Dor de scris

In dimineata asta ploioasa si friguroasa, cand lenesa ca o pisica ma indreptam spre birou, brusc, la un semafor, m-a lovit subit dorul de scris.

Am deschis blogul, praf, praf si iar praf, comentarii lasate aici de ceva vreme, readerul plin si el de noi si noi postari ale oamenilor pe care ii urmaream zilnic cu drag.

Am atat de multe sa povestesc ca habar nu am cum si de unde sa incep cu scrisul, s-au asternut atatea si atatea lucruri peste timp incat sunt pierduta total cu ordinea cronologica a evenimentelor.Caci este fix un anisor de cand nu am mai scris nimic.

Sa incepem cu Kiki, caci despre el a fost initial acest blog si se vrea a fi…baiat mare, domne!, clasa a doua, va puteti imagina? Are 1,40m si 30 kg, 35 la pantofi.

Cum a fost cu clasa intai si cele 12 stilouri pe care copchilul le-a distrus, cu after-ul la care merge pro si contra, cum am fost eu cu nervii la pamant si cu tiroida in piuneze din cauza stresului cu aceasta clasa, cum m-a dezamagit invatatoarea de mai multe ori anul acesta, cum a renuntat Kiki definitiv la pletele lui frumoase si buclate – fiecare capitol cred ca merita o poveste.

Pe scurt – cand am luat vacanta de vara ( si nu obisnuiesc sa scriu la plural despre faptele lui fi-miu ), am renascut.Tiroida si-a reglat parametrii ( ajutata de Eutirox, desigur ), fi-miu a plecat in vacante si eu ma simt in al dousprezecelea cer daca nu ma gandesc ca mai este o luna si incepe clasa a doua.

Proiectul pe care lucram atunci cand am fost in State s-a terminat, de vreo 4 luni am hotarat sa nu mai lucrez pentru client, ci sa ma reintorc intern, muncesc mult si oboseala e crunta uneori, insa momentan alegerea facuta merita.

Fiindca anul asta am schimbat prefixul – v-am lasat cu ultima postare cand eram mai tinerica :-), nu au intarziat sa apara si uzurile, ca deh, cine nu sufera la 40 de ani de nicio afectiune, inseamna ca e mort.

Si, fiindca eu sunt mai vie ca oricand, la sfarsit de martie pana in mai am avut o criza de hernie de disc care efectiv m-a rapus.In viata mea nu am avut asemenea dureri, eu nu prea sunt prietena cu patul in sensul in care trebuie sa fiu maxim de lovita ca sa stau culcata in pat.

Imaginati-va, om proaspat anagajat la niste oameni cu treaba multa pe cap, sa stau lungita si sa lucrez efectiv din pozitia orizontala zilnic.Am fost la patru medici, am facut RMN, am luat 2 sacose d-alea de 60 bani pline cu antiinflamatoare ( inclusiv prednison) si rezultatul a fost nul.Durerile au fost atat de mari incat uneori am plans si m-am tanguit ingrozitor.

Cand credeam ca trebuie sa ajung la cutit, ca nu se intrevedea nicio ameliorare, solutia salvatoare a venit din fizioterapie.10 sedinte care m-au pus pe picioare si sunt ca noua, urmand sa repet figura prin octombrie.

Trebuie sa scriu despre locul unde i-am facut ziua lui fi-miu, mare succes, mare, despre mini vacanta noastra de la Clisura Dunarii- un loc de vis unde as mai fi stat multtttt de tot, despre locul in care mi-am serbat ziua ca doar o data in viata fac 40 de ani, despre oameni frumosi intrati in viata mea.

Am multe de scris, mobilizarea ma omoara, sunt o dezorganizata care dimineata la cafea as putea sa scriu cateva randuri sa le las aici, dar promit sa imi pun un post IT pe birou si sa ma tin de treaba!
Va imbratisez cu drag!

Lecţia de parenting modern

Metrou pe ruta spre piata Unirii.

Seara, la o ora cand marea majoritate a corporatiilor termina programul si metroul este full.Eu stau jos si citesc relaxata un ziar.

La prima statie, se urca o doamna cam la 50 de ani, incarcata cu-n ghiozdan urias,o punga mare ( probabil in care avea uniforma copilului ), inca o sacosa plina cu diverse si poseta.

Copilul doamnei, un pusti pe la 10-11 ani, venit de la vreun antrenament sau de la ora de sport, imbracat cam flower-power asa, se rastigneste pe toata bara metroului.

