreseze așa unui pacient, fără niciun respect? I-am întrebat ce înseamnă cazuri grave, ar trebui să ne târâm la picioarele lor ca să ne ia în seamă?

Le-am cerut doar respect și să scrie pe foaia de triaj că sunt urgență minoră și să mi-o dea că plec la alt spital.Au refuzat, pacientului nu i se dă nimic! Nici măcar atenție…

Am plecat, m-am târât până la triaj, plângeam în hohote când am ajuns: de neputință, de felul în care suntem tratați când cotizăm sume uriașe la sănătate ( eu, cel puțin, dau lunar 2000 ron), de batjocura la care suntem supuși în țara asta, de stilul infect pe care îl au anumiți medici.

Asistentele din triaj au sărit să mă ajute, mi-au dat apă, m-au întins pe pat, mi-au fixat o branulă. Nu au voie să facă niciun calmant fără știrea medicului.

Pe hol zace pe un scaun un băiat și o familie cu un copil mic.

Cât stau întinsă, asistentele din triaj îmi povestesc că au probleme mari cu medicii din UPU, că refuză să consulte pacienții mai repede și aceștia fac scandal în triaj, dar medicilor nu îndrăznesc să le spună nimic, de teamă.Acum, dacă am țipat vor refuza sa mă vadă.Mi se pare din altă poveste ceea ce se întâmplă în acest spital,vreau și cer să vorbesc cu un șef de la UPU. „Azi este duminică și nu lucrează! Dar pot scrie o reclamație și o citește șefa când vine… ”

Brusc, dau buzna oamenii cu copilașul în brațe, strigând cât ii țineau plămânii că le moare în brațe puiul, a făcut alergie la nu știu ce medicament și copilul nu mai respira bine.

Asistentele din triaj dau buzna peste zeii din UPU, fiind vorba de un copil se mobilizează imediat.Se liniștesc iar apele,copilașul e bine.

Insist să plec, îmi vreau fișa, este ora 16:00 deja. La spital stau de 5 ore, ce e drept pe un alt pat, dar în aceeași situație.

Asistentele îmi dau un registru cu reclamații, își fac curaj, ” dacă scrieți mai mulți, poate se mai schimba ceva! E dezastru în spitalul ăsta!”

La 16:30 am intrat la zei.Niciunul din cei cu care avusesem tot acel schimb de replici nici măcar nu s-a uitat la mine.Deci asistentele de la triaj au avut dreptate! Un medic tânăr, rezident, apărut de nu știu unde cât am fost eu la triaj, îmi ia fișa.

A durat fix 5 minute să cheme de sus un neurochirurg (dr.Filip, medic rezident -comportament ireproșabil ), m-a consultat, administrat calmant puternic pe perfuzie și în jumătate de oră eram plecată de acolo cu dureri mai suportabile. Cât a durat consultația medicului? Fix 10 minute!

Am așteptat 6 ore și jumătate pentru fix 10 minute!!!

Vreau să știu de ce în țara aceasta, în spitale mari din capitală, cum este Bagdasar Arseni, unde vin bolnavi din toată țara, se admit comportamente ca cele descrise mai sus? De ce conducerea nu se sesizează, de ce sunt lăsați niște iresponsabili la UPU și nu sunt trimiși la clinici de cartier? Cum își permit medici ca ăștia să ceară salarii mari când stau câte jumătate de oră la telefon? ( eu abia prind 5 minute cu fi-miu zilnic când sunt la birou, nu mai vorbesc de inexistența acelor hlizeli, cu excepția jumătății de oră pe care o am pentru masă!)

Vreau să mai știu de ce îi plătesc lunar, din munca mea, statului acestuia salariul unei asemenea  persoane care m- a lăsat ca pe un câine să zac pe un hol, fără să se uite la mine nimeni timp de 6 ore și jumătate? Vreau să știu și de ce zeii-medici din Bagdasar își tratează atât de umilitor colegii și personalul cu care lucrează ?

Ceea ce am văzut și trăit duminică, la Bagdasar Arseni, secția UPU, vă spun cu  mâna pe inimă că nu am văzut niciodată în alt spital la care am fost.

La spitalul Municipal, oamenii – medici zbârnâie, am fost cu D. în crizele lui de fiere de multe ori, niciodată mai mult de 2 ore cu tot cu perfuzie nu am stat.Am fost ultima oară la Municipal anul trecut , când am avut o cădere de calciu și m-a dus salvarea- nepunându-se la socoteală faptul că mi-au făcut toate analizele posibile, oamenii erau super drăguți, vorbeau civilizat, glumeau, erau UMANI!

De ce nu se splituiește secția de UPU în urgențe majore și minore, după cum le denumesc ei, de ce se plâng de pacienți care îi ” deranjează” în UPU când de fapt există triajul de care nu trec cei care nu au un diagnostic ce necesită o intervenție urgentă?

Nu există absolut nicio scuză pentru experiența traumatizantă trăită de mine duminică în acel spital infect, nu există nicio scuză pentru atitudinea medicilor, nu există nicio motivație pentru cele 6 ore și jumătate pe care le-am zăcut pe un hol de spital!

Mulțumesc încă o data pe această cale, doamnelor asistente din triaj, bodyguardului din UPU și doamnei Liliana-asistent SMURD pentru umanitatea arătată!

Atât de multă umilință din partea unor oameni care ar trebui să te ajute nu se poate suporta, atâta umilință la adresa unor oameni bolnavi, chinuiți de dureri crunte este de neimaginat!

Lucrurile acestea trebuie să înceteze, de aceea am și scris, dacă și voi aveți povești de acest gen lăsați-le scrise ca mărturii, numai făcându-le cunoscute, poate vom mișca ceva în aceste sisteme putrede și bolnave!

Anunțuri

Fluturi și furnici

De pe vremea anilor de gradinita ai lui Kiki,anumite mamici de baietei se laudau despre cuceririle amoroase ale godaneilor din ograda,cum erau ei inamorati tun de diverse godanele din grupa lor de prichindei.

Kiki nu numai ca nu era inamorat absolut deloc,dar tot timpul asaltat de fetitele din jurul lui,era chiar agasat de ele.

Fetitele au fost dintotdeauna mai indraznete si mai „grabite” spre cuceriri,astfel incat ele isi vedeau de treaba lor, incercand prin diverse mijloace sa il cucereasca pe micul meu visitor: de la pupaturi apasate pe obrajori,impletit parul atat de lung candva si ondulat, pana la imbranceli si ciupituri in semn de mare iubire ce ii nutreau :-).

Cred ca este o chestie general valabila pentru femei,manifestata inca din copilarie,mostenita de la Eva,cu cat barbatul ne respinge mai tare,cu atat mai mult ne inversunam sa il avem tocmai pe acela.Deh,fructul oprit!

Anii de gradinita s-au sfarsit,,Kiki a ramas in lumea lui Mickey Mouse si al sau club,visator,,constructor de lego si iubitor impatimit de masini.

La scoala,in clasa pregatitoare,,nici nu vedea si nici nu auzea ceva referitor la vreo fetita,,ba i se parea ceva ingrozitor sa socializezi cu fete.La un moment dat am discutat cu doamna invatatoare posibilitatea de a-l muta in banca cu o fetita si s-a produs la noi in casa o tragedie – cu plansete si urlete, cum ca el nu renunta la prietenul lui ca sa stea tocmai cu o fata?! Va dati seama, tocmai cu o fata – cel mai rau si groaznic lucru ce i se putea lui intampla! 🙂

Il intrebam in repetate randuri daca ii place si lui vreo mogaldeata de prin clasa, raspunsul, invariabil,era acelasi:” pe mine fetele nu ma intereseaza si nici nu imi plac”!

Doamne,ce m-au mai chinuit gandurile, ce m-am mai perpelit la foc mic ca lui nu numai ca nu i se pareau dragute fetele, dar il si deranja orice interactiune cu ele.In fapt, fiind extrem de timid nu reusea sub nicio forma sa relationeze cu ele si atunci alegea respingerea ca pe o forma de proprie aparare.Si cu cat le respingea mai tare, cu atat ele se inversunau sa il sicaneze si mai abitir.

Clasa intai si mersul la after school au adus in viata lui Kiki un alt capitol si anume -cel al gainei batrane care face ciorba buna, dar morcovul sa fie tanar!

O printesa cu nume celest, Norina, ii adora aerul de „surfer” si pletele-i ondulate si il sicana pana ii punea nervii pe toate bigudiurile cu care ea se impopotona, doar, doar i-o fi pe plac micutului din clasa intai.

Il manevra din vorbe si cu mesaje pe whatsapp, dandu-i mereu intalniri „romantice” la toaleta de la etajul intai a scolii.Asa ceva…zau ca nu mi-a mai fost dat sa aud, dar cum generatiile sunt altele, o fi si asta un mod de a-si manifesta iubirea, toaleta fiind un loc unde lasi inhibitiile si te descarci de toate…emotiile!

