Fluturi și furnici

De pe vremea anilor de gradinita ai lui Kiki,anumite mamici de baietei se laudau despre cuceririle amoroase ale godaneilor din ograda,cum erau ei inamorati tun de diverse godanele din grupa lor de prichindei.

Kiki nu numai ca nu era inamorat absolut deloc,dar tot timpul asaltat de fetitele din jurul lui,era chiar agasat de ele.

Fetitele au fost dintotdeauna mai indraznete si mai „grabite” spre cuceriri,astfel incat ele isi vedeau de treaba lor, incercand prin diverse mijloace sa il cucereasca pe micul meu visitor: de la pupaturi apasate pe obrajori,impletit parul atat de lung candva si ondulat, pana la imbranceli si ciupituri in semn de mare iubire ce ii nutreau :-).

Cred ca este o chestie general valabila pentru femei,manifestata inca din copilarie,mostenita de la Eva,cu cat barbatul ne respinge mai tare,cu atat mai mult ne inversunam sa il avem tocmai pe acela.Deh,fructul oprit!

Anii de gradinita s-au sfarsit,,Kiki a ramas in lumea lui Mickey Mouse si al sau club,visator,,constructor de lego si iubitor impatimit de masini.

La scoala,in clasa pregatitoare,,nici nu vedea si nici nu auzea ceva referitor la vreo fetita,,ba i se parea ceva ingrozitor sa socializezi cu fete.La un moment dat am discutat cu doamna invatatoare posibilitatea de a-l muta in banca cu o fetita si s-a produs la noi in casa o tragedie – cu plansete si urlete, cum ca el nu renunta la prietenul lui ca sa stea tocmai cu o fata?! Va dati seama, tocmai cu o fata – cel mai rau si groaznic lucru ce i se putea lui intampla! 🙂

Il intrebam in repetate randuri daca ii place si lui vreo mogaldeata de prin clasa, raspunsul, invariabil,era acelasi:” pe mine fetele nu ma intereseaza si nici nu imi plac”!

Doamne,ce m-au mai chinuit gandurile, ce m-am mai perpelit la foc mic ca lui nu numai ca nu i se pareau dragute fetele, dar il si deranja orice interactiune cu ele.In fapt, fiind extrem de timid nu reusea sub nicio forma sa relationeze cu ele si atunci alegea respingerea ca pe o forma de proprie aparare.Si cu cat le respingea mai tare, cu atat ele se inversunau sa il sicaneze si mai abitir.

Clasa intai si mersul la after school au adus in viata lui Kiki un alt capitol si anume -cel al gainei batrane care face ciorba buna, dar morcovul sa fie tanar!

O printesa cu nume celest, Norina, ii adora aerul de „surfer” si pletele-i ondulate si il sicana pana ii punea nervii pe toate bigudiurile cu care ea se impopotona, doar, doar i-o fi pe plac micutului din clasa intai.

Il manevra din vorbe si cu mesaje pe whatsapp, dandu-i mereu intalniri „romantice” la toaleta de la etajul intai a scolii.Asa ceva…zau ca nu mi-a mai fost dat sa aud, dar cum generatiile sunt altele, o fi si asta un mod de a-si manifesta iubirea, toaleta fiind un loc unde lasi inhibitiile si te descarci de toate…emotiile!

Cum eu l-am crescut ca momentan (pana la pubertate, dar lui nu i-am spus-o! ) sunt cea mai buna si de incredere prietena a lui, imi povestea tot, ca la o spovedanie.M-am amuzat copios o vreme de povestile lui in legatura cu intalnirile lor.

Cum decurgeau intalnirile de la aceeasi pauza mare, cand era convocat sistematic la wc? Well, domnita cu pricina, ii mangaia pletele, alteori se alergau pana le ieseau ochii ca la melc, cateodata se si bateau, ca junele avea nabadai si personalitate puternica asociata cu rebeliunea, el mereu mergand pe dictonul ” e viata mea si nu imi spui tu ce sa fac” !

Le-am stricat zenul si m-am pus in calea fericirii lor cand dom’sorul a uitat ca s-a sunat si a intarziat la ora ce abia incepuse.I-am interzis sa se mai prezinte la toaleta altfel decat in momentele de necesitate fiziologica.

S-a terminat definitiv idila celebra cand parintii au retras-o pe divina celesta de la after.S-au mai vazut prin scoala, dar el nu a mai acceptat nicio intalnire consumata la buda scolii, asa incat, pe principiul „ochii care nu se vad , se uita! „, s-a terminat si povestea lor.

Interesant insa este faptul ca intrebat de amoruri timpurii, a negat ca i-ar placea celesta in mod special, desi era perfect integrata in tiparul lui de frumusete: blonde suedeze,ochii cat mai albastri si pe sistemul – sa nu fie paguba la casa omului, mancare o data pe zi!

Spre sfarsitul clasei intai, au inceput diverse intrebari de genul :” ce simti cand iti place tare de o fata, ce simti cand esti indragostit, cand incepi sa te pupi pe gura cu fete, etc”?

Nu cred ca va imaginati fericirea pe care am simtit-o auzind asemenea intrebari! Evrika, mi-am strigat, ii plac fetele! Inutil sa mai scriu ca in vara aceasta a descoprit ca cel mai mult ii plac sanii domnisoarelor de clase primare si gimnaziale, a facut o analiza amanuntita la bazinul de la Caciulata cand astepta sa se dea pe tobogane, astfel incat stie omu’ clar ce forma, culoare si marime prefera :-)))) !