La inceput nu i-a dat nimeni nicio importanta, vorbea mama ceva la telefon si pustiul tot insista sa vorbeasca si el.

Cand s-a inchis telefonul insa, am vazut cel mai tare spectacol de parenting modern din viata mea 😀

In timp ce mamica repectiva se chinuia sa isi bage telefonul inapoi in poseta, micul print a inceput sa urle ca apucat de strechii la ma-sa:

– Eu te-am facut atenta sa imi dai telefonul si nu ai facut-o, poti sa-mi spui acum de ce? Eu asa iti fac tie? Esti o ignoranta!

Zbang, toate privirile s-au atintit instant catre copil.The show must go on! mi-am zis 😀

Ma-sa tacea si se facea ca isi cauta ceva in poseta,el a continuat:

– Poate imi si raspunzi, da? Ca mereu faci asa si eu nu te mai suport! Stai ca o sa coboram din metrou si iti arat eu cum sta treaba!

Femeia i-a soptit ceva si s-a indepartat putin de el catre geam.A smucit-o nervos de maneca paltonului:

-Vino aici, unde crezi ca te duci? Cand vorbesc cu tine stai aici si te uiti la mine, nu pleci de langa mine.Ignoranto !

Lumea se uita la el ca la circ, o studenta de langa mine spumega de nervi, o doamna in varsta se minuna ca de uciga-l toaca, ma-sa lasase capul in jos, el continua:

-Vreau sa imi explici acum si aici de ce ai inchis?! Ti-am spus ca vreau sa vorbesc cu ea?M-ai auzit cand ti-am spus ca vreau sa ii spun ceva???

Urla cat poate:

– Raspundeeeeeeeeeee, nu mai sta asa!

Deschide si ma-sa in sfarsit gura si ii spune ca lumea se uita la el, il roaga frumos sa vorbeasca mai usor.

– Si daca se uita la noi este din cauza ta, ca esti o ignoranta.Ai auzit? Pentru ca eu ti-am spus ca vreau sa vorbesc cu ea si tu ai inchis.Lasa ca vezi tu cand coboram !

Unii tineri rad de reactia maica-sii, altii se uita cu scarba, domnisoare din jurul nostru comentau ca l-ar decapita.

Eu nu obisnuiesc sa fac circoteca pe strada, evit sa il si apostrofez pe Kiki in public, dar daca ala era copilul meu, il dadeam jos la prima si il inghesuiam intr-un colt ca sa-mi arate el mie ce voia sa-mi faca.Macar, asa, sa ne lamurim de puterea amenintarii lui.Si daca apoi mai scotea vreo vorbulita pana acasa, eu nu mai eram mama-sa.

In sfarist se elibereaza un loc si maica-sa vrea sa se aseze.Neah, se tranteste micul nervos si ma-sii ii spune pe acelasi ton poruncitor:

-Tu stai in picioare ca nu ai alergat la antrenament! Eu sunt obosit si eu trebuie sa stau sa ma odihnesc.

Lumea da semne de neliniste, deja pustiul ajunsese in culmea nesimtirii cu maica-sa.

O domnisoara foarte distinsa il intreaba daca nu ii e jena sa vorbeasca si sa se comporte asa cu mama lui.

Mey lume, daca pe ma-sa o palmuia unul nu avea reactia pe care i-a produs-o domnisoara prin simpla intrebare.S-a rastit la pustoaica exact cum facea fi-su cu ea:

-Duduie, va rog sa il lasati in pace,nu e treaba dumneavoastra! Nu stresati cu observatii un copilas.Mititelul are si el o zi proasta, e normal sa refulam cand suntem nervosi, altfel adunam frustrari si nu e bine.Dumneavoastra nu va descarcati cand aveti suparari?

A mai sarit o doamna si i-a spus ca nu e in regula cum isi educa plodul, ca aceleasi reactii le va avea si cu cei din jurul lui si nu numai cu ea, ca depaseste orice limita a bunului simt, mai cu seama in public.

Ma-sa a continuat in acelasi ton, micul nervos care abia „refulase” zambea satisfacut de reactia ma-sii:

-Doamnelor, credeti-ma ca stiu ce vorbesc si de ce il las sa faca asa.Am citit mult despre felul in care se cresc copiii, daca nu se elibereaza acum,  mai tarziu va fi un adult traumatizat si total frustrat.Iar eu vreau sa il cresc un adult sanatos.

