Când plouă…

…Bucureştiul devine un coşmar.

Şi asta nu numai din cauza traficului infernal de pe străzile oraşului,despre care s-au scris zeci de pagini virtuale şi nu numai, ci şi din cauza oamenilor care se transformă în nişte mici zombii.

Dacă la grădiniţă părinţii erau încă într-o stare de normalitate când ploua, la şcoală lucrurile stau cu totul şi cu totul diferit.

Dacă nu te fereşti, rişti să rămîi fără păr, ochi, nas sau gură.Mutilat ieşi sigur după o ploaie d-asta torenţială cum este astăzi dacă nu ai experienţa măcar a unei ploi bucureştene.

Te lovesc cu umbrelele, te împung de te trezeşti în coastă cu câte un vârf de umbrelă ascuţită de-ţi blestemi zilele, spiţele lor de la umbrelă ţi le bagă în ochi fără să le pese că pot accidenta grav copiii, nu pe noi adulţii.

Cei care au cizme de cauciuc, pe principiul  mă doare la banană de restul proştilor  (uzi oricum până la chiloţi de la şoferii care se dau zmei prin lacurile formate pe şosele) , merg prin bălţi târâş şi plescăie apa ca la înot, stropind copiii care vor sta cu  pantalonii uzi pana la prânz.

Există şi pe ploaie şi pe soare, categoria întârziaţilor, putorile care zilnic vin la şcoală după ora 8:00, căci mămicilor care nu au job, le e lene să se trezească mai devreme şi să aducă copilul la timp, la ore.Astea veşnic aleargă, dau peste tine, te împing, la poarta şcolii, când eşti deja înscris cu jumătate de corp să ieşi din curtea şcolii, te trezeşti năvală peste tine cu mama cea grăbită , te incalecă pur si simplu şi apoi tot ea te bălăcăreşte că uite cum îi stai tu în drum când ea, biata, a şi întârziat deja.

Azi, că  ploua şi torenţial şi somnul a fost mai dulce ca oricând, a fost jale mare.După ce că te încalecă la poartă, nu mai ştiau să gestioneze şi copilul şi ghiozdanul şi umbrelele şi sacul de la sport.Prăpăd era, că din nefericire sau din fericire avem numai 2 mâini.

Să nu uit să îi amintesc pe cei mai cei dintre toţi ăştia.Categoria care ar vrea să parcheze maşina pe holul şcolii, dacă s-ar putea.

În faţa şcolii sunt 2 treceri mari de pietoni şi e limpede că nu poţi parca în acel perimetru.De cele mai multe ori este cate o brigadă de poliţie, care stă în faţa curţii şcolii, azi nu era şi panica s-a şi produs: cu geamurile aburite vor să parcheze, nu găsesc loc şi atunci îşi pun avariile, eventual încalecă bordurile stropind pe altii,  şi blochează întreaga circulţie,că doar nu avem noi, pedeştrii, aşteptări d-astea nerealiste de la duamnele cu auto, de a merge pe jos puţin, prin ploaie .Neah…mai bine blocăm autobuze, alte masini, ne mai şi certăm cu câţiva pedeştrii d-aştia proşti, plouaţi, care nu au pe unde să treacă deşi pe trotuare merg oamenii şi nu maşinile.

Avem timp să îi bălicărim pe alţii, dar nu avem timp să parcăm mai departe cu o stradă de incinta şcolii şi să ne mişcăm puţin, chiar dacă ne atinge şi o picătură sau două de ploaie.În plus, când oricum blochezi toată strada principală, ce rost mai are să te şi grăbeşti ?! Oricum, toţi fraierii ăia din autobuze au întârziat la joburi, la fel şi ăia din spate din maşini, care claxonează isteric, poţi să te cerţi în voie că ai dat dracu’ tot zenul atâtor oameni, pe ziua de astăzi 🙂 .

E funny rău când plouă în Bucureşti , asta numai şi numai dacă poţi să te relaxezi şi să te uiţi la toţi disperaţii ăştia  cum se agită, de parcă o picătură de ploaie îi va nenoroci pe veci şi pe ei şi pe progeniturile lor.

 

Tu al cui Moș Crăciun vei fi ?

Dupa proiectul ShoeBox la care am hotarat sa particip anul acesta, mi-a iesit in fata, fara sa caut si fara sa intreb, un alt proiect al unei doamne minunate care se ocupa cu tot sufletul de copiii cu care viata a fost mai putin darnica, copii bolnavi de diverse maladii cumplite.

Proiectul este un blog de Craciun cu titlul „Draga Mos Craciun eu te iubesc si te-am asteptat cu nerabdare tot anul, bine ai revenit sanatos !”, un blog unde sunt postate scrisorile copiilor aflati mult prea mult timp in spitale, chinuiti cu diverse interventii chirurgicale complicate,punctii extrem de dureroase, citostatice ce au efecte adverse cumplite, transfuzii sau dialize.