De cand suntem mutati aici, se joaca cu 3 fetite, pe care eu le-am privit mereu fix ca pe surorile lui, caci au o relatie cumva frateasca.Poate si unde se joaca de mult timp impreuna, unde le vad zilnic aproape, unde imi sunt atat de familiare, nu le pot asocia altfel decat cu niste surori.

Una dintre fetite este cu adevarat o fetita foarte frumoasa, tiparul l-am descris mai sus, pe deasupra si foarte docila cu toanele craiului caruia cateodata, cand planetele lui se dezalinieaza si chakrele se strica, ea ii propune sa se joace un joc in care el este seful si ea face tot ce vrea el. Doh, asa noroc pe capul lui, rar se intampla! Asta cred ca e visul oricărui barbat, inca din frageda pruncie, sa aiba o femeie al carui sef sa fie, mai ales la cererea ei  :-)) !

Si uite asa, pe negandite, la sfarsit de clasa intai, m-am trezit cu un Kiki indragostit lulea, caruia ii bate inimioara si are fluturasi in burtica cand o vede pe draga lui vecina.

Fiind atat de apropiati, pupaturile si imbratisarile fac parte din jocurile lor zilnice, cateodata sora mai mica a printesei, cuprinsa de gelozie, il incaleca si ea si il pupa cu foc. Fetita cealalta, mai maricica putin ( de varsta cu celesta cu intalnirile din buda)  ii invata „cum se pupa oamenii mari”, le-a explicat ca mangaierile sunt mai ok ” piele pe piele” si ca unii fac si ” relatii sexuale”. Cateodata il mai inghesuie si ea, de multe ori il gasesc calarit de toate trei fetele, alteori cand frumoasa zanica se urca prea mult pe el si il mangaie cu foc, imi spune ca simte “asa ceva, nu stiu exact ce, dar …ca niste furnici”. Si eu ma gandesc cum sa ii spun si sa ii explic furnicile alea?!Cum sa il fac atent sa nu se stranga un musuroi ca apoi e de rau!

Toate astea,venite asa brusc in viata mea de mama de copil, ce era pana mai ieri in clubul lui Mickey Mouse, m-au cam bulversat, dar mi-am revenit brusc si am inceput sa am discutii cu el, discutii pentru care nu eram chiar pregatita la cei 8 ani ai lui si in principal se trateaza problemele cu relatiile sexuale si „pielea pe piele”. Geez, asta e mai rea decat furnicile!

Toata vacanta a fost plecat de acasa, dar intotdeauna a asteptat cu mare nerabdare revederea cu zanita lui, ma pistona la telefon daca ea intreaba de el, daca e acasa, daca il las afara cand vine acasa, in seara cu pricina, ca vrea sa o vada sa ii povesteasca nu stiu ce interesant de pe unde a umblat.

Iubirea ii este impartasita de dom’soara, suta la suta si mie-n suta, ea ii arata de multa vreme sentimentele-i curate si inaltatoare, dar el nu indraznea sa spuna nimic si nici sa arate ceva. Nici acum nu prea spune el si nici nu ii arata ceea ce simte, dar eu stiu ca acel Kiki caruia nu ii pasa de fete absolut deloc, s-a transformat acum intr-un baietas caruia ii plac fetele, fetele frumoase se pare, si care acum, in vacanta de vara dinainte de clasa a doua, a simtit primele “furnici” si primii “fluturi”  in stomacel.

Ce frumoasa-i copilaria si cat de minunat este sa retraiesc alaturi de el aceste minunate senzatii atat de pure si de nevinovate!

Voi cand ati avut primele “furnici’, la ce varsta v-au invadat furnicile si fluturii? 🙂

 

Anunțuri

Fizioterapia – mit sau realitate in herniile de disc?

La mijloc de luna martie, in plin preaviz la celalalt job, mi-am luat o zi de recuperare pentru un overtime din lunile trecute.

Si cum copilul era la scoala pana la pranz, m-am hotarat sa merg fuguta la cumparaturi ca mai apoi sa imi petrec tot timpul cu al meu cupiloi.Si ma inham cu 3 sacose uriase si cumpar, iau tot ce gasesc in piata, mai intru si in supermarket, cumpar de toate ca asa e viata, cand se termina ceva, se termina toate.

Si ca un facut, in ziua respectiva, am gasit un locsor mic de parcare fix la mama pustiului.Asadar,  in magar transformata, cu 3 sacose pe umeri ( doua pe cel drept ), am mers cale lunga sa-mi ajunga pana la masina.

Ziua a decurs normal, nimic nu ar fi prevestit nenorocirea ce urma sa se intample.

In miez de noapte, la o miscare in pat, am simtit ca un cutit care mi-a strapuns piciorul stang.Dar mi-am continuat somnul, caci lungita fiind ,nu am constientizat ce avea sa urmeze.

De a doua zi a inceput calvarul.Undeva pe fesa stanga a existat un punct care m-a durut initial suportabil, dupa care durerea a devenit groaznica.

In prima faza, am luat repejor Arcoxia si vazand ca nu imi calmeaza absolut deloc durerea, am trecut la artileria mai grea din spectrul antiinflamatoarelor: Doreta, Aulin si Ketonal Forte.

Dupa inca o saptamana in care durerea se mutase pe piciorul stang, pe pulpa, si ma paraliza la orice miscare,  am mers la medicul de familie care mi-a recomandat atunci, pe loc, sa merg la farmacie si sa cumpar Dexametazona injectabil, ca sa ma reintorc si sa-mi faca aceste injectii.