Pe bune mah? Ala sanatos? 😀 😀 😀 muahahahahahha

Mie mi s-a taiat complet filmul,am vrut s-o intreb  daca atunci cand ii va da fi-su cateva zmetii peste bot, o sa sustina aceeasi ipoteza cu frustrarea si traumatizarea, dar m-am lasat pagubasa.Oamenii ca ea isi merita soarta cu varf si indesat.La 10 ani o face de o mare cacao in public, la 16 i-a umflat botul si la 20 i-a spart arcada.

Am inteles inca o data ca eu nu vreau si nu pot sa ma aliniez parentingului modern, daca asta inseamna sa fiu in trend cu ce scriu cartile despre educatia unui copil.Cu riscul de a ma injura cat doriti, eu cred ca teoria asta moderna prin care sa lasi un mucos de 10-11 ani sa te faca de tot rahatul in public, tu tinand capul in jos in fata lui, e un mare bullshit si toti cei care bat apa in piua ca trebuie sa avem grija sa nu traumatizam mititeii sunt dusi cu pluta.Clar.

Eu cred asa:

1.copiii trebuie sa aiba niste limite atat in limbaj cat si in comportament, nu numai fata de parinti, ci in general fata de toti adultii.

2.copiii nu ridica tonul la parinti in felul ala si nici nu folosesc limbajul cu  „ïgnoranto” si alte asemenea, indiferent daca maica-sa i-o fi spus lui asa, copiii si parintii pot discuta situatii si probleme intr-un mod calm si rezervat, fara amenintari, tipete si istericale d-astea ieftine.

3.avem o problema, o discutam, nu putem in metrou, well, coboram la prima si stam cu curu pe trepte si povestim pana ne lamurim care si cum si de ce.

Asta cred eu, iar daca voi aveti alta parere, as vrea sa stiu de ce ar fi ok sa las un mucea d-asta sa ma terfeleasca in halul ala pentru ca asa zic cartile moderne.

 

 

 

 

 

 

Pregătiri de Mărţişor

Daca tot scriam ieri cu demodarea mea in privinta salutului, azi o sa scriu despre cat de demodata sunt in privinta martisoarelor.

De cativa ani incoace eu nu am mai primit niciun martisor de la barbatii -colegi , cu exceptia celor mai in varsta.Niciun tanar d-asta „modern ” nu a mai catadicsit sa ne aduca martisoare.Asta era maxima: se cuplau cate 20 – 25 de IT-isti si  veneau cu cate o floare, dar martisoare ioc. Nici nu incapeau pe usa biroului toti 25 de flacai ca sa-mi ofere unul un fir de zambila. 😀

Si nu, nu cred ca e vorba de bani, exista martisoare si de un leu, nu conteaza valoarea , ci gestul.

Eu sunt old fashion si in privinta aceasta.D. are la job niste colege – fete si doamne mai in varsta- carora le da intotdeauna martisoare.

La fel, pentru Kiki , cumpar martisoare in fiecare an si le da tuturor fetitelor din clasa, celor 3 zane vecinele noastre, cu care se joaca tot timpul, colegelor de la canto, doamnelor profesoare si celor din familie.

Mi se pare o chestie frumoasa, eu am vazut in fiecare an bucuria din ochii fetitelor care primesc martisoare de la el.Unele il pupa, altele nu stiu ce sa faca, altele spun multumesc, dar toate se bucura nespus.Si asta este suficient incat sa ma motiveze ca an de an sa le cumpar niste chestii ,nu scumpe, dar haioase.

Anul trecut am luat de pe un site tot ce trebuia si am facut eu si cu Kiki martisoarele pentru fetite.A fost super amuzant, Kiki extrem de incantat de munca lui prestata si fetitele foarte fericite pentru Hello Kitty de pe martisor.

Anul asta am cumparat, nu am mai avut chef sa mesteresc.Sunt atatea oferte demartisoare incat ai de unde alege.

Kiki stie ca de 1 Martie le dam tuturor fetitelor martisoare, a stat cu mine in weekend si le-am scris, le-a ales pentru fiecare fetita in parte ( deh, exista preferinte si preferate 🙂 ), le-am impartit pe caprarii si urmeaza ca maine sa le dea.

Si eu ma bucur mult cand primesc de la el martisor, intotdeauna cand el si D. imi fac cadouri martisoare le port pentru ca le face placere.Pe al lui ta-su il pun la palton / geaca, pe al lui  fi-miu il pun pe dedesubt.Si imi spune dimineata ” mami, sa nu uiti martisorul meu, nu-i asa ca e cel mai frumos?” 🙂

Desigur ca e cel mai frumos martisor si dat din sufletelul lui mic.Strange bani la pusculita si mi-l ia din banutii lui stransi, imi ia si flori, dragul de el.