Cum eu l-am crescut ca momentan (pana la pubertate, dar lui nu i-am spus-o! ) sunt cea mai buna si de incredere prietena a lui, imi povestea tot, ca la o spovedanie.M-am amuzat copios o vreme de povestile lui in legatura cu intalnirile lor.

Cum decurgeau intalnirile de la aceeasi pauza mare, cand era convocat sistematic la wc? Well, domnita cu pricina, ii mangaia pletele, alteori se alergau pana le ieseau ochii ca la melc, cateodata se si bateau, ca junele avea nabadai si personalitate puternica asociata cu rebeliunea, el mereu mergand pe dictonul ” e viata mea si nu imi spui tu ce sa fac” !

Le-am stricat zenul si m-am pus in calea fericirii lor cand dom’sorul a uitat ca s-a sunat si a intarziat la ora ce abia incepuse.I-am interzis sa se mai prezinte la toaleta altfel decat in momentele de necesitate fiziologica.

S-a terminat definitiv idila celebra cand parintii au retras-o pe divina celesta de la after.S-au mai vazut prin scoala, dar el nu a mai acceptat nicio intalnire consumata la buda scolii, asa incat, pe principiul „ochii care nu se vad , se uita! „, s-a terminat si povestea lor.

Interesant insa este faptul ca intrebat de amoruri timpurii, a negat ca i-ar placea celesta in mod special, desi era perfect integrata in tiparul lui de frumusete: blonde suedeze,ochii cat mai albastri si pe sistemul – sa nu fie paguba la casa omului, mancare o data pe zi!

Spre sfarsitul clasei intai, au inceput diverse intrebari de genul :” ce simti cand iti place tare de o fata, ce simti cand esti indragostit, cand incepi sa te pupi pe gura cu fete, etc”?

Nu cred ca va imaginati fericirea pe care am simtit-o auzind asemenea intrebari! Evrika, mi-am strigat, ii plac fetele! Inutil sa mai scriu ca in vara aceasta a descoprit ca cel mai mult ii plac sanii domnisoarelor de clase primare si gimnaziale, a facut o analiza amanuntita la bazinul de la Caciulata cand astepta sa se dea pe tobogane, astfel incat stie omu’ clar ce forma, culoare si marime prefera :-)))) !

De cand suntem mutati aici, se joaca cu 3 fetite, pe care eu le-am privit mereu fix ca pe surorile lui, caci au o relatie cumva frateasca.Poate si unde se joaca de mult timp impreuna, unde le vad zilnic aproape, unde imi sunt atat de familiare, nu le pot asocia altfel decat cu niste surori.

Una dintre fetite este cu adevarat o fetita foarte frumoasa, tiparul l-am descris mai sus, pe deasupra si foarte docila cu toanele craiului caruia cateodata, cand planetele lui se dezalinieaza si chakrele se strica, ea ii propune sa se joace un joc in care el este seful si ea face tot ce vrea el. Doh, asa noroc pe capul lui, rar se intampla! Asta cred ca e visul oricărui barbat, inca din frageda pruncie, sa aiba o femeie al carui sef sa fie, mai ales la cererea ei  :-)) !

Si uite asa, pe negandite, la sfarsit de clasa intai, m-am trezit cu un Kiki indragostit lulea, caruia ii bate inimioara si are fluturasi in burtica cand o vede pe draga lui vecina.

Fiind atat de apropiati, pupaturile si imbratisarile fac parte din jocurile lor zilnice, cateodata sora mai mica a printesei, cuprinsa de gelozie, il incaleca si ea si il pupa cu foc. Fetita cealalta, mai maricica putin ( de varsta cu celesta cu intalnirile din buda)  ii invata „cum se pupa oamenii mari”, le-a explicat ca mangaierile sunt mai ok ” piele pe piele” si ca unii fac si ” relatii sexuale”. Cateodata il mai inghesuie si ea, de multe ori il gasesc calarit de toate trei fetele, alteori cand frumoasa zanica se urca prea mult pe el si il mangaie cu foc, imi spune ca simte “asa ceva, nu stiu exact ce, dar …ca niste furnici”. Si eu ma gandesc cum sa ii spun si sa ii explic furnicile alea?!Cum sa il fac atent sa nu se stranga un musuroi ca apoi e de rau!

Toate astea,venite asa brusc in viata mea de mama de copil, ce era pana mai ieri in clubul lui Mickey Mouse, m-au cam bulversat, dar mi-am revenit brusc si am inceput sa am discutii cu el, discutii pentru care nu eram chiar pregatita la cei 8 ani ai lui si in principal se trateaza problemele cu relatiile sexuale si „pielea pe piele”. Geez, asta e mai rea decat furnicile!

Toata vacanta a fost plecat de acasa, dar intotdeauna a asteptat cu mare nerabdare revederea cu zanita lui, ma pistona la telefon daca ea intreaba de el, daca e acasa, daca il las afara cand vine acasa, in seara cu pricina, ca vrea sa o vada sa ii povesteasca nu stiu ce interesant de pe unde a umblat.

Iubirea ii este impartasita de dom’soara, suta la suta si mie-n suta, ea ii arata de multa vreme sentimentele-i curate si inaltatoare, dar el nu indraznea sa spuna nimic si nici sa arate ceva. Nici acum nu prea spune el si nici nu ii arata ceea ce simte, dar eu stiu ca acel Kiki caruia nu ii pasa de fete absolut deloc, s-a transformat acum intr-un baietas caruia ii plac fetele, fetele frumoase se pare, si care acum, in vacanta de vara dinainte de clasa a doua, a simtit primele “furnici” si primii “fluturi”  in stomacel.

Ce frumoasa-i copilaria si cat de minunat este sa retraiesc alaturi de el aceste minunate senzatii atat de pure si de nevinovate!

Voi cand ati avut primele “furnici’, la ce varsta v-au invadat furnicile si fluturii? 🙂

 

Fizioterapia – mit sau realitate in herniile de disc?

La mijloc de luna martie, in plin preaviz la celalalt job, mi-am luat o zi de recuperare pentru un overtime din lunile trecute.

Si cum copilul era la scoala pana la pranz, m-am hotarat sa merg fuguta la cumparaturi ca mai apoi sa imi petrec tot timpul cu al meu cupiloi.Si ma inham cu 3 sacose uriase si cumpar, iau tot ce gasesc in piata, mai intru si in supermarket, cumpar de toate ca asa e viata, cand se termina ceva, se termina toate.

Si ca un facut, in ziua respectiva, am gasit un locsor mic de parcare fix la mama pustiului.Asadar,  in magar transformata, cu 3 sacose pe umeri ( doua pe cel drept ), am mers cale lunga sa-mi ajunga pana la masina.

Ziua a decurs normal, nimic nu ar fi prevestit nenorocirea ce urma sa se intample.

In miez de noapte, la o miscare in pat, am simtit ca un cutit care mi-a strapuns piciorul stang.Dar mi-am continuat somnul, caci lungita fiind ,nu am constientizat ce avea sa urmeze.

De a doua zi a inceput calvarul.Undeva pe fesa stanga a existat un punct care m-a durut initial suportabil, dupa care durerea a devenit groaznica.

In prima faza, am luat repejor Arcoxia si vazand ca nu imi calmeaza absolut deloc durerea, am trecut la artileria mai grea din spectrul antiinflamatoarelor: Doreta, Aulin si Ketonal Forte.

Dupa inca o saptamana in care durerea se mutase pe piciorul stang, pe pulpa, si ma paraliza la orice miscare,  am mers la medicul de familie care mi-a recomandat atunci, pe loc, sa merg la farmacie si sa cumpar Dexametazona injectabil, ca sa ma reintorc si sa-mi faca aceste injectii.

In capul meu si desigur ca si datorita experientelor destul de triste pe care le-am avut cu medicul de familie precedent, am ales sa nu ascult si sa merg totusi la un specialist reumatolog sa vada de ce nu imi cedeaza deloc durerea.

Doar ca programare la specialist am gasit abia dupa vreo doua saptamani, timp i care m-am indopat cu tot felul de antiinflamatoare.

Am ajuns la Regina Maria la doctorul Chicos Bogdan, un medic bland si amabil care mi-a spus ca e posibil sa am o hernie de disc si sa merg sa imi fac un RMN, iar pentru durere sa iau Prednison si sa incetez cu antiinflamatoarele.Mi-a confirmat ca daca ascultam medicul de familie si faceam atunci injectiile cu Dexametazona eram pusa pe picioare de multa vreme si nu ma mai chinuiam in halul asta.

Toata lumea imi recomanda repaus total si liniste, eu proaspat anagajata la actualul job, cu un deadline care ma presa maxim si cu oameni care aveau asteptari de la mine, am stat si am lucrat de acasa, ce-i drept, dar stand in sezut sau pe o parte si cu nervul incordat.In acea perioada am avut niste zile de foc cand a trebuit sa lucrez pana la ora 23:00, lucrul acesta nefacand altceva decat sa imi inrautateasca starea coloanei si sa-mi amplifice durerile cumplite.