In capul meu si desigur ca si datorita experientelor destul de triste pe care le-am avut cu medicul de familie precedent, am ales sa nu ascult si sa merg totusi la un specialist reumatolog sa vada de ce nu imi cedeaza deloc durerea.

Doar ca programare la specialist am gasit abia dupa vreo doua saptamani, timp i care m-am indopat cu tot felul de antiinflamatoare.

Am ajuns la Regina Maria la doctorul Chicos Bogdan, un medic bland si amabil care mi-a spus ca e posibil sa am o hernie de disc si sa merg sa imi fac un RMN, iar pentru durere sa iau Prednison si sa incetez cu antiinflamatoarele.Mi-a confirmat ca daca ascultam medicul de familie si faceam atunci injectiile cu Dexametazona eram pusa pe picioare de multa vreme si nu ma mai chinuiam in halul asta.

Toata lumea imi recomanda repaus total si liniste, eu proaspat anagajata la actualul job, cu un deadline care ma presa maxim si cu oameni care aveau asteptari de la mine, am stat si am lucrat de acasa, ce-i drept, dar stand in sezut sau pe o parte si cu nervul incordat.In acea perioada am avut niste zile de foc cand a trebuit sa lucrez pana la ora 23:00, lucrul acesta nefacand altceva decat sa imi inrautateasca starea coloanei si sa-mi amplifice durerile cumplite.

Inainte de Paste am avut musafiri si ma simteam ceva mai bine dupa 3 zile de stat numai la orizontala si dupa Prednison.Un alt analgezic care m-a ajutat fantastic este Nalgesinul care imi lua durerea cu mana, pentru o scurta perioada ce-i drept, dar cel putin o calma.

Dat fiind ca am avut musafiri, am vrut sa fiu la inaltime si am stat in sambata Pastelui in bucatarie sa gatesc, in picioare, toata ziua .Mare greseala!

A doua zi s-a produs recaderea, mai agresiva si mai violenta decat oricand, cu niste dureri cumplite care nu ma lasau sa stau nici lungita, nici in sezut, nici in picioare, nicicum.A fost o noapte de cosmar, am plans continuu, durerile erau de nesuportat si niciun calmant nu isi mai facea efectul.Am o patura electrica pentru impachetari, m-am bagat 2 ore la temperatura maxima si spre 5 dimineata am reusit sa adorm cu chiu cu vai.

Acea noapte a fost hotaratoare pentru mine, auzisem de la mai multe persoane ca fizioterapia ajuta si calmeaza insa nu m-am gandit ca va fi colacul meu de salvare.

Am cautat ceva prin zona Militari, nu eram in stare sa conduc ( in toata aceasta perioada stand si lucrand numai de acasa) asa ca depindeam foarte tare de masina lui D. si de programul lui.

La Centrul Medical Gorjului mai fusesem cu ceva ani in urma cand isi facuse D. o ecografie abdominala.Am sunat la ei si din pacate fiind foarte aglomerati am gasit un loc liber abia spre sfarsitul saptamanii, vinerea.

Dar ceea ce vreau sa subliniez este felul in care mi s-a raspuns la solicitare, cata amabilitate, cata dorinta de a ma ajuta si de a-mi rezolva problema,cate informatii am cerut si toate mi-au fost furnizate in cel mai amabil mod posibil.Nu mai vorbesc de consultatia cu doamna doctor Gusita – un om minunat!

Vazandu-ma in starea in care ma aflam si auzind ca era deja o luna de zile de cand eram mai mult moarta decat vie de dureri , m-a sfatuit extrem de prieteneste sa incetez si cu Prednisonul,dar mai ales cu antiinflamatoarele si zecile de tuburi de creme cu care m-am tot uns si m-a ajutat sa pot intra la prima sedinta in acea seara.

Nu mai stiu exact ce proceduri am avut – au fost unele cu niste curenti, de diferite intensitati, cert este ca de la prima sedinta mi s-a mai relaxat piciorul ( am uitat sa scriu ca aproape nici nu puteam sa calc pe el ), weekendul acela am putut sa stau in sezut.

La fix a patra sedinta punctul dureros de pe fesa a cedat complet, la a saptea sedinta durerea din picior, de la baza coloanei a disparut complet si am fost un om nou, refacut complet.

Nu am cuvinte sa le multumesc acestor oameni draguti ( atitudinea asistentilor, a medicilor, a doamnelor de la receptie este una de exceptie) pentru faptul ca intr-o saptamana si jumatate m-au pus pe picioare.

In octombrie am de gand sa ma reintorc la dumnealor sa fac profilactic o alta tura de fizioterapie, caci tare bine mi-a prins si nu as vrea sa mai am parte curand de asemenea chinuri prin care am trecut.

RMN-ul zice ca am o hernie intre L4 si L5 plus o scolioza urata, insa criza de sciatica am avut-o de la elanul meu de a cara atatea greutati odata.

Daca aveti probleme cu spatele si nu numai si va este la indemana sa vizitati Centrul Medical Gorjului, va spun cu inima pe inima ca este un loc minunat unde esti tratat cu respect, cu atentie si mai ales cu amabilitatea care lipseste in foarte multe locuri din tara asta.

Pentru orice intrebari sau nelamuriri, daca va pot ajuta, cu drag sunt aici!

 

 

Dor de scris

In dimineata asta ploioasa si friguroasa, cand lenesa ca o pisica ma indreptam spre birou, brusc, la un semafor, m-a lovit subit dorul de scris.