Tot ce aveti de facut este sa va stergeti lacrimile in urma citirii scrisorilor lor, sa va mobilizati, sa va alegeti un copilas pentru care anul acesta sa fiti Mos Craciun, sa scrieti comentariul  ” ridicat ” la scrisorica si sa va tineti de cuvant in a va onora promisiunea de a face fericit un copil de Craciun.

Si pentru ca nimic nu este intamplator pe lumea asta, am hotarat inainte de-a deschide blogul cu pricina, ca primul copil care imi va iesi in cale fara sa isi fi gasit spiridusul magic am sa il „ridic” indiferent ce isi va dori, indiferent ca va fi baiat sau fata, indiferent de varsta sau distanta ce ne desparte.

Si am gasit un baietel de 7 ani, bolnav de leucemie acuta limfoblastica, crescut doar de mamica lui.Asociatia care detine si blogul Craciunului se numeste Pavel.Inutil sa neg ca proiectul asta mi l-a trimis cineva al meu drag, de dincolo de noi si de ceruri, Pavel al meu care a murit de leucemie.

Dupa ce am plans bine, am pus pe hartie exact ce am sa cumpar, am pus si celelalte obligatii financiare din decembrie si imi dadea cu o virgulita mica, astfel incat am sunat-o pe mama sa ma ajute cu virgulita aia ca sa imi onorez cu bine toate obligatiile.

Si pentru ca Pavel al nostru a fost al ei, in primul rand, mi-a spus ca rezolvam cu virgulita aia financiara dar isi doreste si ea sa faca fericit un copilas si sa mai „ridicam”un alt baietel. Si uite asa anul asta toata familia vom fi Mosul a doi copii care isi doresc pentru Craciun hainute, jucarii si dulciuri, dar inainte de toate multa sanatate si sa poata trai o copilarie normala.

Cea din urma dorinta a lor le-as indeplini-o eu, fara nicio haina, dulce sau jucarie, daca s-ar putea, insa cum nu imi sta in putere sa fac mai mult decat pot face, vom aduce o farame de fericire si lumina pe fetisoarele a doi baietei de 7 ani, Andrei si Daniel.

Nu mai cer niciun cuvant de la voi ( proiectul Shoebox a ramas fara ecou din pacate ), as vrea sa cred ca fara a lasa aici nicio vorba, anul asta, veti smulge din prea plinul sau prea putinul vostru si veti darui si altora o bucurie, caci dar din dar se face raiul si asa cum spunea sfantul Francisc : „Noi primim prin ceea ce oferim ! „,asadar daca vreti sa fiti bogati sufleteste daruiti ca sa si primiti.

Nu veti primi cu siguranta inapoi arginti, ci ganduri bune, multumiri, sperante si fericiri.

Hai sa fim „ShoeBox ” !

In fiecare dimineata din acest noiembrie, cand deschid molcom pleoapele, am impresia ca va incepe o noua zi de primavara.Temperatura de afara, soarele care, la pranz, incalzeste bland facandu-ne sa scoatem nasurile afara din birouri, sa ne dam jos hainele groase si sa ne bucuram cat mai mult de prezenta lui, imi lumineaza intreaga camera, rasarind puternic de dupa lac.

Doar cand cobor in bucatarie si ii pregatesc micul dejun lui Kiki, mecanic apasand butonul radioului, imi aduc brusc aminte ca peste doar o saptamana va fi si calendaristic iarna.La Vibe FM pe care il ascultam zilnic, de dimineata cand servim micul dejun, deja se canta colinde.Sunt putin debusolata, afara e soare puternic si in casa imi canta colinde.Si totusi, e sfarsit de noiembrie, vine luna decembrie, luna cadourilor, a nasterii Mantuitorului, a aducerii aproape a celor dragi.

Si cum  timpul trece in goana , peste numai o luna copiii se vor trezi dimineata, vor alerga in pijamalute la bradul impodobit, in casa mirosind a arome de sarbatoare, ca sa vada ce le-a adus Mosul si anul acesta.

Mama si tata stau in jurul bradului si toti trei se bucura de fericirea copilului lor, de fatuca vesela care nu conteneste sa zambeasca vazand minunatele si multele daruri pe care si anul acesta Mos Craciun i le-a adus, apoi merg toti in bucataria plina de diverse bucate bune pregatite pentru a sarbatori Craciunul.

Acesta este visul oricarui parinte si desigur al oricarui copil din lumea asta: sa aiba ce pune pe masa si mai ales sa aiba macar un dulce sa manance si el din cand in cand.

Din pacate, in lumea asta sunt mii de oameni care nu le pot oferi nimic din visul meu idilic si alti mii de copii care sunt nemancati, dezbracati, care nu au nicio jucarie, nu au Mosi si Iepurasi care sa le incante copilariile.