Inainte de Paste am avut musafiri si ma simteam ceva mai bine dupa 3 zile de stat numai la orizontala si dupa Prednison.Un alt analgezic care m-a ajutat fantastic este Nalgesinul care imi lua durerea cu mana, pentru o scurta perioada ce-i drept, dar cel putin o calma.

Dat fiind ca am avut musafiri, am vrut sa fiu la inaltime si am stat in sambata Pastelui in bucatarie sa gatesc, in picioare, toata ziua .Mare greseala!

A doua zi s-a produs recaderea, mai agresiva si mai violenta decat oricand, cu niste dureri cumplite care nu ma lasau sa stau nici lungita, nici in sezut, nici in picioare, nicicum.A fost o noapte de cosmar, am plans continuu, durerile erau de nesuportat si niciun calmant nu isi mai facea efectul.Am o patura electrica pentru impachetari, m-am bagat 2 ore la temperatura maxima si spre 5 dimineata am reusit sa adorm cu chiu cu vai.

Acea noapte a fost hotaratoare pentru mine, auzisem de la mai multe persoane ca fizioterapia ajuta si calmeaza insa nu m-am gandit ca va fi colacul meu de salvare.

Am cautat ceva prin zona Militari, nu eram in stare sa conduc ( in toata aceasta perioada stand si lucrand numai de acasa) asa ca depindeam foarte tare de masina lui D. si de programul lui.

La Centrul Medical Gorjului mai fusesem cu ceva ani in urma cand isi facuse D. o ecografie abdominala.Am sunat la ei si din pacate fiind foarte aglomerati am gasit un loc liber abia spre sfarsitul saptamanii, vinerea.

Dar ceea ce vreau sa subliniez este felul in care mi s-a raspuns la solicitare, cata amabilitate, cata dorinta de a ma ajuta si de a-mi rezolva problema,cate informatii am cerut si toate mi-au fost furnizate in cel mai amabil mod posibil.Nu mai vorbesc de consultatia cu doamna doctor Gusita – un om minunat!

Vazandu-ma in starea in care ma aflam si auzind ca era deja o luna de zile de cand eram mai mult moarta decat vie de dureri , m-a sfatuit extrem de prieteneste sa incetez si cu Prednisonul,dar mai ales cu antiinflamatoarele si zecile de tuburi de creme cu care m-am tot uns si m-a ajutat sa pot intra la prima sedinta in acea seara.

Nu mai stiu exact ce proceduri am avut – au fost unele cu niste curenti, de diferite intensitati, cert este ca de la prima sedinta mi s-a mai relaxat piciorul ( am uitat sa scriu ca aproape nici nu puteam sa calc pe el ), weekendul acela am putut sa stau in sezut.

La fix a patra sedinta punctul dureros de pe fesa a cedat complet, la a saptea sedinta durerea din picior, de la baza coloanei a disparut complet si am fost un om nou, refacut complet.

Nu am cuvinte sa le multumesc acestor oameni draguti ( atitudinea asistentilor, a medicilor, a doamnelor de la receptie este una de exceptie) pentru faptul ca intr-o saptamana si jumatate m-au pus pe picioare.

In octombrie am de gand sa ma reintorc la dumnealor sa fac profilactic o alta tura de fizioterapie, caci tare bine mi-a prins si nu as vrea sa mai am parte curand de asemenea chinuri prin care am trecut.

RMN-ul zice ca am o hernie intre L4 si L5 plus o scolioza urata, insa criza de sciatica am avut-o de la elanul meu de a cara atatea greutati odata.

Daca aveti probleme cu spatele si nu numai si va este la indemana sa vizitati Centrul Medical Gorjului, va spun cu inima pe inima ca este un loc minunat unde esti tratat cu respect, cu atentie si mai ales cu amabilitatea care lipseste in foarte multe locuri din tara asta.

Pentru orice intrebari sau nelamuriri, daca va pot ajuta, cu drag sunt aici!

 

 

Cum a fost în clasa întâi

Dis de dimineata am pasit in racoarea curtii, cu o ceasca de cafea in mana si cu radio in surdina pe fundal, soarele asta bland imi mangaie toti porii, imi place mult de tot aerul de toamna care a inceput sa se simta in racoarea brizei ce vine dinspre lac.

Toamna este anotimpul meu de suflet, septembrie – luna mea preferata.Asteptam acum cativa ani cu mare fericire sa vina inceputul de septembrie,cu racoarea diminetilor si serilor lui, cu soarele lui bland si mangaietor, cu inceputuri de nou an scolar ( ani de zile viata mi-am masurat-o in ani scolari si nu calendaristici) si noi provocari.

Anul acesta, dupa clasa intai a lui fi-miu, simt asa un mare nod in gat cand ma gandesc ca vine septembrie.Sunt efectiv traumatizata dupa anul trecut scolar, ma gandesc cu groaza la inceperea unui nou an, la scoala, lectii, weekenduri pline de lucru suplimentar si toate celelalte activitati care nu ne lasa sa ne traim linistiti viata.

Ma gandesc ca sambatele vor fi iar pe sistem turbo, cu sculat devreme, spalat, lectii, lucru suplimentar, repetat la engleza, la pian, curat, piata si mancare. Duminicile cu vreo iesire si calcat maldare de haine, apoi jumatate de zi stat lati in pat, extenuati dupa o saptamana cumplita de alergatura.

Clasa intai a fost cea care mi-a declansat iar problemele cu tiroida, clasa intai a fost cea care m-a facut sa ma crizez maxim si sa am continuu o stare de nebuneala, clasa intai a fost cea mai grea clasa din viata mea de parinte reintors la scoala primara.

Si asta nu pentru ca as avea probleme cu Kiki, el, bietul este cel mai bun copil din clasa, ci fiindca ma stresez cumplit cu felul in care se face scoala in tara asta.

Se trece pe repede inainte peste toata materia, la scoala se lucreaza strict raportandu-se la manual, insa se cere sa fie pregatiti ca pentru Oxford, pretentiile sunt mari, copiii super incarcati, ceea ce implica lucrul suplimentar de acasa, din weekenduri, copilul obosit si parintii si mai si.

Poate ca se merge la clasa lui Kiki intr-un ritm alert, dar mi se pare complet neadaptat sistemul de lucru.Spre exemplu, in clasa pregatitoare li s-a cerut sa scrie numai cu pixuri Pilot pentru a putea sterge acolo unde se greseste.La inceputul clasei intai au intrat direct cu stilourile pe caietele speciale, fara o pregatire in avans, fara sa li se spuna ca penita stiloului este mult mai delicata decat varful unui pix si daca apesi se gaureste foaia, se strica penita si se fac celebrii “porci” pe caietele pe care nici nu le putem inlocui, rescrie. Ca o paranteza, am reusit sa cumpar 12 stilouri pe care le-a distrus pe parcusul intregului an, la jumatatea lui iunie, putin inainte de incheierea scolii l-a distrus pe ultimul.

La inceput de an am scris acasa, pagini intregi de caiete, atat pe tip II cat si pe patratele, cat mai caligrafic, cat mai frumos cu putinta si cat mai rapid astfel incat sa poata tine ritmul la dictarile din clasa si sa scrie si correct, apoi sa se poata incadra la after school in timpul alocat temelor .Daca scria super frumos, statea cate o ora la 4 propozitii de imi venea sa urlu, daca scria mai repede, scrisul se uratea, literele se deformau si nu mai iesea ceea ce solicita doamna.

Ufff, dictari peste dictari, scrieri peste scrieri, asta in conditiile in care copilul stie sa scrie si sa citeasca de la 4 ani.A plans bietul in acest an scolar cat in toata viata lui, eu il incurajam mereu ca va fi bine,ca toti copiii din clasele mici trec prin stari d-astea pana invata bine sa scrie,insa il cred ca uneori era mega stresant sa stai sa scrii atat de mult.

Au fost si zile in care am cedat nervos, am rupt pagini si a rescris, au fost si zile in care am tipat si am plans si eu, ne-am descarcat si am luat-o de la capat, insa nu a existat in timpul anului scolar nici macar o zi de weekend in care sa nu lucram suplimentar atat la romana cat si la mate.

La romana, nu e suficient ca stie sa citeasca, e nevoie sa stie semnele de puctuatie ca sa citeasca cu intonatie, asadar, rolul meu a fost sa il invat cum sa moduleze vocea astfel incat lectura sa fie pe placul doamnei, care il punea pe el sa citeasca lectia noua cu tot cu intonatia potrivita.Serile, inainte de culcare, mi-a citit carti intregi de povesti ca sa ajunga sa faca pauza dupa punct, sa traga scurt aer in piept dupa virgula, dar astfel incat sa nu se perceapa de catre interlocutor ca face asta, sa stie sa intrebe daca avem semnul intrebarii,etc. Chestiile astea pe mine m-au invatat la scoala parca, nu imi amintesc decat ca faceam dictari cu mama si citeam singura, dar nu voce tare.