Voi le dati martisoare celor mici sa le dea colegelor lor? Dar voi, adultii, mai dati martisoare doamnelor voastre, colegelor?

Doamnele, primiti martisoare de la soti, colegi, frati?

 

 

 

Bună ziua ţi-am dat…

Nu ştiu dacă eu sunt mai old fashion în anumite chestii privind educaţia lui fi-miu, cert este că am nişte piticuţi care nu-mi dau pace şi mă fac să fiu uneori poate pisăloagă, alteori enervantă, însă pe mine mă interesează rezultatul.

Şi spun că sunt old – fashion, pentru că în ultima vreme am observat că foarte mulţi părinţi , oameni cu pretenţii , de altfel , nu-şi mai învaţă copiii să salute.Ba nu o mai fac nici ei inşişi, probabil au ajuns intr-un punct al vieţii lor încât salutul a devenit o teorie  total perimată.

Am observat acest lucru cu vreo doi ani în urmă când am angajat masiv foarte mulţi tineri cu vârste între 22 şi 30 de ani.Oamenii ăştia ştiau exact cine sunt, discutaseră cu mine înainte de a veni în companie, dar, odată angajaţi, treceau ca pe lângă un stâlp fără să zică o vorbă de salut.Dacă îi salutam eu, zâmbeau aşa  a prost. Intrau la mine în birou, cu diverse solicitări şi nu ziceau nici măcar un banal ” bună „.Pe mine o vreme mă revolta efectiv atitudinea asta, după care am devenit şi eu imună la faptul că salutau sau nu.Erau toţi oameni cu studii, se presupunea că aveau o educaţie, însă faptul că nu saluţi, mi se pare complet nepoliticos.

Am o mulţime de cunoştinţe care au copii de vârstă apropiată cu Kiki, mai mici sau puţin mai mari, copii care nu ştiu, efectiv, să salute.Ne intâlnim în diverse contexte, se uită la mine sau vorbesc cu mine, dar nu zic nici bonjour, nici… Sunt alţii pe care îi salut eu şi ei nu răspund deloc.Tac.Şi ce mă deranjează cel mai mult este că tace şi părintele.Că nu îi spune: „bă Bulişor, femeia asta a vorbit cu tine, zi şi tu o vorbă inapoi! ” Neah.Tace mâlc copilul, părintele trece peste asta ca şi cum nu ar fi auzit şi sporovăie mai departe.

Îmi povestea doamna învaţătoare că nu crede că în clasă sunt 7 copii care o salută la venire şi la plecare.Nici părinţii nu o salută de cele mai multe ori, dar de la ea au pretenţii cu carul.

Există apoi categoria oamenilor pe care nu neapărat îi cunoşti personal, dar cu care relaţionezi uneori prin emailuri.Eu nu pot să înţeleg cum vine treaba asta- îi scrii cuiva un email, îi spui ce şi cum, răspunsul vine înapoi însă fără bună ziua, fără la revedere, fără nimic de început sau de sfârşit.Pe câteva dintre persoanele respective le ştiu a fi extrem de pretenţioase, în câteva discuţii avute mi-au creionat faptul că pe ai lor copii îi duc la nu știu ce fel de activități, că ai lor copii primesc o educație aleasă, dar fără salut.

Ieri ne-am întâlnit cu o fostă colegă de-a mea căreia Kiki i-a spus sărut mâna.Ea s-a uitat la mine și mi-a spus cu o mutră, de parcă am fi umblat în pielea goală pe drum : „de ce l-ai învățat pe ăsta micuț să spună sărut mâna, asta este o chestie demodată ! ” Pe bune? A saluta o doamnă în felul acesta este demodat? La plecare ea nu mi-a spus nimic, nu m-a salutat nicicum.Copilul a strigat după ea și i-a spus la revedere.Ne-a aruncat o privire aiurea, cumva și ne-a făcut cu mâna.

Eu sunt obișnuită cu D.al meu, care le spune tuturor doamnelor sărut mâna, e politicos și vorbește extrem de civilizat cu oamenii, îndeosebi cu femeile.Noi nu suntem genul ăla care îi luăm la pertu pe cei pe care nu îi știm nu ne ducem, de exemplu, în magazine și le spunem vînzătoarelor : „ia, dă-mi și mie, o bucată de brănză !” Nu, vorbim cu ea politicos, la persoana a doua, pentru că nu mă trag de șireturi cu nimeni, dacă e vânzătoare sau mai mică decât mine, nu înseamnă că trebuie s-o și tutuiesc instant.