Proiectul „ShoeBox „ este un proiect pornit in 2007, din inima Ardealului, din Cluj, de o familie cu un baietel pe care au dorit sa il invete prin acest gest ce inseamna altruismul, exact asa cum afirma autorul proiectului „ ShoeBox NU este Moș Crăciun, reni și alte ființe magice, ci este despre oameni care ajută alți oameni, despre altruism și compasiune „.

Ce avem de facut cei care dorim sa participam?

Luam una bucata cutie de pantofi,hartie de cadou, mergem frumusel si cumparam ce ne tine buzunarul si sufletul pentru un copil de varsta si genul pe care il alegem a fi destinatarul gestului nostru nobil.

Eu am sa imi aleg un baietel de varsta lui Kiki, stiu ce anume sa cumpar, am sa aleg insa si o fetita ( pe care mi-am dorit-o din suflet ), tot de varsta apropiata cu baietelul ca sa nu gresesc masuri si alte cele.

Aveti absolut toate detaliile despre ce si cum puteti cumpara, cum se pregateste cutia pe care doriti s-o daruiti, ce NU trebuie sa contina cutiile pentru copii, perioada de colectare a cutiilor, etc. pe site-ul „ShoeBox „.

Cand am umplut cutiile, mergem cu totii la centrele de predare ale acestora, aveti aici un tabel cu locatiile in care se pot duce personal sau trimite coletele pentru cei care nu sunt in tara.

Asadar, anul acesta suntem cu totii, cei care ma cititi,  „ShoeBox „?

Dupa atata suparare, tristete, lacrimi care ne-au imbibat sufletele in luna asta ( cred ca a fost cel mai trist noiembrie din viata mea ! ), facem niste fete de copii sa zambeasca in prag de Craciun?

Care vreti sa participati ,lasati va rog o vorba si aici doar ca  sa stiu ca nu sunt singura care voi fi Shoe Box in 2015.

Va multumesc si ma inclin in fata voastra, anticipat, in fata  tuturor celor care veti aduce un strop de fericire pe fata si in sufletul unui copil  !

O pseudo-terorista la Lyon

Weekendul ce tocmai a trecut a fost inca unul plin de evenimente triste.

Pentru a doua oara intr-un singur an, Parisul a fost iar tinta unor atacuri teroriste.Desigur ca moartea acelor oameni nevinovati este o tragedie,este firesc ca imi da o stare de mare tristete faptul ca oameni tineri, nevinovati, au plecat prea devreme dintre noi,  dar asa cum in ianuarie nu am putut ( si daca nu simt, clar nu fac ! ) sa strig „Je suis Charlie !”, nici acum nu am putut si mai ales nu am simtit sa imi pun pe retele de socializare steagul francez .

Imi staruie in minte insa o intamplare in care am fost protagonista si poate asta-i si cauza pentru care nu pot sa vars lacrimi grele pentru francezi, asa cum mi s-a intamplat la tragedia din  Colectiv.

Anul 2006 , luna august, seful meu de atunci hotaraste sa ma trimita la Lyon intr-un schimb de experienta.

Cu numai o zi in urma, in Londra, o grupare Al-Qaeda punea la punct un atac terorist pe baza de lichide ( de atunci s-a introdus legea fara lichide in avioane) , atac ce ar fi avut un efect devastator asupra populatiei care calatorea cu cele 6 avioane ce le doreau doborate.

Am nume arabesc si sunt nascuta si crescuta o bucata de vreme intr-o tara araba, dar din parinti crestini ortodoxi, de cetatenie romana, ambii.

Aterizez la Lyon, merg la control pasapoarte cu deschidere la fila cu viza franceza.Individul de la control se uita la mine, se uita iar la pasaport,iar la mine, ma intreaba de ce sunt nascuta in DZA, ii spun ca nu vorbesc franceza( desi inteleg aproape tot ce se vorbeste) ,  se uita batjocoritor la mine, iar in pasaport, si cu o miscare brutala imi face semn sa ma dau la o parte din fata ghiseului.

Imi pastreaza pasaportul si imi dau seama ca ceva nu este in ordine.Il intreb daca vorbeste engleza si la fel de agasat ridica brutal un deget prin care imi indica sa trec la locul meu.

Ma supun tacuta, analizez insa cum as putea discuta cu el daca refuza sa vorbeasca in engleza.Stiu ca engleza este limba obligatorie in majoritatea aeroporturilor din lumea asta, inteleg ca stie, dar refuza sa vorbeasca.

Cat ma gandeam la o posibilitate de a comunica cu el, apar 5 mascati cu pusti uriase indreptate inspre mine si ma ridica.

Simt ca lesin, fac conexiunea cu DZA si cu intrebarea lui despre locul meu de nastere, ma gandesc insa ca imi vor lasa posibilitatea sa le explic ce caut acolo, unde merg si mai ales ce au facut ai mei in DZA.

Ma conduc pe un culoar lung, flancata fiind de cei 5 mascati,lumea se uita la mine, unii ma injura in franceza, altii se uita doar curiosi, majoritatea insa ma privesc ca pe ultimul om.Sau asa mi s-a parut mie in clipele alea de groaza.