La mate, treaba e simpla la noi; Kiki e nascut sa inteleaga cu usurinta matematica.Are o logica foarte buna, rezolva rapid si se pare ca este o joaca pentru el sa faca calcule.Problema pe care am intampinat-o a fost ca nu i s-a explicat asezarea in pagina a unei probleme, in schimb s-a taiat cu rosu atunci cand nu a asezat cum s-a dorit.

De unde sa stie daca nu i se explica, de unde sa cunoasca cerintele cuiva daca nu au fost spuse cu voce tare? Am rupt iar pagini si am rescris caietul asezand in pagina, dupa cerinte, explicandu-i cum si ce se doreste de la el.

La una dintre sedinte ni s-a spus ca i-ar placea sa invete copiii scaderea pe de rost, ca mereu  10-5=5  si nu se va schimba ever lucrul asta.M-am revoltat maxim, dar am rabufnit acasa, cu sotul meu, este prima oara in viata mea cand aud ca se cere ca si scaderea sa nu mai fie gandita, ci invatata ca un papagal.Eu sunt complet impotriva acestei invatari mecanice fara a gandi deloc, deoarece importanta este logica si ordinea in gandire, pentru asta exista matematica.

Am lucrat iar, multe exercitii si probleme, am asezat atat adunarile cat si scaderile in forma pe care o dorea doamna, aici am avut mult de tras pentru ca Kiki vrea sa socoteasca in cap ( si chiar nu stiu cum naiba reuseste sa faca niste calcule grele doar in minte, fara sa puna mana pe creion?!), la teste desi rezultatul perfect i-a taiat exercitiul pentru ca nu lucrase asa cum le ceruse, desfasurat. Si iar m-am crizat, iar am simtit ca nu mai pot, iar am luat-o cu probleme si culegeri, iar si iar lectii.

In plus, la fiecare sfarsit de trimestru li s-a cerut pentru a fi notati ,caietele cu munca suplimentara.Really?Si daca copiii nu lucrau, caci nu ne-a anuntat nimeni ca trebuie s-o facem, ce se intampla? S-a luat insuficient pentru neprezentarea caietelor.

Nu stiu, sincer, cum am rezistat in clasa I, atat eu , dar mai ales Kiki.Rezultatele lui sunt extraordinare, munca suplimentara se vede clar in formarea unui copil, punctajele maxime de la concursuri au vorbit clar despre performanta lui, faptul ca in orice cerc de copii de varsta lui in care am testat cunostintele lui cu ale altor copii el este peste medie, insa pe mine lucrul asta m-a obosit teribil, iar pe el l-a turbat definitiv, bietul copil.

La ora de engleza nu se preda absolut nimic, coloreaza niste fise, dar la sfarsitul anului le-a cerut sa citeasca un text si sa il scrie in engleza.Pe bune? Daca nu faceam acasa, ce scriau si ce citeau? Cam asa se face scoala azi in Romania.

Singura salvare a mai venit de la after school, macar venea cu cea mai mare parte a lectiilor facute acolo, seara doar “retusam” anumite chestii conform cerintelor doamnei de la clasa.

Clasa intai este intr-adevar o clasa foarte importanta,copilul odata pornit si intrat pe un fagas, merge in directia buna daca tii aproape, anumite deprinderi s-au format deja, s-au automatizat unele dintre ele, asadar gandindu-ma inapoi consider tot efortul facut a nu fi in zadar.

Ce este de mentionat este faptul ca nici in vacanta nu am abandonat ideea de a lucra zilnic cate putin.Desi la scoala nu le-a dat absolut nimic de facut pe perioada verii, eu am cumparat niste caiete de vacanta si a lucrat zilnic, chiar si plecat fiind in vacanta.Acum, in maxim jumatate de ora, termina tot ce are la un test, dar in felul asta m-am asigurat ca nu a uitat sa scrie corect si caligrafic, am inceput si pe caietele tip I sa scriem pentru ca trecerea de la tip II la tip I sa nu mai fie atat de brutala, scrie doar cu stiloul,nu mai mananca din graba nicio litera, asezarea in pagina este perfecta si in sfarsit scrie curat, fara mazgalituri, stersaturi, porci si alte asemenea.

Anul acesta scolar, l-am informat si pe el,  lucrurile vor fi mult mai relaxate din partea-mi, nu mai vreau si nu mai pot sa ma stresez atat de tare iar pe el vreau sa il las linistit, asa intrat in ritmul lui.

Vreau ca in weekenduri sa nu mai lucram atat de mult suplimentar, vreau sa ne plimbam si sa ne bucuram de viata.Anul trecut scolar sa spunem ca a fost o piatra de incercare pentru amandoi, de anul acesta imi propun sa chill out.

La voi cum au stat lucrurile cu clasa intai? Lucrati suplimentar cu copiii?Va stresati pentru ca la scoala nu fac nimic in afara manualului, dar li se cer cunostinte suplimentare? Copiii sunt stresati de cantitatea mare de teme sau saracutii s-au obisnuit si nu mai zic nimic? As vrea mult sa citesc si alte comentarii, sa stiu daca numai eu am avut un an cumplit sau tot asa au mai simtit si alti parinti.

Weekend la Balcic

Unul din obiectivele mele pe anul 2017 a fost sa ne plimbam cat mai mult.

Pentru ca anii trecuti, din varii motive (insa principalul ramane cel cu constructia casei ),  am reusit cu greu sa facem cate o iesire pe ici, pe colo, de scurta durata si in limite banesti destul de reduse.Asta este unul din aspectele mutarii la casa, anual investesti bani, desi casa e terminata, curtea la fel.

Asadar, in acest an, am hotarat ca tot ce mai aveam de facut sa mai astepte, prioritatea noastra este sa ne plimbam sis a petrecem cat mai mult timp posibil impreuna.

Prima jumatate a anului insa ne-a dat planurile peste cap, abia de la 1 iunie eu putand fi apta de plecari cu masina in care sa stau un numar bun de ore in pozitia sezand.

Dar tot de atunci am reusit sa bifam dupa cum urmeaza: vacanta de Rusalii la Clisura Dunarii, sfarsitul de iunie l-am petrecut in Halkidiki – la Sarti, un weekend in iulie la Caciulata, un weekend la Sarata Monteoru, in august am bifat deja un weekend la Balcic.

Am sa incep sa scriu despre ultima destinatie care este si cea mai proaspata in mintea noastra, impresiile fiind cele mai puternice, weekendul la Balcic.

M-am lasat foarte greu convinsa sa aleg ca si destinatie Bulgaria, nu mi-a placut niciodata aceasta tara, desi in perioada ghidariei am trecut prin ea de jdemii de ori si o cunosc foarte bine, la fel de bine cum ii stiu si pe bulgari.Mi-am dorit insa sa vad castelul Reginei Maria, mi-am dorit mult sa merg la Balcic la Gradinile Reginei.

Rezervarea am facut-o pe booking ( este primul site unde ma reped sa gasesc cazare ) intr-o pauza de masa la birou, dupa o discutie despre locuri frumoase de vizitat intr-un weekend.Initial ne-am gandit sa fi ales acest weekend prelungit, insa teama de aglomeratia infioratoare care ar fi fost, teama de A2 care va colcai de masini pe drumul de intoarcere, ne-a facut sa renuntam si sa optam pentru weekendul trecut.

Distanta de 315 km am parcurs-o la ducere in numai 4 ore, am mers pe A2, am iesit de pe autostrada spre Medgidia, am trecut granita pe la Negru-Voda si de la vama am mai avut 40 km pna in Balcic.Ca si costuri de drum, taxa de pod pentru Fetesti am platit-o la un OMV ( 32 de lei dus-intors ), vignieta am luat-o fix din granita, pentru o saptamana 8 EUR.

Am ales ca si cazare hotelul Elite Palace and Spa, un hotel de 4*, unde pentru 2 nopti  cu mic dejun inclus si cina am platit 3 persoane – 740 ron.

Alegerea a fost una extrem de neinspirata, hotelul decorat intr-un stil opulento-kitchos, ofera camere foarte mici ca si spatiu, un pat dublu cu un pat pliant pe langa care trebuie sa treci cu grija sa nu te lovesti.

La baie presiunea apei este foarte scazuta, halatele si papucii despre care se povesteste pe booking, in descrierea hotelului, lipsesc cu desavarsire.

Curatenie nu s-a facut absolut deloc in cele 2 zile, prosoapele neschimbate, lenjeria de pat de asemenea neschimbata.Nu am o problema cu asa ceva in conditiile in care mergem doar un weekend, nu stiu intr-un sejur mai lung la ce interval de timp se fac toate acestea.

Am o problema insa cu gandacii de pe holul hotelului.Asa ceva este inadmisibil la 4*.

Restaurantul arata bine, este si o terasa larga unde se poate manca, micul dejun variat si bogat, se poate servi zilnic intre orele 7-9 a.m. si puteti alege mai multe variante de oua, mezeluri, branzeturi, fructe, dulceturi, lapte/ cafea/ ceai, cereale si diverse produse de patiserie, salate.