Am deschis blogul, praf, praf si iar praf, comentarii lasate aici de ceva vreme, readerul plin si el de noi si noi postari ale oamenilor pe care ii urmaream zilnic cu drag.

Am atat de multe sa povestesc ca habar nu am cum si de unde sa incep cu scrisul, s-au asternut atatea si atatea lucruri peste timp incat sunt pierduta total cu ordinea cronologica a evenimentelor.Caci este fix un anisor de cand nu am mai scris nimic.

Sa incepem cu Kiki, caci despre el a fost initial acest blog si se vrea a fi…baiat mare, domne!, clasa a doua, va puteti imagina? Are 1,40m si 30 kg, 35 la pantofi.

Cum a fost cu clasa intai si cele 12 stilouri pe care copchilul le-a distrus, cu after-ul la care merge pro si contra, cum am fost eu cu nervii la pamant si cu tiroida in piuneze din cauza stresului cu aceasta clasa, cum m-a dezamagit invatatoarea de mai multe ori anul acesta, cum a renuntat Kiki definitiv la pletele lui frumoase si buclate – fiecare capitol cred ca merita o poveste.

Pe scurt – cand am luat vacanta de vara ( si nu obisnuiesc sa scriu la plural despre faptele lui fi-miu ), am renascut.Tiroida si-a reglat parametrii ( ajutata de Eutirox, desigur ), fi-miu a plecat in vacante si eu ma simt in al dousprezecelea cer daca nu ma gandesc ca mai este o luna si incepe clasa a doua.

Proiectul pe care lucram atunci cand am fost in State s-a terminat, de vreo 4 luni am hotarat sa nu mai lucrez pentru client, ci sa ma reintorc intern, muncesc mult si oboseala e crunta uneori, insa momentan alegerea facuta merita.

Fiindca anul asta am schimbat prefixul – v-am lasat cu ultima postare cand eram mai tinerica :-), nu au intarziat sa apara si uzurile, ca deh, cine nu sufera la 40 de ani de nicio afectiune, inseamna ca e mort.

Si, fiindca eu sunt mai vie ca oricand, la sfarsit de martie pana in mai am avut o criza de hernie de disc care efectiv m-a rapus.In viata mea nu am avut asemenea dureri, eu nu prea sunt prietena cu patul in sensul in care trebuie sa fiu maxim de lovita ca sa stau culcata in pat.

Imaginati-va, om proaspat anagajat la niste oameni cu treaba multa pe cap, sa stau lungita si sa lucrez efectiv din pozitia orizontala zilnic.Am fost la patru medici, am facut RMN, am luat 2 sacose d-alea de 60 bani pline cu antiinflamatoare ( inclusiv prednison) si rezultatul a fost nul.Durerile au fost atat de mari incat uneori am plans si m-am tanguit ingrozitor.

Cand credeam ca trebuie sa ajung la cutit, ca nu se intrevedea nicio ameliorare, solutia salvatoare a venit din fizioterapie.10 sedinte care m-au pus pe picioare si sunt ca noua, urmand sa repet figura prin octombrie.

Trebuie sa scriu despre locul unde i-am facut ziua lui fi-miu, mare succes, mare, despre mini vacanta noastra de la Clisura Dunarii- un loc de vis unde as mai fi stat multtttt de tot, despre locul in care mi-am serbat ziua ca doar o data in viata fac 40 de ani, despre oameni frumosi intrati in viata mea.

Am multe de scris, mobilizarea ma omoara, sunt o dezorganizata care dimineata la cafea as putea sa scriu cateva randuri sa le las aici, dar promit sa imi pun un post IT pe birou si sa ma tin de treaba!
Va imbratisez cu drag!

Lecţia de parenting modern

Metrou pe ruta spre piata Unirii.

Seara, la o ora cand marea majoritate a corporatiilor termina programul si metroul este full.Eu stau jos si citesc relaxata un ziar.

La prima statie, se urca o doamna cam la 50 de ani, incarcata cu-n ghiozdan urias,o punga mare ( probabil in care avea uniforma copilului ), inca o sacosa plina cu diverse si poseta.

Copilul doamnei, un pusti pe la 10-11 ani, venit de la vreun antrenament sau de la ora de sport, imbracat cam flower-power asa, se rastigneste pe toata bara metroului.

La inceput nu i-a dat nimeni nicio importanta, vorbea mama ceva la telefon si pustiul tot insista sa vorbeasca si el.

Cand s-a inchis telefonul insa, am vazut cel mai tare spectacol de parenting modern din viata mea 😀

In timp ce mamica repectiva se chinuia sa isi bage telefonul inapoi in poseta, micul print a inceput sa urle ca apucat de strechii la ma-sa:

– Eu te-am facut atenta sa imi dai telefonul si nu ai facut-o, poti sa-mi spui acum de ce? Eu asa iti fac tie? Esti o ignoranta!

Zbang, toate privirile s-au atintit instant catre copil.The show must go on! mi-am zis 😀

Ma-sa tacea si se facea ca isi cauta ceva in poseta,el a continuat:

– Poate imi si raspunzi, da? Ca mereu faci asa si eu nu te mai suport! Stai ca o sa coboram din metrou si iti arat eu cum sta treaba!

Femeia i-a soptit ceva si s-a indepartat putin de el catre geam.A smucit-o nervos de maneca paltonului:

-Vino aici, unde crezi ca te duci? Cand vorbesc cu tine stai aici si te uiti la mine, nu pleci de langa mine.Ignoranto !