Intrati intr-o camera fara geamuri, unul ma ia de gulerul camasii si ridica tonul la mine ca ce caut in Franta.Il intreb daca putem vorbi in engleza, imi raspunde un sicitrit si rastit „Anglais…merde…”

Vreau sa o sun pe mama care vorbeste fluent franceza, imi smulge telefonul din mana si mi-l inchide, imi indica apoi cu patul pustii sa il bag in geanta.

Execut mecanic niste comenzi, mintea mi-o luase razna, ma simteam ca un robot.

Tipau la mine , cu pustile indreptate toti catre mine, sa le spun de ce am treaba cu DZA? Cedez nervos, plang si le spun in engleza -stiind ca inteleg –  ca sunt romanca, ca nu alegem unde ne nastem si nu am facut nimic rau.

Se uita cu scarba la mine, intre timp cineva mi-a adus si bagajul de la avion pe care mi-l insemneaza si ma cauta in valiza pana la ultima gaurica sa vada daca am sau nu ceva.

Tipa iar la mine, vor sa semnez o hartie pe care refuz sa o semnez fiindca nu aduc pe cineva sa imi traduca in engleza ce semnez.

Nu vreau si pace, nu ma intereseaza sa imi pun semnatura pe hartii a caror continut nu stiu daca ma incrimineaza sau nu de fapte pe care nu le-am savarsit niciodata.

Se enerveaza si mai tare, imping valiza cu piciorul si imi fac semn cu patul pustii sa o ridic.O iau de maner si unul dintre ei ma impinge afara, in spatele meu iesind toti cu pustile in ceafa mea.

Ma escorteaza iar pe un culoar lung, alte priviri, alte jigniri, alte sentimente de tot kktul.Ma intrebam unde ma duc de data asta caci indica cumva iesirea de la sosiri.Intreb incet unde sunt dusa si semn ca intelegeau ce le spuneam mi s-a urlat sa tac, sa nu mai spun niciun cuvant.

Culoarul acela mi s-a parut cel mai lung si mai anevoios drum pe c are l-am strabatut vreodata in viata mea.Clipele alea de umilinta maxima nu le voi uita niciodata si nici nu cred ca cineva va putea sa mi le stearga din minte.

M-au urcat intr-un avion  Blue Air, cu pustile la cap, m-au escortat pana la scaun, trecand prin tot avionul, caci au gasit disponibil ultimul loc din spate.

Au plecat in tromba din avion, dar nu inainte de a-i spune stewardezei, in cea mai pura engleza ca ”  miss flies to Bucharest „.

Imediat cum a decolat avionul, m-am repezit la toaleta si am vomitat, am vomitat toata scarba adunata in minutele in care m-au tratat ca pe ultimul om, toata sila pentru umilintele suferite, pentru abjectia de care au dat dovada.

Intoarsa in Bucuresti am aflat de incidentele de la Londra.

Cu toate astea, orice s-ar fi intamplat, comportamentul francezilor nu il scuza nimeni si nimic in ochii mei.Nu orice musulman, nu orice persoana care are sau a avut candva legatura cu lumea araba este terorist si trebuie pus la zid imediat.

Vorbeste toata lumea europeana de drepturile omului, de libertate de exprimare ( ca cea in cazul celor de la ” Je susi Charlie ” ), dar aceasta liberatate nu este a tuturor.Numai a lor, a francezilor, pe care si anul trecut, cand am fost iar la Paris, i-am regasit cu aceeasi mina neprimitoare, aroganti  si extrem de xenofobi.

Castelul Cantacuzino de la Busteni

In zilele cat am stat la Busteni, am hotarat sa mergem sa vizitam castelul Cantacuzino, mai cu seama cu cat nici noi, adultii, nu ajunseseram niciodata pe acolo.

La o aruncatura de bat de pensiunea unde am stat, in insorita zi pe care am prins-o la sfarsit de octombrie, am purces sa vizitam castelul, construit in anul 1911 din banii si la dorinta prințului  Gheorghe Grigore Cantacuzino, numit si Nababul.

Ma asteptam la ceva spectaculos, asa cum este Pelesul, insa dezamagirea mea a fost una de proportii.

In primul rand pretul este unul nejustificat  pentru ceea ce se viziteaza: 25 ron /adult,20 ron pensionarii,copiii sub 6 ani au gratuitate, 8 ron /copil intre 6-12 ani si 13 ron copil intre 13-18 ani.

Intrarea in castel se face din ora in  ora, la si un sfert, noi am intrat la 11:15. Fiecare grup de vizitatori are un ghid insotitor care da explicatii multe si  interesante, noi am avut un domn care ne-a vorbit clar, calm si ne-a raspuns la intrebari.

Programul de vizitare al castelului este luni-joi in intervalul 10 -18 si in weekend in intervalul 10 – 19, respecatandu-se desigur ciclicitatea fiecarui si un sfert din fiecare ora.