Cu cina lucrurile nu au mai stat la fel, imi pare extrem de rau ca am platit-o in avans.Cei de la receptie spun ca se poate servi in intervalul 19-21, insa la ora 19:45 cand am ajuns noi, nu mai erau decat putine lucruri de mancat, gen resturile de la masa celorlalti ( 3-4 bucati de carne, salate, o singura portie mica de garnitura de legume ).Cand am intrebat de ce nu putem si noi sa beneficiem de restul mancarurilor pe care le vedeam in farfuriile celorlalti, la mese, brusc toti cei care lucrau in restaurant nu au mai vorbit engleza sau romana ( majoritatea bulgarilor din Balcic vorbesc destul de bine in romaneste), mama patroanei hotelului mi-a facut un gest de lehamite cu mana ca si cum m-a si injurat. Dar noua oricum nu ne mai era foame, asadar nu m-am tiganit cu ei, as fi putut sa fac scandal, sa ii intreb ce se intampla daca veneam la ora 20:45 cand inca se poate manca, sa nu fi mancat si sa le cer banii inapoi, insa m-am gandit ca imi fac nervi, imi stric mini vacanta si pe bulgari nu am sa ii schimb eu, dar nici ei nu vor reusi sa-mi alunge senzatia de greata pe care o nutresc.

Desi scrie pe site-ul hotelului ca in pretul platit putem beneficia de SPA, pe caldura aia noi numai sauna nu am mai vrut, deci nu pot da amanunte despre ce se intampla acolo, daca lucrurile chiar sunt asa cum sunt descrise pe booking.

Ca si locatie, hotelul este destul de departe de mare, daca insa se coboara pe scarile hotelului Bisser, drumul este mai scurt.Noi nu ne-am dus neaparat pentru plaja si mare, ci pentru castel, asadar nu am fost decat sa vizitam marea, nu sa ne si scaldam.Ne-am scaldat insa la piscina hotelului, asta este intr-adevar un punct forte, am facut plaja si baie chiar la botul calului, nefiind nevoiti sa mai umblam pana la mare.Chaise longurile sunt gratuite, apa curata, piscina mare.Cel mai fericit in aceasta ecuatie, copilul.Sarituri si balaceala maxima, cateva ore bune pe zi.

Despre castel si Gradina Botanica am sa incerc sa scriu cat mai pe scurt, s-au scris pe net atatea si atea impresii despre aceste locuri, mie mi-a placut la nebunie in aceste gradini si consider ca au meritat toti banii.Intrarea la castel costa 6 leva si in Gradina Botanica 8 leva pentru adult, copii platesc 1 leva la gradina si 4 la castel sau invers, per total stiu ca noi am platit 33 leva.Harta aflata la inrarea in Gradina Botanica nu ne-a fost de mare ajutor, astfel incat am pornit singuri sa descoperim frumusetea acestui loc.

Castelul in sine nu este ceva spectaculos, este o constructie destul de mica, varuita in alb, imbinand stilul arhitectural bulgaresc cu cel turcesc, cu un minaret si acoperis mediteraneean.Incaperile sunt putine ca si numar, nu foarte mari,mobilate cu lemn masiv dar nimic incarcat.

Gradina Botanica este ceva unic in centrul si estul Europei datorita minunatei colectii de cactusi si a frumusetii sale.

Din pliantul Gradinii Botanice  aflu ca a fost infiintata în 1955 de catre academicianul prof. Daki Yordanov, rector al Universitații St. Kliment Ohridski din Sofia intre 1956-1962. Gradina este frumos amenajata in terase cu flori anuale de primavara si vara, vegetatie alpiana si acvatica, ferigi, specii protejate si rare, liane, flori si arbusti vesnic verzi.

Trebuie neaparat sa ajungeti sa vedeti aceste zone de interes:

  • Izvorul Sfant
  • Gradina lui Allah
  • Gradina Ghetsimani
  • Coltul Magnolia
  • Templul Apei
  • Aleea Vinului
  • Tronul Reginei Maria
  • Mormantul Reginei Maria

Drumul prin Gradina Botanica este unul in trepte, deci cea mai buna alegere ar fi nu o zi calduroasa ca cea in care am fost noi, ci o zi de primavara sau toamna dulce, in care sa poti face linistit plimbarea de cateva ore prin aceste locuri minunate.

Unde am mancat la pranz? La restaurantul „The Castle” de langa Gradina Botanica, un loc pe care il cotez la 5*, mancare excelenta, preturi mici, servire impecabila.Am luat si niste specialitati bulgaresti: ciorba Tarator, ardei kapia umpluti cu branza de vaci si prajiti, berea Kamenitza, toate foarte bune si proaspete, portiile extrem de mari.Am vizitat si restaurantul Ariciu, insa preturile mari nu justifica calitatea mancarii, nu l-as pune pe lista mea de recomandari.

Balcicul in sine este un orasel mic, un port la Marea Neagra, un orasel linistit, cu stradute inguste si in panta,cu mancare buna, cu liniste si frumoase locuri de vizitat, unde sa te retragi cateva zile ( un weekend este perfect in opjnia mea).

Dor de scris

In dimineata asta ploioasa si friguroasa, cand lenesa ca o pisica ma indreptam spre birou, brusc, la un semafor, m-a lovit subit dorul de scris.

Am deschis blogul, praf, praf si iar praf, comentarii lasate aici de ceva vreme, readerul plin si el de noi si noi postari ale oamenilor pe care ii urmaream zilnic cu drag.

Am atat de multe sa povestesc ca habar nu am cum si de unde sa incep cu scrisul, s-au asternut atatea si atatea lucruri peste timp incat sunt pierduta total cu ordinea cronologica a evenimentelor.Caci este fix un anisor de cand nu am mai scris nimic.

Sa incepem cu Kiki, caci despre el a fost initial acest blog si se vrea a fi…baiat mare, domne!, clasa a doua, va puteti imagina? Are 1,40m si 30 kg, 35 la pantofi.

Cum a fost cu clasa intai si cele 12 stilouri pe care copchilul le-a distrus, cu after-ul la care merge pro si contra, cum am fost eu cu nervii la pamant si cu tiroida in piuneze din cauza stresului cu aceasta clasa, cum m-a dezamagit invatatoarea de mai multe ori anul acesta, cum a renuntat Kiki definitiv la pletele lui frumoase si buclate – fiecare capitol cred ca merita o poveste.

Pe scurt – cand am luat vacanta de vara ( si nu obisnuiesc sa scriu la plural despre faptele lui fi-miu ), am renascut.Tiroida si-a reglat parametrii ( ajutata de Eutirox, desigur ), fi-miu a plecat in vacante si eu ma simt in al dousprezecelea cer daca nu ma gandesc ca mai este o luna si incepe clasa a doua.

Proiectul pe care lucram atunci cand am fost in State s-a terminat, de vreo 4 luni am hotarat sa nu mai lucrez pentru client, ci sa ma reintorc intern, muncesc mult si oboseala e crunta uneori, insa momentan alegerea facuta merita.

Fiindca anul asta am schimbat prefixul – v-am lasat cu ultima postare cand eram mai tinerica :-), nu au intarziat sa apara si uzurile, ca deh, cine nu sufera la 40 de ani de nicio afectiune, inseamna ca e mort.

Si, fiindca eu sunt mai vie ca oricand, la sfarsit de martie pana in mai am avut o criza de hernie de disc care efectiv m-a rapus.In viata mea nu am avut asemenea dureri, eu nu prea sunt prietena cu patul in sensul in care trebuie sa fiu maxim de lovita ca sa stau culcata in pat.

Imaginati-va, om proaspat anagajat la niste oameni cu treaba multa pe cap, sa stau lungita si sa lucrez efectiv din pozitia orizontala zilnic.Am fost la patru medici, am facut RMN, am luat 2 sacose d-alea de 60 bani pline cu antiinflamatoare ( inclusiv prednison) si rezultatul a fost nul.Durerile au fost atat de mari incat uneori am plans si m-am tanguit ingrozitor.

Cand credeam ca trebuie sa ajung la cutit, ca nu se intrevedea nicio ameliorare, solutia salvatoare a venit din fizioterapie.10 sedinte care m-au pus pe picioare si sunt ca noua, urmand sa repet figura prin octombrie.

Trebuie sa scriu despre locul unde i-am facut ziua lui fi-miu, mare succes, mare, despre mini vacanta noastra de la Clisura Dunarii- un loc de vis unde as mai fi stat multtttt de tot, despre locul in care mi-am serbat ziua ca doar o data in viata fac 40 de ani, despre oameni frumosi intrati in viata mea.

Am multe de scris, mobilizarea ma omoara, sunt o dezorganizata care dimineata la cafea as putea sa scriu cateva randuri sa le las aici, dar promit sa imi pun un post IT pe birou si sa ma tin de treaba!
Va imbratisez cu drag!

Knock-kncok

Recunosc ca valul noii schimbari din viata mea m-a purtat ametitor prin multe locuri si am stat iar departe de blog ceva vreme.Nici nu mi-am dat seama ca au trecut 2 luni de la ultima mea postare.E un carusel ametitor aceasta trecere a timpului.

