O duminică de traumă la Bagdasar Arseni – UPU

Septembrie și toamna cea frumoasă au început pentru noi cu evenimente multe,unele mai fericite,altele mai nefericite,însă plini de optimism mergem mai departe.

Azi aș fi vrut să încep postarea cu vacanța de o săptămână din Spania,să scriu cât de tare ne-au fost încântați ochii și sufletul în cele 7 zile petrecute în Santa Susanna și în Barcelona.

Dar azi nu scriu nici despre vacanță,nici despre clasa a doua,nici despre cât de fericită am fost fiindcă am reușit să îmi cumpăr bilete la concertul vieții mele,azi am să scriu despre experiența traumatizantă trăită duminică la spitalul Bagdasar Arseni – sectia UPU.

În vacanța din Spania am mers mult pe jos, câte 7-8 kilometri zilnic, am prins niște zile nu tocmai însorite și am făcut totuși baie într-o apă de mare nu tocmai caldă.Cum era de așteptat, criza de lombosciatică a recidivat și aici îmi fac mea culpa!

Recidiva însă nu a fost doar cu niște simple dureri suportabile, ci cu zvârcoliri de durere și plâns o noapte toată.

Recunosc că nici pragul meu de suportabilitate al durerii nu este unul ridicat,însă durerile astea pe care le-am trăit de când am probleme cu hernia de disc, sunt inumane.

Și duminică de dimineață, după o noapte în care nu am pus geană pe geană, o noapte în care i-am trezit pe toți ai casei cu plânsetele mele și pentru a mă ajuta să mă deplasez, o noapte în care am înghițit iar antiinflamatoare fără nicio ameliorare a durerilor, am hotărât că spitalul și un medic neurochirurg sunt singura mea salvare pentru a rezista până ajung iar la balneolog (căci da, data trecută a fost singurul medic capabil să mă pună pe picioare în 10 ședințe!).Am scris despre asta aici.

Nu știu de ce am refuzat să merg la spitalul Municipal, nu știu de ce am crezut că alegând Bagdasar Arseni renumit pentru medicii neurochirurgi, îmi va fi mai bine.

Dacă până duminică, de câte ori am avut nevoie de spital și medici din UPU,de spitale și intervenții chirurgicale, lucrurile au funcționat foarte bine pentru noi, pentru că atât la Municipal , Fundeni, cât și la Giulești (acolo nu știu dacă ar trebui să iau în calcul experiența cu nașterea pentru că îl cunoșteam pe medic dinainte și putem spune că am avut o „intrare”) am avut de-a lungul anilor parte de oameni inimoși care ne-au vindecat și nu am întâmpinat niciodată situații neplăcute.

Tocmai pe baza experiențelor noastre din trecut, în absolut toate discuțiile cu și despre blamarea medicilor din spitalele mari de stat, eu eram mereu cea care susțineam că există și oameni dedicați, atenți, care își fac meseria sârguincios, fără a cere nimic mai presus decât salariul lor, că sunt depășiți de situație uneori și li se vorbește urât deși încearcă să ajute bolnavii cum pot, că salariile pentru care pleacă de acasă la muncă nu sunt cele mai ok pentru tot efortul depus în toți anii lor de studiu plus actualmente, că nu muncesc în cele mai bune condiții, că indiferent câte abonamente aș avea la privat tot la medicii din spitalele de stat am încredere să apelez când e vorba de ceva grav, etc.

De duminică, părerile acestea pe care le-am susținut fervent s-au deformat complet, m-am gândit cât am stat în spital la Bagdasar,câtă dreptate aveau toți oamenii care povesteau oripilați felul în care au fost tratați în sistemul de stat de diverși medici, cât de traumatizantă este o asemenea experiență atunci când ești bolnav. Și, cu siguranță, poveștile lor scrise sau spuse au fost experiențe ca cea trăită de mine.

Povestea mea începe duminică la ora 10:00 a.m când ajung la Obregia, la UPU, unde cobor din mașină, în fața intrării, plângând în hohote din cauza durerii (nu știu dacă ați încercat vreodată acrobația de a merge în mașină, 14 km, pe burtă, pe scaunul din dreapta șoferului și la orice groapă sau denivelare să simțiți dureri până în creier?!).