Desi noi am fost pe jos la castel, exista si parcare atat exterioara, care este gratuita, cat si in incinta castelului unde se plateste insa o taxa de 5 ron / autoturism.

Vizita castelului propriu zisa este numai la parterul acestuia, unde intram intr-o aula de unde patrundem apoi in 3 incaperi si un balcon.Mobilier putin, spre deloc, ceea ce m-a impresionat insa au fost superbele vitralii, stucomarmura si semineele realizate din piatră albă, ornamentate cu mozaicuri policrome.

Consolele, plafoanele pictate,colecția de heraldică reprezentând blazoanele familiilor de boieri încuscriți cu cantacuzinii și o friză de picturi votive cu iluștrii membri ai familiei Cantacuzino din ramura munteană  feroneria turnată în bronz și bogat ornamentată dau o nota aparte edificiului si demonstreaza bunul gust al arhitectilor acelor vremi ( caci azi, desi avem multi nababi in tara, kitschul este la el acasa in constructiile lor ).

Ne-am reintregit informatiile despre printul Gheorghe Grigore Cantacuzino, despre care nu stiam mare lucru, decat ca fusese un om politic si premier al Romaniei prin 1900.Am aflat insa ca se tragea din vechea familie nobila Cantacuzino, fiind un descendent al  imparatilor bizantini Cantacuzino.Si-a desavarsit studiile la Bucuresti si Paris, unde si-a lut doctoratul in drept, in anul 1858 si odata rentors in tara a fost numit judecator la Tribunalul Ilfov, dupa care a devenit consilier la Curtea de Apel Bucuresti.

Din averea sa a construit 3 casteluri purtand denumirea de „palate” si anume: unul in Bucuresti ( cel de pe calea Victoriei in incinta caruia se afla actualmente muzeul „George Enescu „), unul la Busteni ( devenit azi muzeu, cel pe care l-am vizitat ) si unul la Floresti ( despre care am citit ca se afla in ruina ).

Această prezentare necesită JavaScript.

Interviu la 6 ani şi jumătate

Am citi de mult timp pe blogul Random stuff, despre un obicei din California, de a-i lua copilului un interviu de ziua lui. Deh, american stuff :-)) ! Eu m-am trezit acum sa ii iau interviul, fara nicio ocazie anume, am vrut asa la 6 ani si jumatate sa vad ce ii place lui Kiki.

Iata ce a iesit, dupa ce s-a maimutarit un sfert de ora ca nu se poate hotari doar la un raspuns 🙂

• care e culoarea ta preferata?   Rosu
• care e jucaria ta preferata?   Lorele
• care e fructul tau preferat?   Marul
• care e serialul tau preferat?   Clubul lui Mickey Mouse
• ce iti place sa maninci la pranz?  Cartofi prajiti cu sos de usturoi si aripioare picante
• care e jocul tau preferat?   Cursele de masini
• care a animalul tau preferat?   Cainele
• care e cantecul tau preferat?   Pinguinul
• care e cartea ta preferata? – De ce?   Prima mea carte de intrebari de Amy Shields
• care sunt cerealele tale preferate?   Nesquik duo
• ce iti place cel mai mult sa faci afara?   Sa ma dau cu trotineta si sa ma dau cu bicicleta
• care e bautura ta preferata?   Suc de piersici
• care e sarbatoarea ta preferata?  Craciunul
• cu ce iti place sa dormi noaptea?   Cu fetitele mele, cu Lorele
• ce iti place sa maninci la micul dejun?   Cereale cu cacao si lapte
• ce vrei sa fi cand vei fi mare?   Medic veterinar

Pensiunea Clasic, Busteni

Scriam aici ca anul acesta nu mai pregatim nimic special acasa pentru Halloween, caci avem o surpriza pentru copchilul din dotare.
Care surpriza era un weekend la munte,la Busteni.

Ne-am sucit, ne-am rascucit, m-am gandit, m-am razgandit, am discutat cu D. daca sa alegem Branul unde aveau loc tot felul de petreceri cu scheleti si morti & stuff, am concluzionat ca al meu copil nu e deloc fun lucruri macabre, asadar am spus pas! Branului.Mie, personal, nu mi se mai pare nicicum acea parte de tara, as prefera sa exploram alte locuri daca am avea mai mult timp la dispozitie si desigur si buget suficient pentru asa calatorii.

Si in toata suceala mea,am prospus Busteniul.Desi eu sunt iremediabil indragosita de Sinaia, desi la Busteni am mai fost de alte nshpe mii de ori, am hotarat sa cautam o pensiune undeva mai departe de DN1, sa respiram aer curat si sa nu fim tot in oras.

Dupa criteriile astea si scorboleli pe net, am gasit pensiunea Clasic.