Initial am zis sa aman informatiile despre USA ca sa las sa se sedimenteze lucrurile, stiu si asa functionez eu, atunci cand timpul se mai aseaza peste anumite evenimente le vad cu alti ochi.Am vrut sa scriu despre State cu ochi si minte odihnita, nu vesnic pe drumuri, intre avioane, obosita si traind la cald toate lucrurile.In plus, am vrut sa pun poze pentru fiecare chestie misto ce merita vizitata in drumurile voastre prin locurile pe unde am umblat si eu.

Dar imediat dupa State, intoarsa acasa, m-am ocupat in timpul meu liber,exclusiv de Kiki, de sotul meu si de casa.M-am vazut cat am putut si cu oamenii mei dragi ( inca am restante sa ma vad cu alti oameni pe care nu am reusit sa ii vad ) si in primul rand m-am odihnit.

In weekenduri am umblat pe ici , pe colo, apoi a venit peste noi vacanta de anul acesta, vacanta petrecuta in Thassos, la Potos, loc despre care iar imi doresc sa scriu.

Acum sunt in Belgia, la Bruxelles, iar plecata cu jobul, stau si aici o perioada, nu atat de lunga ca in State, dar suficienta incat sa imi fie iar tare dor de puiul meu mic.

Am sa incerc sa scriu cat sunt aici, desi nu am iar poze si asta este un impediment, dar macar am sa fac drafturile postarilor si cand ma intorc acasa am sa pun doar pozele si le dau drumul sa zboare ideilor mele.

Astazi este ziua Independentei la Bruxelles, mi-as dori sa merg sa vad parada din fata palatului Regal, insa ma tem.Aglomeratiile europene imi dau fiori ultimamente, mai cu seama cu cat ISIS nu se potoleste deloc si cere si mai multa varsare de sange.

Voi cred ca sunteti bine, este destul de multa liniste prin blogosfera, semn ca oamenii sunt plecati prin vacanta, abia astept toamna sa recitesc mult si cu drag ceea ce scrieti.

Pana atunci am sa incep cu sfarsitul, o sa va pove in primul post cum am petrecut ieri ziua mea, cum a fost prima data cand am fost singura de ziua mea, departe de casa, de ai mei toti cei dragi.

Daca ma simt altfel acum inainte de a schimba prefixul? Daca ma gandesc ca ma apropii cu pasi repezi de o alta etapa a vietii mele, daca ma simt la fel sau nu, daca am fost ieri trista sau nu  ? Scriu si revin…

 

7 ani

 

Pisicuta mea draga si  iubita,

iti scriu azi aflandu-ma la mare distanta de tine.

Iti scriu ca sa te rog sa ma ierti ca te-am lasat singur atat de multe saptamani, sa te rog sa ma ierti ca te-am facut atatea seri sa ai lacrimi pe obrajorii aia de catifea pe care eu ii pup in nestire cand suntem impreuna, sa te rog sa ma ierti ca la scoala esti trist si in pauza nu te mai joci ca atunci cand e mami acasa ( conform celor relatate de doamna invatatoare ),sa ma ierti ca te-am lasat singur seara la culcare cand stiu ca tu fara mine nu prea poti adormi, sa ma ierti ca va fi prima ta aniversare cand eu voi lipsi de langa tine, nu te voi strange in brate tare si nu voi putea sa te vad cum te bucuri cand desfaci cu nesat cadourile, sa te vad cum te bucuri maxim cand sufli in lumanarile de pe tort, cum te bucuri cand copiii vin la tine si alergi in nestire jucandu-te ore in sir cu ei, nu vom putea sa facem poza de familie pe care am facut-o impreuna toti trei de cand te-am nascut.Te rog sa ma ierti pentru ca la ora 8:20, cand ai venit pe lume, mami va putea doar prin telefon sa iti cante ” La multi ani „.

Nu vreau sa mai vad ochisori tristi si plansi, nu vreau sa mai vad fatuca mea frumoasa trista, vreau sa redevii Kikisorul meu fericit si zapacit.

Dorul este mare, stie mami, la fel cum imi spui tu ca ti-e dor de mirosul si de imbratisarile si pupicii lui mami, la fel de tare imi lipsesti tu, daca ar fi fost posibil, asa cum ti-am spus la plecare, te-as fi ascuns intr-o valiza si te-as fi purtat cu mine continuu ca atunci cand inca erai in burta mea.Mi-e atat de dor de tine, incat,uneori, m-am plimbat pe strazi, fara sens, doar sa nu ma mai gandesc la asta, mi-e atat de dor de tine incat azi am stat intr-un colt, cu obrazul lipit de un geam de la Acvariul din Chicago, urmarind niste delfini, plangand mocnit fara sa ma vada nimeni, mi-e atat de dor de tine incat uneori as pleca pe jos pana la Bucuresti, doar sa stiu ca sunt in drumul spre tine si ca ne vom revedea curand.

In fiecare zi insa mai tai cate o zi care a trecut si ma bucur sa stiu ca numar doar inca cu una in minus fata de momentul cand voi veni acasa, langa tine.Ma supar ca am luat doldora valiza si nu-ti pot lua o multime de lucruri pe care le vad si mi-ar placea sa le ai.Ma supar ca nu iti pot arata si tie ceea ce vad eu frumos aici, sunt trista gandindu-ma la tine, singura mea mangaiere este poza pe care o am in portofel si jucaria mica pe care o tin in mana cand mi se topeste inima de dorul tau.Ca acum…

7 ani… este ireal cum au trecut toti anii astia.Ma uit la tine in fotografii cand erai un bot de om si nu-mi vine sa cred ca azi ai 130 cm si 30 kg, ca porti la pantofi 33 si imi ajungi mie pana la piept.Pana la pieptul in care inima mea bate numai si numai pentru tine de 7 ani.

Cu fiecare an cu care trece te faci si mai frumos si mai ales mult mai smart.Iubesc la nebunie discutiile pe care le avem, sunt fericita ca ai umor si esti sensibil, ca esti tandru si dragastos, dar mai ales sunt fericita pentru ca te faci placut oamenilor.

Ma bucur mult ca ai reusit anul acesta sa fi cel mai bun copil din clasa si ca doamna are incredere in tine si stie de ce esti tu in stare.Ma supar mult si ma doare sufletul cand esti nedreptatit, cand te bruscheaza altii, ma deranjeaza si atunci cand anumiti copii iti spun rautati, dar asa cum te invat mereu, o fac din neputinta de a fi ca si tine, din rautatea ce se naste in sufletele unora inca de mici, din frustrare.

Ma bucur enorm ca esti un om atat de bun,atat de pur si de dulce, insa stiu ca pe viitor asta nu iti va aduce multe beneficii si te va face sa si suferi, implicit si pe mine.

Uneori insa, sa stii ca ma oftic pentru ca as vrea sa fi putin mai incisiv in anumite situatii si nu atat de impaciuitor, as vrea sa inveti sa iti sustii punctul de vedere, sa vorbesti atunci cand esti nevinovat si esti pedepsit in numele altora care tac malc si nu isi asuma ceea ce fac.Mi-ar placea sa fi  mai sigur pe tine si sa te uiti mereu in oglinda ca sa intelegi cine si cum esti.Increderea si stima de sine sunt foarte importante pentru un om.

Apreciez faptul ca esti saritor, ma ajuti mereu, iti tii promosiunile si ma pot baza pe tine in multe situatii. Stiu sigur ca vei  fi un barbat nu numai frumos, ci si de toata nadejdea.Stiu ca vei fi un tatic bun pentru ca te vad cum le iubesti pe Lore si cum le vorbesti dragastos.

Ah, acum mi-e atat de dor de niste fraze pe care mi le spui tu razand cu gura pana la urechi :” mami, mami, bo-bo-bo ”  si ” da, iubito, spune-mi ! ” 🙂

Imi place la nebunie sa ma alinti si sa imi spui de cate ori te sun ” iubito”, iar atunci cand inchiem conversatia sa imi spui ” pa, te pup si ai grija de tine ! „.Este adevarat ca tu ai copiat totul de la mine, multe bune dar si suficiente rele, de exemplu cand esti nervos si tipi, cand plangi ca un toddler pentru anumite prostioare ( la fel de plangacioasa am fost si eu mica ), cand te rasfeti si nu iti intra nimeni si nimic in voie, cand esti incapatanat ca un catar si faci numai si numai ceea ce vrei tu, indiferent cat vorbim si povestim pe subiect.

Unul dintre putinele lucruri pe care nu le ai de la mine este perseverenta de a face anumite lucruri, fara a te plange niciodata, fara a vrea sa renunti, fara a-mi spune macar o data ” ce greu imi e ! „. Tragi de tine chiar si cand nu ai chef, esti constiincios, nu esti genul care ar mai trage si cate un chiul, nu esti genul care sa minta doar pentru a sta o zi acasa.Mereu inainte, mereu constiincios!

M-am intristat teribil fiindca ai renuntat la petrecerea pe care ti-o aranjasem doar pentru ca lipsesc eu de la party.Puteai sa mergi si sunt sigura ca ar fi fost o reusita, dar daca nu te-ai simtit ok sa mergi acolo fara mami, e in regula.