Este demodat să salutăm, este demodat sa ne mai învățăm copiii să salute, să se prezinte la telefon când sună, sa își ceară scuze entru deranj, să întrebe interlocutorul dacă poate vorbi atunci și alte chestii de genul ăsta care mie, personal, mi se par cele mai elementare lucruri de bun simț?

Este modern să te vezi cu un om și să te uiți ca boul la el fără să spui o vorbă, fără să saluți niciodată?

Voi cum vă învățați copiii, sunteți old fashion ca și mine sau v-ați dat după noul trend al celor care nu salută?

 

 

Prima pe 2016

 

La multi ani si un an nou bun !

Mi-am revenit si greu m-am urnit sa ma pun in functiune dupa Sarbatori.
Desi am dat o fuga scurta la birou si pe 31 decembrie, zilele astea cat am stat acasa au fost nemaipomenit de relaxante pentru mine.Dupa foarte multi ani, am stat cat am vrut eu in pat, fara sa fiu contra cronometru continuu de la trezire,am vazut niste filme mistocute, am citit, m-am jucat putin cu knifty knitterul meu si a iesit o caciula frumusica, am stat la caldura si m-am uitat la niste documentare dragute.

Pentru ca pe 02 ianuarie este ziua omului meu, am iesit la un mall si am facut ceva cumparaturi, ne-am bagat si la un film pentru kidsi, am imbucat ceva si am umblat si dupa ceva cadouri pentru sarbatorit.

Cand s-a terminat vacanta hop si iarna adevarata, e un frig la noi de iti clantane dintii la propriu, in curte, suntem luati pe sus de vifore si am inceput iar actiunea deszapezire, lucru pe care il detest la curte.Ai, n-ai chef, dis de in the morning, iei lopata si dai zapada voiniceste ca deh ! iti place sa te lafai la curte.Mie nu imi place deloc iarna, zapada cu atat mai putin, as fi very happy sa nu mai avem iarna.

Despre filmele pe care le-am vazut, numai cuvinte de lauda.Sunt filme noi, din 2015, primul este „The Intern” – o comedie usoara cu Robert de Niro si Anne Hathaway,al doilea este „Danish girl” , tot 2015, o drama care pe mine m-a emotionat profund, in rolurile principale regasindu-i pe Eddie Redmayne si Alicia Vikander.
Am revazut si Magnatul, un film din 2004, dar cu o distributie de exceptie.Este unul dintre filmele romanesti care-mi plac foarte mult.
La cinematograf am vizionat „The Peanuts movie”, dragutel insa nu pe gustul meu.Ma rog, e film de kidsi, asadar nici nu am pretentii 🙂

Caciula facuta cu knifty knitter este crosetata in 2 ore si arata asa:

Copilul meu, a recunoascut ca nu sunt cele mai cool culori pentru un baiat, asadar o va purta prin curte, insa eu m-am hotarat sa ma pun pe treaba si sa imi fac si eu o caciula faina si un fular, le cos si ceva sclipiciuni cum am vazut pe la mall, si daca iese treaba faina, imi  prezint serviciile pe internet :-)).

Seara faina !

 

 

 

O pseudo-terorista la Lyon

Weekendul ce tocmai a trecut a fost inca unul plin de evenimente triste.

Pentru a doua oara intr-un singur an, Parisul a fost iar tinta unor atacuri teroriste.Desigur ca moartea acelor oameni nevinovati este o tragedie,este firesc ca imi da o stare de mare tristete faptul ca oameni tineri, nevinovati, au plecat prea devreme dintre noi,  dar asa cum in ianuarie nu am putut ( si daca nu simt, clar nu fac ! ) sa strig „Je suis Charlie !”, nici acum nu am putut si mai ales nu am simtit sa imi pun pe retele de socializare steagul francez .

Imi staruie in minte insa o intamplare in care am fost protagonista si poate asta-i si cauza pentru care nu pot sa vars lacrimi grele pentru francezi, asa cum mi s-a intamplat la tragedia din  Colectiv.

Anul 2006 , luna august, seful meu de atunci hotaraste sa ma trimita la Lyon intr-un schimb de experienta.

Cu numai o zi in urma, in Londra, o grupare Al-Qaeda punea la punct un atac terorist pe baza de lichide ( de atunci s-a introdus legea fara lichide in avioane) , atac ce ar fi avut un efect devastator asupra populatiei care calatorea cu cele 6 avioane ce le doreau doborate.