Situata in Zamora, langa castelul Cantacuzino ( pe care nu il vizitasem niciodata ), pensiunea este un loc de cazare unde m-as intoarce mereu daca mi-as dori sa stau la Busteni, in vacanta.

Departe de zgomotul orasului, de DN1, de gara, dar in acelasi timp nu atat de departe incat sa nu poti merge pe jos linistit cam 10 minute distanta, intr-o plimbare, pana in centrul Busteniului, pensiunea se inalta mareata, fix langa castelul Cantacuzino.

Am plecat vineri la pranz, dupa ce am putut eu s-o sterg de la job, pe o vreme superba.Am facut 3 ore pe drum, caci iesirea din Bucuresti este un calvar, cel mai mult timp acolo se pierde in drumul spre munte.Dupa ce am lasat in urma capitala, drumul a fost liber si insorit, peisajele de toamna mirifice cu o natura colorata splendid.

La Busteni am ajuns cand se ingemana ziua cu seara, am cautat-o pe dna.Corina care este de o amabilitate cum putini oameni mi-a fost dat sa vad in turismul din Romania, ne-a prezentat pensiunea si am gasit si o solutie optima pentru noi, avand in vedere ca pensiunea nu era plina la acea data.

Camera rezervata initial, cu avans de 50%  platit prin banca, din suma totala a sejurului, era o camera dubla cu pat matrimonial pentru a incapea toti trei, in conditiile in care Kiki oricum nu doarme singur cand pleaca din patul lui de acasa.

La fata locului, vazand patul matrimonial in care noi trei cu un Kiki care se lateste precum o broscuta cand doarme,nu am fi incaput, am dat o diferenta de bani si am luat ceea ce se cheama o camera dubla de lux ( desi la etajul 3, camera A este minunata ), cu un pat de 1.60m x2m, cu dormitorul separat de un living in care exista televizorul, o canapea, un birou si o masa rotunda cu 2 scaune.

Pe jos este mochetat, curatenie impecabila, baia foarte curata, prosoapele albe si mirosind frumos, feon la dispozitie si sapun de maini. Apa calda si caldura in timpul noptii, atat de multa caldura incat noi am inchis caloriferul din dormitor ca ne sufocam.

Balconul lung si frumos finisat, cu o priveliste splendida spre Caraiman, aer curat, multi brazi, la un pas de padure.

La subsolul pensiunii exista o bucatarie complet utilata, de la farfurii, tacamuri, oale, la microunde si aragaz cu tot ce este necesar pentru gatit, mese curate si frumos amenajate.

Ca si sugestii pe care ( i ) le-as face proprietarului /lor pensiunii :

• parcarea largita si amenajata cu asfalt
• in perioada rece bucataria incalzita temeinic, ca sunt copiii mici care stau in frig cat mananca
• suportii pe post de dulap sunt destul de nepractici, daca se sta mai multe zile, hainele nu incap in totalitate in acei suporti
• in camera A, in dormitor, lipsea o draperie de la geam si cand se lumina, fiind zi insorita, toata camera era inundata de lumina puternica, caci doar o draperie nu acoperea intreg geamul.

Noi ne-am simtit minunat, am plecat duminica inainte de ora 12:00 cand este check out-ul, asadar nu stiu daca se poate sta si peste ora 12:00 si in ce conditii.

Nu am nicio alta obiectie, recomand din tot sufletul cazarea la pensiunea Clasic ,  daca vreti sa stati la Busteni, minusurile sunt atat de putine in comparatie cu ceea ce ofera, incat sunt insignifiante.

This free picture slideshow customized with Smilebox

Domnul Iliescu

Mi-l amintesc dintotdeauna ca pe un ins slabut, cu parul buclat, lasat mereu mai mare, tuns pe rotund cumva si mereu cu un aspect neingrijit, chiar murdar.

Intotdeauna mi-l amintesc singur, nu -am vazut nicicand avand o familie,desi lumea din bloc barfea ca „l-a lasat nevasta si fata si au plecat in lume ca e cam nebun !”

Nu mi s-a parut nicicand a fi un tip extrovertit, ba din contra, semana cu un antisocial convins.Nu stiu daca a discutat vreodata cu vreun vecin mai mult decat banalul salut.

Astazi m-a sunat tata sa discutam ceva despre programul lui Kiki si flecarind diverse la telefon, mi-a povestit cu ce s-a ocupat el toata dimineata.Desi zilele astea am crezut ,dupa tragedia din Colectiv, ca nu ma mai poate misca nimic, povestea auzita m-a intristat ingrozitor.

Stiu si am vazut cu ochii mei, ramanand fara cuvinte, garajul domnului Iliescu.Nu va puteti imagina in ce fel arata un garaj de bloc in care exista parcata o dacie 1300 crem, aproape noua si cred ca foarte putin utilizata.Pe langa masina, peste, intre, dupa, sub… si pot folosi toate prepozitiile de loc posibile, exista cutii si cutioare, haine, covoare, iar cutii imense si iar haine, astfel incat usile garajului nu se mai pot deschide ca sa nu cada maldarul de agoniseala, numai de el stiut ce contine.