Lumea se uita la el ca la circ, o studenta de langa mine spumega de nervi, o doamna in varsta se minuna ca de uciga-l toaca, ma-sa lasase capul in jos, el continua:

-Vreau sa imi explici acum si aici de ce ai inchis?! Ti-am spus ca vreau sa vorbesc cu ea?M-ai auzit cand ti-am spus ca vreau sa ii spun ceva???

Urla cat poate:

– Raspundeeeeeeeeeee, nu mai sta asa!

Deschide si ma-sa in sfarsit gura si ii spune ca lumea se uita la el, il roaga frumos sa vorbeasca mai usor.

– Si daca se uita la noi este din cauza ta, ca esti o ignoranta.Ai auzit? Pentru ca eu ti-am spus ca vreau sa vorbesc cu ea si tu ai inchis.Lasa ca vezi tu cand coboram !

Unii tineri rad de reactia maica-sii, altii se uita cu scarba, domnisoare din jurul nostru comentau ca l-ar decapita.

Eu nu obisnuiesc sa fac circoteca pe strada, evit sa il si apostrofez pe Kiki in public, dar daca ala era copilul meu, il dadeam jos la prima si il inghesuiam intr-un colt ca sa-mi arate el mie ce voia sa-mi faca.Macar, asa, sa ne lamurim de puterea amenintarii lui.Si daca apoi mai scotea vreo vorbulita pana acasa, eu nu mai eram mama-sa.

In sfarist se elibereaza un loc si maica-sa vrea sa se aseze.Neah, se tranteste micul nervos si ma-sii ii spune pe acelasi ton poruncitor:

-Tu stai in picioare ca nu ai alergat la antrenament! Eu sunt obosit si eu trebuie sa stau sa ma odihnesc.

Lumea da semne de neliniste, deja pustiul ajunsese in culmea nesimtirii cu maica-sa.

O domnisoara foarte distinsa il intreaba daca nu ii e jena sa vorbeasca si sa se comporte asa cu mama lui.

Mey lume, daca pe ma-sa o palmuia unul nu avea reactia pe care i-a produs-o domnisoara prin simpla intrebare.S-a rastit la pustoaica exact cum facea fi-su cu ea:

-Duduie, va rog sa il lasati in pace,nu e treaba dumneavoastra! Nu stresati cu observatii un copilas.Mititelul are si el o zi proasta, e normal sa refulam cand suntem nervosi, altfel adunam frustrari si nu e bine.Dumneavoastra nu va descarcati cand aveti suparari?

A mai sarit o doamna si i-a spus ca nu e in regula cum isi educa plodul, ca aceleasi reactii le va avea si cu cei din jurul lui si nu numai cu ea, ca depaseste orice limita a bunului simt, mai cu seama in public.

Ma-sa a continuat in acelasi ton, micul nervos care abia „refulase” zambea satisfacut de reactia ma-sii:

-Doamnelor, credeti-ma ca stiu ce vorbesc si de ce il las sa faca asa.Am citit mult despre felul in care se cresc copiii, daca nu se elibereaza acum,  mai tarziu va fi un adult traumatizat si total frustrat.Iar eu vreau sa il cresc un adult sanatos.

Pe bune mah? Ala sanatos? 😀 😀 😀 muahahahahahha

Mie mi s-a taiat complet filmul,am vrut s-o intreb  daca atunci cand ii va da fi-su cateva zmetii peste bot, o sa sustina aceeasi ipoteza cu frustrarea si traumatizarea, dar m-am lasat pagubasa.Oamenii ca ea isi merita soarta cu varf si indesat.La 10 ani o face de o mare cacao in public, la 16 i-a umflat botul si la 20 i-a spart arcada.

Am inteles inca o data ca eu nu vreau si nu pot sa ma aliniez parentingului modern, daca asta inseamna sa fiu in trend cu ce scriu cartile despre educatia unui copil.Cu riscul de a ma injura cat doriti, eu cred ca teoria asta moderna prin care sa lasi un mucos de 10-11 ani sa te faca de tot rahatul in public, tu tinand capul in jos in fata lui, e un mare bullshit si toti cei care bat apa in piua ca trebuie sa avem grija sa nu traumatizam mititeii sunt dusi cu pluta.Clar.

Eu cred asa:

1.copiii trebuie sa aiba niste limite atat in limbaj cat si in comportament, nu numai fata de parinti, ci in general fata de toti adultii.

2.copiii nu ridica tonul la parinti in felul ala si nici nu folosesc limbajul cu  „ïgnoranto” si alte asemenea, indiferent daca maica-sa i-o fi spus lui asa, copiii si parintii pot discuta situatii si probleme intr-un mod calm si rezervat, fara amenintari, tipete si istericale d-astea ieftine.

3.avem o problema, o discutam, nu putem in metrou, well, coboram la prima si stam cu curu pe trepte si povestim pana ne lamurim care si cum si de ce.

Asta cred eu, iar daca voi aveti alta parere, as vrea sa stiu de ce ar fi ok sa las un mucea d-asta sa ma terfeleasca in halul ala pentru ca asa zic cartile moderne.

 

 

 

 

 

 

Pregătiri de Mărţişor

Daca tot scriam ieri cu demodarea mea in privinta salutului, azi o sa scriu despre cat de demodata sunt in privinta martisoarelor.