Vine o asistentă și un bodyguard, mă iau de mâini și mă ajută să mă lungesc pe burtă în cabinet. Acolo găsesc o doctoriță, nu foarte amabilă, dar civilizată, care mă consultă și vrea să îmi  prescrie o rețetă cu antiinflamatoare și să mă trimită acasă. Refuz plângând, explicându-i că îmi trebuie ceva intravenos administrat, mai puternic decât ceea ce am luat până atunci sau o infiltrație ca să îmi cedeze cât de cât durerea.Mă trimite la Bagdasar, la neurochirurgie, dumneaei nu poate administra intravenoase fără RMN.

Plec mai departe, cu o hârtie în mână în care mi se scrisese că refuz tratamentul pe cale orală cu antiinflamatoare.

Ajung la 11:00 în față la Bagdasar Arseni, tot plânsă, tot cu aceleași dureri cumplite. Coborând din mașină,aceeași primire ireproșabilă din partea unui bodyguard și a unui brancardier. Intru în spital, se deschide ușa triajului, iese o asistentă minunată (dna.Liliana) – o să revin să precizez de ce minunată – mă conduce în interior la UPU, pe hol însă, mă întinde pe un pat, îmi ia buletinul și pe soțul meu ca să facă formele de triaj.

Tricoul îmi este fleașcă de ud, gura uscată, părul ud fleașcă de la durere.Stau cu fața în jos, în fața cabinetului de resuscitare, a toaletei cadrelor medicale și a unui cabinet unde se pregăteau injecții, pansamente, etc.Mă vaiet continuu, încet, însă suficient cât să fiu auzită de ceilalți din jur.

Vine înapoi doamna Liliana, îmi aduce buletinul, îmi lasă patul la orizontală, mă șterge pe față cu un șervet și îmi aranjează cearceaful. Îmi spune să aștept,de aici depinde numai de medici când mă iau la control.

Stau de o oră întinsă pe pat, mai plâng când și când că nu îmi găsesc o poziție liniștitoare, trec pe lângă mine asistente și medici din UPU care se vânzoleau pe acolo, stăteau la povești, râdeau, niciunul nu îmi dă nicio atenție.

E duminică și cazurile din urgență nu par a fi grave, vin oameni pe picioare, cu dureri relativ suportabile, nu am mai văzut pe nimeni intrând întins sau plângând, semn că lucrurile nu erau atât de grave.

Absolut nimeni,din câte cadre medicale din UPU s-au perindat pe acolo, nu m-a întrebat ce este cu mine.

Am nevoie de apă, strig, ei râd și nu mă aude nimeni.Mă vede bodyguardul și îmi aduce un pahar, mă ajută să mă ridic cumva și să beau.

După încă o oră de stat pe același hol și pe același pat, ora 13 deja, am nevoie la toaletă.Îl rog pe bodyguard să mă ajute să mă ridic.E un puști stânjenit, îl aduce pe soțul meu să mă ducă el la toaletă.Mă gândesc că în starea în care sunt, mi se va permite să folosesc toaleta din fața patului pe care zac întinsă de două ore, deși pe ușă, ce-i drept, scrie că este pentru cadre medicale.

Apare o asistentă agresivă, genul acela de femeia- bărbat, care tună și fulgeră la bodyguard de ce l-a lăsat pe D. să intre în UPU? Puștiul îi explică că e soțul meu și mă cară la toaletă.O înfurie răspunsul lui și mai tare, îl face obraznic și îl amenință că de mâine nu va mai lucra aici pe secție.Urlă și la noi să nu care cumva să folosim toaleta zeilor din UPU că ei nu o amestecă cu bolnavii.

Fiecare pas făcut era echivalent cu o durere cumplită, ca de cuțit, plâng iar și mă duce D. mai mult în spate decât pe picioarele mele.

Pe hol imediat sar niște rromi să ne ajute,mă duc săracii mai mult pe sus decât pe picioare la baie, mă așteaptă toți și mă duc înapoi până la poarta zeilor de la UPU de unde trebuie să te târăști singur înăuntru să nu superi vreun semizeu gen asistenta agresivă…

Ajung iar pe burtă culcată, între timp este ora de masă la radiologie și în UPU relaxare totală, câțiva bolnavi în paturi în sala de urgență, o doctoriță vorbește la telefon aproape de mine,o asistentă urlă contextual :” să vină firma,nu îi mai suport pe ăștia care se pișă pe ei în pat!”