De vreo 2 ani am auzit ca nu mai avea apa calda ca nu platea, statea in intuneric ca nu avea curent tot din cauza faptului ca nu mai platea facturile, la fel nici caldura nu mai avea.

Aseara,foarte tarziu, a sunat un vecin de la scara domnului Iliescu, si l-a anuntat pe tata ca trebuie sa vina de dimineata sa faca ceva cu domnul Iliescu ca este intr-o stare grava.

Astazi dimineata,  tata s-a dus la el la usa, a incercat sa intre in casa si fiindca nu putea deschide usa pentru ca si in casa are aceeasi ingramadeala ca si in garaj, nu a putut sa-l ajute cu nimic.Dar a sunat la 112 si in fix 7 minute dupa ceas au venit 12 oameni: pompieri, politie si medici.

Intre timp, tata i-a dat sa bea apa, era deshidratat complet, aseara a baut prin usa cu un furtunas dintr-o sticla 2 litri de apa pe care i i-a dus vecinul care l-a sunat pe tata , azi a baut 4 litri de apa in 2 ore,pana sa vina cei 12 oameni autorizati a baut in acelasi mod o sticla de 2 litri.

Singurul lucru pe care l-au facut pompierii a fost sa ii sparga usa.Si sa-l scoata din casa.L-au gasit in pielea goala, in niste pantaloni scurti, cu un palton pe el.Stand in picioare intre zecile de cutii pe care le are ticsite intr-un apartament de 3 camere decomandat, in bucatarie si baie.Nevoile si le face in niste sticle de plastic, mirosul din casa fiind unul gre de suportat.

Salvarea  nu l-a putut lua caci are casa, pompierii au spart usa dar nu au putut intra, politia nu poate sa ii intre in casa sa arunce nimic fara primarie si asistenta sociala.

Si a ramas tata cu el, pe scara, asezandu-l pe trepte sa stea linistit.Mama i-a trimis o farfurie cu mancare calda, un ceai cald si paine.A stat cu el tata pana a mancat, l-a intrebat de ce nu arunca din mizeria din casa si din garaj, dar este complet debusolat, habar nu are de cand sta in picioare pe hol, in casa, nespalat, nebaut si nemancat, stie doar ca aseara tremura si ii era rau si a batut cu un bat in usa pana a fost auzit.Dar l-a auzit vecinul de la etajul unu, el stand la etajul trei.” Si tot vecinul de la etajul unu a fost singurul care l-a ajutat si l-a anuntat pe tata.

E debusolat complet, are 73 de ani si 1.100 ron pensie. A avut un accident de masina acum 2 luni si a stat la Floreasca internat si operat pana ce si-a mai revenit, inca merge in carje si nu se simte deloc refacut pe deplin. Vorbeste normal oarecum, dar e debusolat si are privirea pierduta ca a unui om care a suferit o mare pierdere.

Oare nu se poate duce acest om la un azil de batrani unde sa fie ingrijit? Ce fel de societate suntem sa ne lasam oamenii care au nevoie de ajutor sa traiasca intr-o asemenea promiscuitate?!

Nici aseara si nici azi nu a iesit niciun alt vecin, unde sunt cei care stau usa in usa cu el sau cei de la etajul doi si patru? De ce sunt atat de nepasatori oamenii numindu-l „nebunul ala”? E clar ca are niste probleme grave, niciun om normal nu-si ticseste casa cu tot felul de aiureli si nimicuri, astfel incat sa nu mai aiba acces la toaleta si la un pat unde sa doarma.Dar noi, cei care suntem sanatosi de ce suntem atat de nepasatori?

Toata lumea asteapta sa faca tata ceva, administratorul sa rezolve.Administratorul este mai batran decat domnul Iliescu si este si mai empatic cu suferintele oamenilor.Maine dimineata  se va duce la primarie sa rezolve cazul, pentru ca domnul Iliescu este nu numai un caz disperat, dar reprezinta si un pericol si un focar de infectie pentru cei din jurul sau.

In seara asta i-a mai dus ceva cald de mancare,domnul Iliescu a scos ceva pungi si si-a facut loc pe jos sa se intinda sub cutii.A vrut sa ii dea lui taica-miu o sticla de Johnnie Walker pentru ca l-a ajutat.I-a propus sa mearga in uscatorie unde exista calorifer si apa calda, sa faca un dus si sa doarma acolo.Dar a refuzat complet domnul Iliescu pe motiv ca nu mai are usa la casa si nu isi poate lasa asa agoniseala.
Si l-a lasat in intuneric si in frig sa doarma sub cutii, fara usa la apartament, exact ca un caine.

Maine dimineata este o alta zi si speram sa se rezolve ceva la primarie.De mancare si apa ii vor da ai mei si cu siguranta si vecinul de la etajul unu,pana cand ii vor goli casa autoritatile ( a mancat niste cascaval mucegait zilele acestea ! ) , dar apoi ?Incotro si cum se va descurca domnul Iliescu?