De cativa ani incoace eu nu am mai primit niciun martisor de la barbatii -colegi , cu exceptia celor mai in varsta.Niciun tanar d-asta „modern ” nu a mai catadicsit sa ne aduca martisoare.Asta era maxima: se cuplau cate 20 – 25 de IT-isti si  veneau cu cate o floare, dar martisoare ioc. Nici nu incapeau pe usa biroului toti 25 de flacai ca sa-mi ofere unul un fir de zambila. 😀

Si nu, nu cred ca e vorba de bani, exista martisoare si de un leu, nu conteaza valoarea , ci gestul.

Eu sunt old fashion si in privinta aceasta.D. are la job niste colege – fete si doamne mai in varsta- carora le da intotdeauna martisoare.

La fel, pentru Kiki , cumpar martisoare in fiecare an si le da tuturor fetitelor din clasa, celor 3 zane vecinele noastre, cu care se joaca tot timpul, colegelor de la canto, doamnelor profesoare si celor din familie.

Mi se pare o chestie frumoasa, eu am vazut in fiecare an bucuria din ochii fetitelor care primesc martisoare de la el.Unele il pupa, altele nu stiu ce sa faca, altele spun multumesc, dar toate se bucura nespus.Si asta este suficient incat sa ma motiveze ca an de an sa le cumpar niste chestii ,nu scumpe, dar haioase.

Anul trecut am luat de pe un site tot ce trebuia si am facut eu si cu Kiki martisoarele pentru fetite.A fost super amuzant, Kiki extrem de incantat de munca lui prestata si fetitele foarte fericite pentru Hello Kitty de pe martisor.

Anul asta am cumparat, nu am mai avut chef sa mesteresc.Sunt atatea oferte demartisoare incat ai de unde alege.

Kiki stie ca de 1 Martie le dam tuturor fetitelor martisoare, a stat cu mine in weekend si le-am scris, le-a ales pentru fiecare fetita in parte ( deh, exista preferinte si preferate 🙂 ), le-am impartit pe caprarii si urmeaza ca maine sa le dea.

Si eu ma bucur mult cand primesc de la el martisor, intotdeauna cand el si D. imi fac cadouri martisoare le port pentru ca le face placere.Pe al lui ta-su il pun la palton / geaca, pe al lui  fi-miu il pun pe dedesubt.Si imi spune dimineata ” mami, sa nu uiti martisorul meu, nu-i asa ca e cel mai frumos?” 🙂

Desigur ca e cel mai frumos martisor si dat din sufletelul lui mic.Strange bani la pusculita si mi-l ia din banutii lui stransi, imi ia si flori, dragul de el.

Voi le dati martisoare celor mici sa le dea colegelor lor? Dar voi, adultii, mai dati martisoare doamnelor voastre, colegelor?

Doamnele, primiti martisoare de la soti, colegi, frati?

 

 

 

Bună ziua ţi-am dat…

Nu ştiu dacă eu sunt mai old fashion în anumite chestii privind educaţia lui fi-miu, cert este că am nişte piticuţi care nu-mi dau pace şi mă fac să fiu uneori poate pisăloagă, alteori enervantă, însă pe mine mă interesează rezultatul.

Şi spun că sunt old – fashion, pentru că în ultima vreme am observat că foarte mulţi părinţi , oameni cu pretenţii , de altfel , nu-şi mai învaţă copiii să salute.Ba nu o mai fac nici ei inşişi, probabil au ajuns intr-un punct al vieţii lor încât salutul a devenit o teorie  total perimată.

Am observat acest lucru cu vreo doi ani în urmă când am angajat masiv foarte mulţi tineri cu vârste între 22 şi 30 de ani.Oamenii ăştia ştiau exact cine sunt, discutaseră cu mine înainte de a veni în companie, dar, odată angajaţi, treceau ca pe lângă un stâlp fără să zică o vorbă de salut.Dacă îi salutam eu, zâmbeau aşa  a prost. Intrau la mine în birou, cu diverse solicitări şi nu ziceau nici măcar un banal ” bună „.Pe mine o vreme mă revolta efectiv atitudinea asta, după care am devenit şi eu imună la faptul că salutau sau nu.Erau toţi oameni cu studii, se presupunea că aveau o educaţie, însă faptul că nu saluţi, mi se pare complet nepoliticos.

Am o mulţime de cunoştinţe care au copii de vârstă apropiată cu Kiki, mai mici sau puţin mai mari, copii care nu ştiu, efectiv, să salute.Ne intâlnim în diverse contexte, se uită la mine sau vorbesc cu mine, dar nu zic nici bonjour, nici… Sunt alţii pe care îi salut eu şi ei nu răspund deloc.Tac.Şi ce mă deranjează cel mai mult este că tace şi părintele.Că nu îi spune: „bă Bulişor, femeia asta a vorbit cu tine, zi şi tu o vorbă inapoi! ” Neah.Tace mâlc copilul, părintele trece peste asta ca şi cum nu ar fi auzit şi sporovăie mai departe.

Îmi povestea doamna învaţătoare că nu crede că în clasă sunt 7 copii care o salută la venire şi la plecare.Nici părinţii nu o salută de cele mai multe ori, dar de la ea au pretenţii cu carul.

Există apoi categoria oamenilor pe care nu neapărat îi cunoşti personal, dar cu care relaţionezi uneori prin emailuri.Eu nu pot să înţeleg cum vine treaba asta- îi scrii cuiva un email, îi spui ce şi cum, răspunsul vine înapoi însă fără bună ziua, fără la revedere, fără nimic de început sau de sfârşit.Pe câteva dintre persoanele respective le ştiu a fi extrem de pretenţioase, în câteva discuţii avute mi-au creionat faptul că pe ai lor copii îi duc la nu știu ce fel de activități, că ai lor copii primesc o educație aleasă, dar fără salut.