Azi mi-as fi dorit sa fiu acolo cu tine, sa primim impreuna musafirii, sa va vad pe toti in jurul mesei, sa taiem amandoi cu un cutit lung tortul dupa ce iti puneam pe nas putina ciocolata, sa te fotografiez in mii de feluri si ipostaze ca sa te revad de cate ori mi-e dor de tine la anumite stadii din viata ta, sa bem impreuna sampania pentru copii si sa spargem toate baloanele pe care ti le-a cumparat tati, sa mancam pizza si apoi sa ne prefacem ca ne cade burta de la atat de multa mancare.Mi-as fi dorit….insa sunt atat de departe incat nimic din toate astea nu le voi putea face acum cu tine.

Promit solemn sa nu mai lipsesc niciodata de la vreo aniversare de-a ta, am sa pun conditie de baza tuturor angajatorilor care vor mai fi in viata mea sa nu fiu plecata de ziua ta de nastere.Daca eram undeva prin Europa ( oriunde)  veneam negresit acasa, insa atat de departe cum as fi manageuit situatia asta ca sa nu fie o aniversare atat de trista pentru amandoi? Nicicum…nu as fi putut veni nici macar in zbor ca sa fim impreuna la 7 ani.

Dar vom recupera, cu siguranta vor urma multe alte aniversari la care vom sta imbratisati si vom face tot ce am pierdut acum la cea de 7 ani.

Acum nu pot decat sa-ti spun ca te ador imens ( asa cum iti spun in fiecare zi de cand te am ),ca esti lumina ochilor mei, ca nu as putea sa traiesc fara tine nicio secunda a vietii mele, ca esti nepretuit pe lumea asta pentru mine, cea mai importanta persoana, esti mai presus decat mine, decat sufletul meu, decat tot.

Vreau sa ai multa sanatate si putere , restul …vom face impreuna totul ca sa fie bine !

La multi ani papusa mea frumoasa, vreau sa fi vesel nevoie mare azi si sa te distrezi maxim de ziua ta !

La Chicago, pe urmele lui Al Capone

Dupa o saptamana in California, saptamana care mie, personal, mi s-a parut extrem de plictisitoare in ciuda faptului ca am mai iesit pe ici, pe colo, duminica m-am urcat iar in avion si am zburat la Chicago.

Zborul „domestic” , asa cum isi numesc americanii zborurile interne, a fost operat de o companie locala United Airlines, companie care nu este low cost, ci una foarte mare in US, nodul principal avandu-l la Chicago, pe aeroportul O’ Hare.

La aeroportul din San Francisco, asa cum scriam in postarea trecuta, am ajuns cu BART -ul ( trenul despre care scriam ).Totul este extrem de bine organizat si semnalizat asa incat te descurci de minune doar urmarind sagetile si indicatiile de pe tabele.

Zborurile lor interne nu au inclus bagaj de cala decat unul mic cu urmatoarele dimensiuni: 22 cm x 35 cm x 56 cm , drept pentru care am platit 25$ per segment de zbor si asa voi plati si pentru urmatoarele zboruri pe care le mai am de facut in interiorul USA.

La securitate treaba sta in felul in urmator: dupa ce iti platesti bagajul, te prezinti la control pasapoarte si Security, spre deosebire de Otopeni unde era sa pierd avionul din cauza proastei organizari, aici merge totul ca uns ( cum de altfel merg treburile aici cand e vorba de customer service ).Prezinti pasaportul si boarding pass-ul,iti iei frumos 2 tavite ( sau cate ai nevoie ), iti scoti doar laptopul intr-o tavita, in cealalta am pus geanta,rucsacul de la laptop, un pulover si esarfa de la gat + cureaua de la jeansi.Nu am scos bijuterii, ceas si alte balarii ca la noi, insa mi-am scos pantofii, lucru pe care il face toata lumea mai putin batranii si copiii.Este de asemenea foarte important sa nu ai nimic in buzunare, nici macar servetel sau hartie.

In timp ce tavitele pleaca spre control, intri intr-un tub, ridici mainile sus si pret de cateva secunde stai nemiscat.Ulterior iesi din tub si te controleaza sub brate un agent de acelasi sex cu tine, nu inainte de a-ti cere permisiunea sa te atinga si sa te intrebe daca esti ok cu asta.

Trecuta de tub, m-am imbracat, m-am incaltat, mi-am luat toate acareturile si m-am indreptat spre poarta de unde trebuia sa ma imbarc.

Intre timp am servit iar un Burger King cu o cafea free taste ( mancarea nu e nici ea inclusa in pretul biletului, daca vrei sa mananci platesti separat ca si la bagaj ), imbarcarea s-a facut civilizat, incet si fara graba.

Oamenii astia sunt invatati sa astepte, nu se imbulzesc,nu am vazut oameni agresivi de cand sunt aici.Nu stiu daca ma credeti, dar nu am vazut oameni disperati ca si in Romania, adica nu exista disperarea aia pentru locuri, prins metrou, plecat primul de la semafor, primul care se urca in autobuz, etc.Lumea e mult mai potolita, cred ca invata de mici sa fie respectuosi si amabili.Daca aud ca te grabesti, iti fac loc sau iti cedeaza randul ( mi s-a intamplat la Starbucks cand luam o cafea si eram in mega graba, m-au lasat trei persoane inaintea lor ! )

Pentru ca zborul a avut oi intarziere de o ora datorata unei chestii la avion, in timpul zborului, stewardul a trecut pe la toata lumea care avea zbor de conexiune la Chicago si le-a spus exact ce se va intampla cu ei in cazul in care pierd zborul de legatura.Toate detaliile, a verificat cu ei in amanunt numarul zborurilor, i-a anuntat pe cei care cu siguranta pierdeau zborul unde trebuie sa se prezinte, ce sa spuna si ce vor obtine pentru pierderea avionului.

Eu am ramas masca, pe bune, atat de mult interes pentru client, sa le fie bine oamenilor…frate, asta da diferenta intre Europa si USA.E singura chestie care imi place maxim, atitudinea asta a lor.Te fac sa te simti in siguranta permanent, poate din cauza asta ei nici nu sunt deloc agitati ca si noi, zic si eu.Cand zilnic te stresezi din varii kkturi , cum facem noi, ai si o stare de agitatie nelalocul ei.

In fine, eu am ajuns cu o intarziere de 45 minute, la aeroport m-a asteptat colegul meu din Shangai, colegul meu de echipa, coleg care era deja in Chicago de o saptamana.Am luat direct Blue Line( trenul ) , am platit 5 $ si intr-o ora am ajuns la hotel.

Este tot un hotel de trei stele, dar nu sufera comparatie cu cel din California ca si pret, daca acolo am platit pentru 6 nopti 640 $, in Chicago, pentru 8 nopti am platit 2210 $.Hotelul este la fel de ok ca si cel din California, doar ca este in centrul orasului si atunci obrazul subtire cu cheltuiala se tine.Si fara mic dejun in acest pret.

La receptie am gasit-o pe Alina, o romanca plecata din tara de unsprezece ani, stabilita intr-o suburbie a Chicagoului, o tipa amabila american style, care imi vorbeste debusolata complet, cand cu „dumneavoastra”, cand cu ” tu”.  🙂

Mi-a facut cateva recomandari si in weekend m-a invitat sa iseim impreuna.Ma debusoleaza complet invitatiile astea, pentru ca eu sunt genul care par extrem de pritenoasa, de calda, insa pastrez oarecum o anumita distanta fata de oameni.Adica eu nu as face asemenea invitatii, dar nu pot sa stiu pana nu as emigra.Oricum, ii multumesc mult Alinei pentru invitatie si pentru atentie.

Sa va povestesc o faza apropos de american style : dimineata, inainte sa plec la training, am stat de vorba putin cu Alina, povesteam despre cum trebuie sa utilizez masina de spalat si de uscat rufe ( e musai sa imi spal niste haine ). Intre timp, paralel cu mine la receptie a venit o americanca, a asteptat cuminte sa terminam de vorbit, intre timp a aparut o alta receptionera si a preluat-o.A stat fix 2 minute de vorba si a iesit afara din hotel cu un mers apasat.Alina s-a scuzat la mine, a alergat dupa ea si cand eu ieseam din hotel o auzeam pe Alina cum isi cerea scuze americancei ca a facut-o sa astepte prea mult, bla bla bla.Eu am ramas siderata, pe cuvantul meu, cand vreodata in Romania alearga dupa tine vreun receptioner sa isi ceara scuze? Desigur ca scuzele nu au fost intemeiate, americanca a spus ca no problem at all, nu a plecat din hotel ca era nemultumita, ba din contra.

Pe drumul spre training, m-am tot gandit ca eu, personal, nu rezonez deloc cu Statele, chiar nu as putea sa traiesc aici, adica ok poate as putea, dar nu am avut clickul ala pe care l-am simtit in alte parti ale lumii, nu mi-as dori niciodata sa ma mut in State, asa cum multi oameni isi doresc, insa atitudinea lor este jos palaria si am face excelent s-o adoptam din moment ce ii admiram atat de mult.