Am nume arabesc si sunt nascuta si crescuta o bucata de vreme intr-o tara araba, dar din parinti crestini ortodoxi, de cetatenie romana, ambii.

Aterizez la Lyon, merg la control pasapoarte cu deschidere la fila cu viza franceza.Individul de la control se uita la mine, se uita iar la pasaport,iar la mine, ma intreaba de ce sunt nascuta in DZA, ii spun ca nu vorbesc franceza( desi inteleg aproape tot ce se vorbeste) ,  se uita batjocoritor la mine, iar in pasaport, si cu o miscare brutala imi face semn sa ma dau la o parte din fata ghiseului.

Imi pastreaza pasaportul si imi dau seama ca ceva nu este in ordine.Il intreb daca vorbeste engleza si la fel de agasat ridica brutal un deget prin care imi indica sa trec la locul meu.

Ma supun tacuta, analizez insa cum as putea discuta cu el daca refuza sa vorbeasca in engleza.Stiu ca engleza este limba obligatorie in majoritatea aeroporturilor din lumea asta, inteleg ca stie, dar refuza sa vorbeasca.

Cat ma gandeam la o posibilitate de a comunica cu el, apar 5 mascati cu pusti uriase indreptate inspre mine si ma ridica.

Simt ca lesin, fac conexiunea cu DZA si cu intrebarea lui despre locul meu de nastere, ma gandesc insa ca imi vor lasa posibilitatea sa le explic ce caut acolo, unde merg si mai ales ce au facut ai mei in DZA.

Ma conduc pe un culoar lung, flancata fiind de cei 5 mascati,lumea se uita la mine, unii ma injura in franceza, altii se uita doar curiosi, majoritatea insa ma privesc ca pe ultimul om.Sau asa mi s-a parut mie in clipele alea de groaza.

Intrati intr-o camera fara geamuri, unul ma ia de gulerul camasii si ridica tonul la mine ca ce caut in Franta.Il intreb daca putem vorbi in engleza, imi raspunde un sicitrit si rastit „Anglaismerde…”

Vreau sa o sun pe mama care vorbeste fluent franceza, imi smulge telefonul din mana si mi-l inchide, imi indica apoi cu patul pustii sa il bag in geanta.

Execut mecanic niste comenzi, mintea mi-o luase razna, ma simteam ca un robot.

Tipau la mine , cu pustile indreptate toti catre mine, sa le spun de ce am treaba cu DZA? Cedez nervos, plang si le spun in engleza -stiind ca inteleg –  ca sunt romanca, ca nu alegem unde ne nastem si nu am facut nimic rau.

Se uita cu scarba la mine, intre timp cineva mi-a adus si bagajul de la avion pe care mi-l insemneaza si ma cauta in valiza pana la ultima gaurica sa vada daca am sau nu ceva.

Tipa iar la mine, vor sa semnez o hartie pe care refuz sa o semnez fiindca nu aduc pe cineva sa imi traduca in engleza ce semnez.

Nu vreau si pace, nu ma intereseaza sa imi pun semnatura pe hartii a caror continut nu stiu daca ma incrimineaza sau nu de fapte pe care nu le-am savarsit niciodata.

Se enerveaza si mai tare, imping valiza cu piciorul si imi fac semn cu patul pustii sa o ridic.O iau de maner si unul dintre ei ma impinge afara, in spatele meu iesind toti cu pustile in ceafa mea.

Ma escorteaza iar pe un culoar lung, alte priviri, alte jigniri, alte sentimente de tot kktul.Ma intrebam unde ma duc de data asta caci indica cumva iesirea de la sosiri.Intreb incet unde sunt dusa si semn ca intelegeau ce le spuneam mi s-a urlat sa tac, sa nu mai spun niciun cuvant.

Culoarul acela mi s-a parut cel mai lung si mai anevoios drum pe c are l-am strabatut vreodata in viata mea.Clipele alea de umilinta maxima nu le voi uita niciodata si nici nu cred ca cineva va putea sa mi le stearga din minte.

M-au urcat intr-un avion  Blue Air, cu pustile la cap, m-au escortat pana la scaun, trecand prin tot avionul, caci au gasit disponibil ultimul loc din spate.

Au plecat in tromba din avion, dar nu inainte de a-i spune stewardezei, in cea mai pura engleza ca ”  miss flies to Bucharest „.