Nu știu cine este firma, mă lămuresc rapid însă – fetele de la curățenie.Doctorița cu telefonul se hlizește lângă mine despre cum a petrecut la Craiova,cum îi urăște de tare pe taximetriști, cât de nasol a fost în tren, nu se mai duce curând la Craiova.

Am două ore și jumătate de când stau pe pat, cât am fost la toaletă D. mă întreba cât mă mai țin pe hol în halul ăsta, chiar nu se sesizează nimeni în ce hal sunt?!

Cât vor ei te țin, zeii de la UPU!

Apare un medic, înalt și slab, cu ochelari rotunzi, pe care îl întreb cât mai durează să mă consulte cineva? Răspunsul lui m-a năucit :” matale, bre, stai acolo până îți zicem noi,eu sunt chirurg și nu văd d-ăștia ca matale la urgențe!”

Alt zeu din Bagdasar!Ăsta era chirurg…

Mă gândesc cât de mult contează haina în România.Duminică, imaginea mea cu părul strâns cocoloș la spate, cu o fustă de jeans aruncată pe mine și un tricou lălâu, zăcând pe un pat de spital, i-a dat dreptul unui chirurg zeu  să îmi vorbească cu matale și cu bre, la pertu direct, ca și cum până atunci linsesem împreună blide de mâncare.M-a anunțat că el e chirurg și d-ăștia ca mine nu vede, probabil doar îi taie și asta doar pe bani mulți!

Pleacă, nervii îmi sunt întinși la maxim, doctorița care vorbise la telefon, se mai plimbă pe acolo încă și o sună altcineva.Alte hliziri, alte povești, așa ca de duminică după-masă când toată lumea stă la taifas.

Ora 15 deja, mă ridic cum pot și intru singură în sală de urgențe.Mă săgeată fiecare pas făcut, am lacrimi în ochi dar mă gândesc că poate chiar au uitat de mine, poate nu li s-a dat fișa, deși mi-e greu să înțeleg cum să treci de atâtea ori pe lângă un om plângând, care zace pe hol, și să nu îl întrebi măcar o dată, ce dracu’ face acolo zăcând de 3 ore?! Cum??

Mă gândesc înaintând către sală, nu numai la mine, ci și la copilul meu care stă la ușă, afară, nemâncat și în picioare, așteptându-mă de atâtea ore.

Îi întreb cu o voce stinsă pe toți cei adunați în jurul unui birou (2 medici și 3 asistente plus bodyguardul șef) când mă poate vedea cineva că nu mai rezist.

Asistenta agresivă și tocmai doctorița cu vestitele conversații de pe hol ridică imediat tonul ( îndrăznisem să pătrund nechemată în sanctuarul zeilor, să le stric voia bună și hlizeala!), îmi spun că o să intru când o să mă cheme ele, nu sunt o urgență majoră pentru ei și să nu mai fac scandal, să aștept!

Au crezut că și eu, ca în majoritatea cazurilor de pacienți atât de bolnavi, fac stânga împrejur și plec cuminte la locul meu, cu capul plecat, așteptând probabil până la ora la care zeii aveau chef să se uite și la mine.

Nu aveam nimic de pierdut,decât un drum până la Municipal și 3 ore pe un hol din UPU fără un calmant, așadar mi-am permis să îi iau la întrebări.

În primul rând am luat-o la întrebări pe doctorița vorbăreață, care a îndrăznit să ridice tonul, dacă ar fi folosit jumătatea de oră cât a vorbit la telefon, ar fi consultat nu unul, ci mai mult de doi – trei pacienți (am urmărit mersul consultațiilor, cam 5-7 minute de om după care îl pasau asistentelor pentru medicație), apoi asistenta bărbat, lipsită complet de umanitate, cu tonul agresiv și indicații de șef comunist, apoi a urmat chirurgul fasulan, care deși nu a mai fost prezent, i-am întrebat pe toată adunătura de zei cum își permite să se adreseze așa unui pacient, fără niciun respect? I-am întrebat ce înseamnă cazuri grave, ar trebui să ne târâm la picioarele lor ca să ne ia în seamă?