Despre Chicago, care chiar este un oras foarte frumos, am sa scriu cu proxima ocazie si ma oftic maxim ca nu pot pune poze, dar cand ma intorc acasa si le descarc am sa pun la fiecare postare pozele specifice.

( va urma )

 

Calator prin California

Calatoria in USA are mai multe destinatii pentru mine, prima dintre ele fiind in Pleasanton – California.

Pleasanton este un orasel cochet, aflat la vreo 50 km de San Francisco,un orasel plin de corporatii unde foarte multi din San Francisco fac zilnic naveta la job.Drumul de la aeroport la hotelul unde stau l-am facut cu un taxi care m-a costat 130 $, insa eram atat de obosita dupa 20 ore de calatorie incat as fi platit si 500 $ ca sa ajung undeva la o baie calda si un pat sa ma pot intinde.

Iesita de la Custom am trecut pe langa un alt ofiter de la securitate caruia i-am predat foaia completata in avion si stampilata de catre ofiterul de la Custom ( apropos, toti ofiterii Custom erau asiatici 🙂 ), m-a indreptat spre iesire si acolo am gasit in ordine, asteptand clienti cumva intr-o coada, taxiuri.Exista o persoana care te intreaba incotro vrei sa mergi si iti indica ce anume taxi sa alegi, nu este ca la noi, primul caruia ii vine randul are intaietate.Neah, aici totul este pus la punct.

Indianul-soferul de taxi mi-a spus ca nu o sa puna ceasul si imi ia numai 130$, ma intreb daca punea si aparatul cat dracu’ imi lua sau poate era mai ieftin?! Ideea este ca eu am obtinut chitanta pentru decont, am platit cu cardul ( toate taxiurile au POS pentru carduri, majoritatea americanilor platesc cu carduri si mai deloc cash ) si am fost fericita ca am ajuns la hotel.

Drumul de la aeroport pana la Pleasanton a fost unul in care am simtit efectiv ca merg la Atena.Seamana strazile, indicatoarele lor verzi si separatoarele de drum sunt identice ca in Grecia.

La hotel ajunsa am gasit amabilitatea pur americana, am facut plata, am luat camera si m-am aruncat direct in cada.Apoi m-am aruncat pe internet sa vorbesc cu ai mei sa le spun ca am ajuns cu bine.

Intinsa in pat, desi obosita franta, nu am reusit sa adorm decat de la 22:00 ( ora locala ) pana la 3 dimineata cand aveam ochii cat cepele si o foame de lup (deh, in tara era ora 13:00 la pranz si mie imi trebuia mancare ! ).Odata treaza nu am mai putut sa adorm si m-am tot zvarcolit in pat pana la ora 7:30 cand m-am imbracat sa plec.

Cel mai tare mi-era sete si nu aveam strop de apa, magazine in zona nici vorba, asadar am baut de la robinet putina apa ca simteam ca lesin de sete.A doua zi mi-au spus la receptie ca ei nu folosesc apa de la robinet si trebuie sa cumpar.Ok, 1 litru de apa costa 2 $.

Hotelul este unul de trei stele , arata foarte bine, este cochet si intim cumva, are un pat super comod, cu 2 saltele, inalt, cu 3 perne moi.Este unul dintre cele mai comode paturi in care am dormit vreodata.Are o baie curata unde ti se ofera prosoape si 1 sapun ( in Europa sunt ceva mai darnici la hotelurile de 3 stele ), exista in camera si o kitchineta cu microunde, cuptor si plita, un frigider mare unde iti poti depozita linistit produsele.Ai, de asemenea, cal de calcat si fier, uscator de par si dupa ce anunti la receptie ti se preda si o cutie in care ai tacamuri, farfurii, lichid de spalat vasele.

Curatenie si gunoi aruncat nu ai sa vezi decat daca stai peste 8 nopti consecutiv.In rest, re gospodaresti singur, nu m-a interesat foarte tare aspectul, eu oricum imi fac singura zilnic patul, de mancat nu am gatit, nici valiza nu am desfacut-o, doar 6 nopti stand aici nu are rost sa  scot toate lucrurile din bagaj.

In jurul hotelului nu exista nimic aproape, trebuie sa mergi cam 400 metri sa ajungi la un complex cu restaurante unde poti manca de la asian food pana la Subway sandwiches.Preturile difera intre 10 $ cea mai ieftina pita cu ceva carne sau un sandwitch de la Subway pana la un meniu de 15$ -16 $ la restaurant asiatic, insa mancarea este super buna si foarte multa.Uneori sunt portiile atat de mari incat nu poti manca tot odata, mai iei si la pachet.

Primul supermarket pe care l-am gasit  a fost la 4 km de aici, am mers pe jos, singura pe strazi.Americanii din Pleasanton nu merg decat cu masina, nu se dau jos nici sa treaca strada, nu e picior de om pe care sa-l intrebi ceva.Preturile la supermarket mi s-au parut decente, un pui la rotisor 7 $ , cred ca este mai mult decat decent.Oricum, am inteles ca aici in California este cu mult mai scump decat in restul US.

Magazinele sunt aproape goale, lumea este extrem de zambitoare ( asta m-a socat, toti iti zambesc si te intreaba ce faci, cum iti este ziua, cand te vad, fara sa te cunoasca! ), absolut toti oamenii care lucreaza in servicii sunt uneori obositor de amabili.Mi-a spus o colega de la curs, americanca care locuieste in Miami , ca pentru tips chelnerii sunt atat de amabili si ar face orice.Dar eu cred ca este in cultura lor amabilitatea aceasta.Intr-adevar,uneori poate fi deranjanta, insa e extrem de placut sa vezi mutre zambitoare si oameni care te intreaba ce faci, cum iti e azi ziua.Ai asa un sentiment de bine, sentiment pe care eu in Europa nu prea l-am gasit.Exista un fel de apropiere la americani care rupe bariera aia din Europa, nu stiu exact cum sa descriu ceea ce am simtit in toate locurile in care am relationat cu ei.

Apoi exista un fel de a fi al lor extrem de saritori, te ajuta cu orice absolut, doar sa le ceri.Nu sunt ei foarte priceputi la multe indicatii, insa absolut toti pe care i-am intrebat ceva au cautat sa ma ajute.Nu gasesti atitudine ostila, nu te intreaba ce si cum, nu te descos, nu intra in spatiul tau personal, doar cauta sa fie utili.

Distanta de la hotel la cladirea unde am facut cursul este considerabila, exista un autobuz care trece o data la 30 minute, ar fi trebuit sa merg vreo 12 statii cu el, naiba stie cand si cum as fi ajuns.

In prima dimineata, am traversat la un hotel sa intreb cum sa ajung la o statie de autobuz.Fetele de la receptia hotelului unde stau habar nu au avut sa imi spuna unde este si cum, asadar am mers la alt hotel in speranta ca voi gasi pe cineva sa ma indrume corect. Acolo am gasit un mosulet grec venit in America acum 25 de ani, dar care si-a pastrat greaca intacta si cand a auzit ca vorbesc in limba lui natala a innebunit.Habar nu avea nici el de autobuz, mi-a spus ca nu a mers niciodata cu transportul in comun ( m-am crucit ! ) si s-a oferit sa ma duca el  cu masina la curs.M-a vazut oarecum susceptibila si a chemat-o si pe nevasta-sa.A venit femeia imediat si m-au condus pana la cladirea unde trebuia sa fac cursul.D-asta iubesc eu grecii, asta e alta poveste insa !

In prima zi de curs eu m-am lipit de tipa din Miami, toata saptamana m-a dus si m-a luat dimineata cu masina de la hotel.Pentru asta spun ca o asemenea atitudine eu nu am gasit in Europa, in Grecia am mai gasit intr- adevar atat de multa bunavointa cu strainii, insa cred ca faptul ca le vorbesc limba i-a facut sa fie atat de helpful cu mine.In USA asa e treaba, te ajuta si sar sa te indrume fara sa te cunoasca.Cel putin aici, in California.

Am uitat sa scriu ca pentru USA este nevoie neaparat de un adaptor pentru prize, au un alt sistem decat cel european, deci nu uitati sa cumparati unul din tara, in USA costa 25$ un adaptor.

In Pleasanton exista si transport in comun, intr-un tarziu l-am descoperit, este un tren care merge si la San Francisco si la aeroport, un drum pana la San Francisco in downtown costa 6 $, pana la aeroport am platit 11.60 $.Pentru aeroportul San Francisco International trebuie facut un schimb de trenuri la statia Balboa , dar se ia trenul de pe acelasi peron, deci nimic complicat.Ca si durata insa, pana in San Francisco la downtown se fac 50 minute, pana la aeroport am facut o ora si jumatate.

Peste o saptamana, cand voi reveni la Pleasanton,am sa merg sa vizitez San Francisco, nu am vazut nimic din el.

( va urma)