Trist…cati oameni ca el or zace prin blocurile comuniste fara sa le intinda nimeni o mana de ajutor?

 

Gânduri amuțite

Zilele acestea am amutit…

S-a asternut o tacere grea peste gandurile, cuvintele si mai ales peste sufletul meu.
Am aflat abia sambata dimineata despre tragedia din Colectiv.S-a scris si s-a vorbit enorm pe subiectul acesta,fiecare si-a dat cu parerea in fel si chip.

Nu am sa fac la fel, niciodata nu te poti pune cu adevarat in pielea oamenilor care nu mai au copii, niciodata, desi toti spunem „te inteleg, stiu cum e!” nu putem sti cum este sa iti pierzi copilul ars de viu.Sa fi obligat sa mergi la INML si sa recunosti ca un cadavru carbonizat si desfigurat este puiul tau, carne din carnea ta si suflet din sufletul tau, este farama de om pe care tu l-ai crescut fiind gata sa-ti dai si inima din piept decat sa pateasca el ceva.

Este peste poate ceea ce s-a intamplat.Este peste puterea oricarui om de a intelege de ce si cati oameni tineri si faini trebuie sa mai pierdem ca sa ne revenim ca si natie si sa intelegem ca lucrurile trebuie facute temeinic ante si nu post mortem.

Am tacut si am ascultat siderata tot ce s-a intamplat, am plans si iar am tacut.Si iar am plans.De mila, de furie, de neputinta, de tristete, de idioteniile pe care le-am citit la unii, de cretinismul si nepasarea unora, de si de…

Cutremurata sunt de felul in care au murit,arsi de vii,de durerile groaznice prin care trec cei ce sunt pe paturile de spital,de suferinta nemarginita prin care vor trece cei ce isi vor reveni.

Ce sa spui, cum sa spui,de ce sa spui acum cand nu se mai poate face nimic sa-i readuca la viata pe cei dusi?La ce buna atata vorbarie cand ceea ce lipseste cu desavarsire la noi in tara sunt faptele?!

M-am gandit egoist ca in tot raul asta cumplit exista o parte buna, ca nu cunoastem niciun om apropiat care sa-si fi pierdut viata in Colectiv.

Azi, la job, colega mea mi-a povestit ca la primarie toata lumea vorbea ca exista un baiat in comuna noastra,care a murit in incendiul din Colectiv.Un baiat al carui frate a murit la Revolutie ars de viu si al carui nume azi il poarta o strada din comuna.M-am gandit cat de incercati sunt acei parinti, sa pierzi doi baieti in focuri,arsi de vii, la propriu.

Tot azi, la pranz, pe strada cu biserica din sat, forfota mare si jale uriasa.

Kiki, precipitat maxim, ma asteapta la poarta sa-mi spuna ca: „Mami,stii ce s-a intamplat? Radu de alaturi a murit in clubul ala de la televizor!”

Mi s-au inmuiat picioarele si mi-am dat seama ca el este baiatul despre care se vorbea in primarie.

Insa am vrut sa cred ca e o gluma proasta, pe Radu si Cristina i-am vazut vineri dimineata, plecand la joburi.In fiecare dimineata, in timpul saptamanii ne intalneam la poarta,cand fiecare pleca la treaba lui.

Am stat si-am refacut filmul, daca ne-am vazut de dimineata, apoi mi-am adus aminte ca azi am plecat mai tarziu decat de obicei ca este vacanta.Nu l-am vazut nici pe el si nici pe ea.Plecau in fiecare dimineata in acelasi timp.Ea inainte si el dupa ea.

Am iesit iar pe poarta si m-am uitat sa vad daca are masina acasa.Abia isi cumparase o masina noua, am vrut sa vad daca e plecat la job si el si iubita lui.Nu am putut si nici acum nu pot sa cred ca Radu a murit.Nu pot sa cred ca baiatul asta cu ochi albastri,baiatul cu salcia plangatoare la poarta, baiatul asta caruia ii placea sa zboare, ieri de dimineata a zburat definitiv.

Prietenele lui Kiki mi-au povestit insa aceeasi varianta si mi-a confirmat una dintre ele ca tatal ei a fost azi la capela sa-i duca flori.E depus la capela bisericii din sat.Deci jalea si forfota aia pentru el erau.

Am plans si ieri, am plans si azi, plang si acum cand scriu, am sa mai plang si maine…

Drum lin tuturor celor morti in Colectiv, drum si mai ales zbor linistit Radu, parintilor fara copii nu stiu si chiar nu ma pricep ce as putea sa le spun, familiilor indoliate si prietenilor acestora multa putere sa treaca peste tragedia din vinerea fatidica, 30.10.2015 !

Iar celor aflati in crunta suferinta pe paturile de spital mesajul este unul clar: Back to life !