Ieri ne-am întâlnit cu o fostă colegă de-a mea căreia Kiki i-a spus sărut mâna.Ea s-a uitat la mine și mi-a spus cu o mutră, de parcă am fi umblat în pielea goală pe drum : „de ce l-ai învățat pe ăsta micuț să spună sărut mâna, asta este o chestie demodată ! ” Pe bune? A saluta o doamnă în felul acesta este demodat? La plecare ea nu mi-a spus nimic, nu m-a salutat nicicum.Copilul a strigat după ea și i-a spus la revedere.Ne-a aruncat o privire aiurea, cumva și ne-a făcut cu mâna.

Eu sunt obișnuită cu D.al meu, care le spune tuturor doamnelor sărut mâna, e politicos și vorbește extrem de civilizat cu oamenii, îndeosebi cu femeile.Noi nu suntem genul ăla care îi luăm la pertu pe cei pe care nu îi știm nu ne ducem, de exemplu, în magazine și le spunem vînzătoarelor : „ia, dă-mi și mie, o bucată de brănză !” Nu, vorbim cu ea politicos, la persoana a doua, pentru că nu mă trag de șireturi cu nimeni, dacă e vânzătoare sau mai mică decât mine, nu înseamnă că trebuie s-o și tutuiesc instant.

Este demodat să salutăm, este demodat sa ne mai învățăm copiii să salute, să se prezinte la telefon când sună, sa își ceară scuze entru deranj, să întrebe interlocutorul dacă poate vorbi atunci și alte chestii de genul ăsta care mie, personal, mi se par cele mai elementare lucruri de bun simț?

Este modern să te vezi cu un om și să te uiți ca boul la el fără să spui o vorbă, fără să saluți niciodată?

Voi cum vă învățați copiii, sunteți old fashion ca și mine sau v-ați dat după noul trend al celor care nu salută?

 

 

Prima pe 2016

 

La multi ani si un an nou bun !

Mi-am revenit si greu m-am urnit sa ma pun in functiune dupa Sarbatori.
Desi am dat o fuga scurta la birou si pe 31 decembrie, zilele astea cat am stat acasa au fost nemaipomenit de relaxante pentru mine.Dupa foarte multi ani, am stat cat am vrut eu in pat, fara sa fiu contra cronometru continuu de la trezire,am vazut niste filme mistocute, am citit, m-am jucat putin cu knifty knitterul meu si a iesit o caciula frumusica, am stat la caldura si m-am uitat la niste documentare dragute.

Pentru ca pe 02 ianuarie este ziua omului meu, am iesit la un mall si am facut ceva cumparaturi, ne-am bagat si la un film pentru kidsi, am imbucat ceva si am umblat si dupa ceva cadouri pentru sarbatorit.

Cand s-a terminat vacanta hop si iarna adevarata, e un frig la noi de iti clantane dintii la propriu, in curte, suntem luati pe sus de vifore si am inceput iar actiunea deszapezire, lucru pe care il detest la curte.Ai, n-ai chef, dis de in the morning, iei lopata si dai zapada voiniceste ca deh ! iti place sa te lafai la curte.Mie nu imi place deloc iarna, zapada cu atat mai putin, as fi very happy sa nu mai avem iarna.

Despre filmele pe care le-am vazut, numai cuvinte de lauda.Sunt filme noi, din 2015, primul este „The Intern” – o comedie usoara cu Robert de Niro si Anne Hathaway,al doilea este „Danish girl” , tot 2015, o drama care pe mine m-a emotionat profund, in rolurile principale regasindu-i pe Eddie Redmayne si Alicia Vikander.
Am revazut si Magnatul, un film din 2004, dar cu o distributie de exceptie.Este unul dintre filmele romanesti care-mi plac foarte mult.
La cinematograf am vizionat „The Peanuts movie”, dragutel insa nu pe gustul meu.Ma rog, e film de kidsi, asadar nici nu am pretentii 🙂

Caciula facuta cu knifty knitter este crosetata in 2 ore si arata asa:

Copilul meu, a recunoascut ca nu sunt cele mai cool culori pentru un baiat, asadar o va purta prin curte, insa eu m-am hotarat sa ma pun pe treaba si sa imi fac si eu o caciula faina si un fular, le cos si ceva sclipiciuni cum am vazut pe la mall, si daca iese treaba faina, imi  prezint serviciile pe internet :-)).

Seara faina !

 

 

 

O pseudo-terorista la Lyon

Weekendul ce tocmai a trecut a fost inca unul plin de evenimente triste.

Pentru a doua oara intr-un singur an, Parisul a fost iar tinta unor atacuri teroriste.Desigur ca moartea acelor oameni nevinovati este o tragedie,este firesc ca imi da o stare de mare tristete faptul ca oameni tineri, nevinovati, au plecat prea devreme dintre noi,  dar asa cum in ianuarie nu am putut ( si daca nu simt, clar nu fac ! ) sa strig „Je suis Charlie !”, nici acum nu am putut si mai ales nu am simtit sa imi pun pe retele de socializare steagul francez .

Imi staruie in minte insa o intamplare in care am fost protagonista si poate asta-i si cauza pentru care nu pot sa vars lacrimi grele pentru francezi, asa cum mi s-a intamplat la tragedia din  Colectiv.

Anul 2006 , luna august, seful meu de atunci hotaraste sa ma trimita la Lyon intr-un schimb de experienta.