Imediat cum a decolat avionul, m-am repezit la toaleta si am vomitat, am vomitat toata scarba adunata in minutele in care m-au tratat ca pe ultimul om, toata sila pentru umilintele suferite, pentru abjectia de care au dat dovada.

Intoarsa in Bucuresti am aflat de incidentele de la Londra.

Cu toate astea, orice s-ar fi intamplat, comportamentul francezilor nu il scuza nimeni si nimic in ochii mei.Nu orice musulman, nu orice persoana care are sau a avut candva legatura cu lumea araba este terorist si trebuie pus la zid imediat.

Vorbeste toata lumea europeana de drepturile omului, de libertate de exprimare ( ca cea in cazul celor de la ” Je susi Charlie ” ), dar aceasta liberatate nu este a tuturor.Numai a lor, a francezilor, pe care si anul trecut, cand am fost iar la Paris, i-am regasit cu aceeasi mina neprimitoare, aroganti  si extrem de xenofobi.

Castelul Cantacuzino de la Busteni

In zilele cat am stat la Busteni, am hotarat sa mergem sa vizitam castelul Cantacuzino, mai cu seama cu cat nici noi, adultii, nu ajunseseram niciodata pe acolo.

La o aruncatura de bat de pensiunea unde am stat, in insorita zi pe care am prins-o la sfarsit de octombrie, am purces sa vizitam castelul, construit in anul 1911 din banii si la dorinta prințului  Gheorghe Grigore Cantacuzino, numit si Nababul.

Ma asteptam la ceva spectaculos, asa cum este Pelesul, insa dezamagirea mea a fost una de proportii.

In primul rand pretul este unul nejustificat  pentru ceea ce se viziteaza: 25 ron /adult,20 ron pensionarii,copiii sub 6 ani au gratuitate, 8 ron /copil intre 6-12 ani si 13 ron copil intre 13-18 ani.

Intrarea in castel se face din ora in  ora, la si un sfert, noi am intrat la 11:15. Fiecare grup de vizitatori are un ghid insotitor care da explicatii multe si  interesante, noi am avut un domn care ne-a vorbit clar, calm si ne-a raspuns la intrebari.

Programul de vizitare al castelului este luni-joi in intervalul 10 -18 si in weekend in intervalul 10 – 19, respecatandu-se desigur ciclicitatea fiecarui si un sfert din fiecare ora.

Desi noi am fost pe jos la castel, exista si parcare atat exterioara, care este gratuita, cat si in incinta castelului unde se plateste insa o taxa de 5 ron / autoturism.

Vizita castelului propriu zisa este numai la parterul acestuia, unde intram intr-o aula de unde patrundem apoi in 3 incaperi si un balcon.Mobilier putin, spre deloc, ceea ce m-a impresionat insa au fost superbele vitralii, stucomarmura si semineele realizate din piatră albă, ornamentate cu mozaicuri policrome.

Consolele, plafoanele pictate,colecția de heraldică reprezentând blazoanele familiilor de boieri încuscriți cu cantacuzinii și o friză de picturi votive cu iluștrii membri ai familiei Cantacuzino din ramura munteană  feroneria turnată în bronz și bogat ornamentată dau o nota aparte edificiului si demonstreaza bunul gust al arhitectilor acelor vremi ( caci azi, desi avem multi nababi in tara, kitschul este la el acasa in constructiile lor ).

Ne-am reintregit informatiile despre printul Gheorghe Grigore Cantacuzino, despre care nu stiam mare lucru, decat ca fusese un om politic si premier al Romaniei prin 1900.Am aflat insa ca se tragea din vechea familie nobila Cantacuzino, fiind un descendent al  imparatilor bizantini Cantacuzino.Si-a desavarsit studiile la Bucuresti si Paris, unde si-a lut doctoratul in drept, in anul 1858 si odata rentors in tara a fost numit judecator la Tribunalul Ilfov, dupa care a devenit consilier la Curtea de Apel Bucuresti.

Din averea sa a construit 3 casteluri purtand denumirea de „palate” si anume: unul in Bucuresti ( cel de pe calea Victoriei in incinta caruia se afla actualmente muzeul „George Enescu „), unul la Busteni ( devenit azi muzeu, cel pe care l-am vizitat ) si unul la Floresti ( despre care am citit ca se afla in ruina ).

Această prezentare necesită JavaScript.