Cu numai o zi in urma, in Londra, o grupare Al-Qaeda punea la punct un atac terorist pe baza de lichide ( de atunci s-a introdus legea fara lichide in avioane) , atac ce ar fi avut un efect devastator asupra populatiei care calatorea cu cele 6 avioane ce le doreau doborate.

Am nume arabesc si sunt nascuta si crescuta o bucata de vreme intr-o tara araba, dar din parinti crestini ortodoxi, de cetatenie romana, ambii.

Aterizez la Lyon, merg la control pasapoarte cu deschidere la fila cu viza franceza.Individul de la control se uita la mine, se uita iar la pasaport,iar la mine, ma intreaba de ce sunt nascuta in DZA, ii spun ca nu vorbesc franceza( desi inteleg aproape tot ce se vorbeste) ,  se uita batjocoritor la mine, iar in pasaport, si cu o miscare brutala imi face semn sa ma dau la o parte din fata ghiseului.

Imi pastreaza pasaportul si imi dau seama ca ceva nu este in ordine.Il intreb daca vorbeste engleza si la fel de agasat ridica brutal un deget prin care imi indica sa trec la locul meu.

Ma supun tacuta, analizez insa cum as putea discuta cu el daca refuza sa vorbeasca in engleza.Stiu ca engleza este limba obligatorie in majoritatea aeroporturilor din lumea asta, inteleg ca stie, dar refuza sa vorbeasca.

Cat ma gandeam la o posibilitate de a comunica cu el, apar 5 mascati cu pusti uriase indreptate inspre mine si ma ridica.

Simt ca lesin, fac conexiunea cu DZA si cu intrebarea lui despre locul meu de nastere, ma gandesc insa ca imi vor lasa posibilitatea sa le explic ce caut acolo, unde merg si mai ales ce au facut ai mei in DZA.

Ma conduc pe un culoar lung, flancata fiind de cei 5 mascati,lumea se uita la mine, unii ma injura in franceza, altii se uita doar curiosi, majoritatea insa ma privesc ca pe ultimul om.Sau asa mi s-a parut mie in clipele alea de groaza.

Intrati intr-o camera fara geamuri, unul ma ia de gulerul camasii si ridica tonul la mine ca ce caut in Franta.Il intreb daca putem vorbi in engleza, imi raspunde un sicitrit si rastit „Anglaismerde…”

Vreau sa o sun pe mama care vorbeste fluent franceza, imi smulge telefonul din mana si mi-l inchide, imi indica apoi cu patul pustii sa il bag in geanta.

Execut mecanic niste comenzi, mintea mi-o luase razna, ma simteam ca un robot.

Tipau la mine , cu pustile indreptate toti catre mine, sa le spun de ce am treaba cu DZA? Cedez nervos, plang si le spun in engleza -stiind ca inteleg –  ca sunt romanca, ca nu alegem unde ne nastem si nu am facut nimic rau.

Se uita cu scarba la mine, intre timp cineva mi-a adus si bagajul de la avion pe care mi-l insemneaza si ma cauta in valiza pana la ultima gaurica sa vada daca am sau nu ceva.

Tipa iar la mine, vor sa semnez o hartie pe care refuz sa o semnez fiindca nu aduc pe cineva sa imi traduca in engleza ce semnez.

Nu vreau si pace, nu ma intereseaza sa imi pun semnatura pe hartii a caror continut nu stiu daca ma incrimineaza sau nu de fapte pe care nu le-am savarsit niciodata.

Se enerveaza si mai tare, imping valiza cu piciorul si imi fac semn cu patul pustii sa o ridic.O iau de maner si unul dintre ei ma impinge afara, in spatele meu iesind toti cu pustile in ceafa mea.

Ma escorteaza iar pe un culoar lung, alte priviri, alte jigniri, alte sentimente de tot kktul.Ma intrebam unde ma duc de data asta caci indica cumva iesirea de la sosiri.Intreb incet unde sunt dusa si semn ca intelegeau ce le spuneam mi s-a urlat sa tac, sa nu mai spun niciun cuvant.

Culoarul acela mi s-a parut cel mai lung si mai anevoios drum pe c are l-am strabatut vreodata in viata mea.Clipele alea de umilinta maxima nu le voi uita niciodata si nici nu cred ca cineva va putea sa mi le stearga din minte.

M-au urcat intr-un avion  Blue Air, cu pustile la cap, m-au escortat pana la scaun, trecand prin tot avionul, caci au gasit disponibil ultimul loc din spate.

Au plecat in tromba din avion, dar nu inainte de a-i spune stewardezei, in cea mai pura engleza ca ”  miss flies to Bucharest „.

Imediat cum a decolat avionul, m-am repezit la toaleta si am vomitat, am vomitat toata scarba adunata in minutele in care m-au tratat ca pe ultimul om, toata sila pentru umilintele suferite, pentru abjectia de care au dat dovada.

Intoarsa in Bucuresti am aflat de incidentele de la Londra.

Cu toate astea, orice s-ar fi intamplat, comportamentul francezilor nu il scuza nimeni si nimic in ochii mei.Nu orice musulman, nu orice persoana care are sau a avut candva legatura cu lumea araba este terorist si trebuie pus la zid imediat.

Vorbeste toata lumea europeana de drepturile omului, de libertate de exprimare ( ca cea in cazul celor de la ” Je susi Charlie ” ), dar aceasta liberatate nu este a tuturor.Numai a lor, a francezilor, pe care si anul trecut, cand am fost iar la Paris, i-am regasit cu aceeasi mina neprimitoare, aroganti  si extrem de xenofobi.