Gânduri amuțite

Zilele acestea am amutit…

S-a asternut o tacere grea peste gandurile, cuvintele si mai ales peste sufletul meu.
Am aflat abia sambata dimineata despre tragedia din Colectiv.S-a scris si s-a vorbit enorm pe subiectul acesta,fiecare si-a dat cu parerea in fel si chip.

Nu am sa fac la fel, niciodata nu te poti pune cu adevarat in pielea oamenilor care nu mai au copii, niciodata, desi toti spunem „te inteleg, stiu cum e!” nu putem sti cum este sa iti pierzi copilul ars de viu.Sa fi obligat sa mergi la INML si sa recunosti ca un cadavru carbonizat si desfigurat este puiul tau, carne din carnea ta si suflet din sufletul tau, este farama de om pe care tu l-ai crescut fiind gata sa-ti dai si inima din piept decat sa pateasca el ceva.

Este peste poate ceea ce s-a intamplat.Este peste puterea oricarui om de a intelege de ce si cati oameni tineri si faini trebuie sa mai pierdem ca sa ne revenim ca si natie si sa intelegem ca lucrurile trebuie facute temeinic ante si nu post mortem.

Am tacut si am ascultat siderata tot ce s-a intamplat, am plans si iar am tacut.Si iar am plans.De mila, de furie, de neputinta, de tristete, de idioteniile pe care le-am citit la unii, de cretinismul si nepasarea unora, de si de…

Cutremurata sunt de felul in care au murit,arsi de vii,de durerile groaznice prin care trec cei ce sunt pe paturile de spital,de suferinta nemarginita prin care vor trece cei ce isi vor reveni.

Ce sa spui, cum sa spui,de ce sa spui acum cand nu se mai poate face nimic sa-i readuca la viata pe cei dusi?La ce buna atata vorbarie cand ceea ce lipseste cu desavarsire la noi in tara sunt faptele?!

M-am gandit egoist ca in tot raul asta cumplit exista o parte buna, ca nu cunoastem niciun om apropiat care sa-si fi pierdut viata in Colectiv.

Azi, la job, colega mea mi-a povestit ca la primarie toata lumea vorbea ca exista un baiat in comuna noastra,care a murit in incendiul din Colectiv.Un baiat al carui frate a murit la Revolutie ars de viu si al carui nume azi il poarta o strada din comuna.M-am gandit cat de incercati sunt acei parinti, sa pierzi doi baieti in focuri,arsi de vii, la propriu.

Tot azi, la pranz, pe strada cu biserica din sat, forfota mare si jale uriasa.

Kiki, precipitat maxim, ma asteapta la poarta sa-mi spuna ca: „Mami,stii ce s-a intamplat? Radu de alaturi a murit in clubul ala de la televizor!”

Mi s-au inmuiat picioarele si mi-am dat seama ca el este baiatul despre care se vorbea in primarie.

Insa am vrut sa cred ca e o gluma proasta, pe Radu si Cristina i-am vazut vineri dimineata, plecand la joburi.In fiecare dimineata, in timpul saptamanii ne intalneam la poarta,cand fiecare pleca la treaba lui.

Am stat si-am refacut filmul, daca ne-am vazut de dimineata, apoi mi-am adus aminte ca azi am plecat mai tarziu decat de obicei ca este vacanta.Nu l-am vazut nici pe el si nici pe ea.Plecau in fiecare dimineata in acelasi timp.Ea inainte si el dupa ea.

Am iesit iar pe poarta si m-am uitat sa vad daca are masina acasa.Abia isi cumparase o masina noua, am vrut sa vad daca e plecat la job si el si iubita lui.Nu am putut si nici acum nu pot sa cred ca Radu a murit.Nu pot sa cred ca baiatul asta cu ochi albastri,baiatul cu salcia plangatoare la poarta, baiatul asta caruia ii placea sa zboare, ieri de dimineata a zburat definitiv.

Prietenele lui Kiki mi-au povestit insa aceeasi varianta si mi-a confirmat una dintre ele ca tatal ei a fost azi la capela sa-i duca flori.E depus la capela bisericii din sat.Deci jalea si forfota aia pentru el erau.

Am plans si ieri, am plans si azi, plang si acum cand scriu, am sa mai plang si maine…

Drum lin tuturor celor morti in Colectiv, drum si mai ales zbor linistit Radu, parintilor fara copii nu stiu si chiar nu ma pricep ce as putea sa le spun, familiilor indoliate si prietenilor acestora multa putere sa treaca peste tragedia din vinerea fatidica, 30.10.2015 !

Iar celor aflati in crunta suferinta pe paturile de spital mesajul este unul clar: Back to life !