Le-am cerut doar respect și să scrie pe foaia de triaj că sunt urgență minoră și să mi-o dea că plec la alt spital.Au refuzat, pacientului nu i se dă nimic! Nici măcar atenție…

Am plecat, m-am târât până la triaj, plângeam în hohote când am ajuns: de neputință, de felul în care suntem tratați când cotizăm sume uriașe la sănătate ( eu, cel puțin, dau lunar 2000 ron), de batjocura la care suntem supuși în țara asta, de stilul infect pe care îl au anumiți medici.

Asistentele din triaj au sărit să mă ajute, mi-au dat apă, m-au întins pe pat, mi-au fixat o branulă. Nu au voie să facă niciun calmant fără știrea medicului.

Pe hol zace pe un scaun un băiat și o familie cu un copil mic.

Cât stau întinsă, asistentele din triaj îmi povestesc că au probleme mari cu medicii din UPU, că refuză să consulte pacienții mai repede și aceștia fac scandal în triaj, dar medicilor nu îndrăznesc să le spună nimic, de teamă.Acum, dacă am țipat vor refuza sa mă vadă.Mi se pare din altă poveste ceea ce se întâmplă în acest spital,vreau și cer să vorbesc cu un șef de la UPU. „Azi este duminică și nu lucrează! Dar pot scrie o reclamație și o citește șefa când vine… ”

Brusc, dau buzna oamenii cu copilașul în brațe, strigând cât ii țineau plămânii că le moare în brațe puiul, a făcut alergie la nu știu ce medicament și copilul nu mai respira bine.

Asistentele din triaj dau buzna peste zeii din UPU, fiind vorba de un copil se mobilizează imediat.Se liniștesc iar apele,copilașul e bine.

Insist să plec, îmi vreau fișa, este ora 16:00 deja. La spital stau de 5 ore, ce e drept pe un alt pat, dar în aceeași situație.

Asistentele îmi dau un registru cu reclamații, își fac curaj, ” dacă scrieți mai mulți, poate se mai schimba ceva! E dezastru în spitalul ăsta!”

La 16:30 am intrat la zei.Niciunul din cei cu care avusesem tot acel schimb de replici nici măcar nu s-a uitat la mine.Deci asistentele de la triaj au avut dreptate! Un medic tânăr, rezident, apărut de nu știu unde cât am fost eu la triaj, îmi ia fișa.

A durat fix 5 minute să cheme de sus un neurochirurg (dr.Filip, medic rezident -comportament ireproșabil ), m-a consultat, administrat calmant puternic pe perfuzie și în jumătate de oră eram plecată de acolo cu dureri mai suportabile. Cât a durat consultația medicului? Fix 10 minute!

Am așteptat 6 ore și jumătate pentru fix 10 minute!!!

Vreau să știu de ce în țara aceasta, în spitale mari din capitală, cum este Bagdasar Arseni, unde vin bolnavi din toată țara, se admit comportamente ca cele descrise mai sus? De ce conducerea nu se sesizează, de ce sunt lăsați niște iresponsabili la UPU și nu sunt trimiși la clinici de cartier? Cum își permit medici ca ăștia să ceară salarii mari când stau câte jumătate de oră la telefon? ( eu abia prind 5 minute cu fi-miu zilnic când sunt la birou, nu mai vorbesc de inexistența acelor hlizeli, cu excepția jumătății de oră pe care o am pentru masă!)

Vreau să mai știu de ce îi plătesc lunar, din munca mea, statului acestuia salariul unei asemenea  persoane care m- a lăsat ca pe un câine să zac pe un hol, fără să se uite la mine nimeni timp de 6 ore și jumătate? Vreau să știu și de ce zeii-medici din Bagdasar își tratează atât de umilitor colegii și personalul cu care lucrează ?

Ceea ce am văzut și trăit duminică, la Bagdasar Arseni, secția UPU, vă spun cu  mâna pe inimă că nu am văzut niciodată în alt spital la care am fost.

La spitalul Municipal, oamenii – medici zbârnâie, am fost cu D. în crizele lui de fiere de multe ori, niciodată mai mult de 2 ore cu tot cu perfuzie nu am stat.Am fost ultima oară la Municipal anul trecut , când am avut o cădere de calciu și m-a dus salvarea- nepunându-se la socoteală faptul că mi-au făcut toate analizele posibile, oamenii erau super drăguți, vorbeau civilizat, glumeau, erau UMANI!

De ce nu se splituiește secția de UPU în urgențe majore și minore, după cum le denumesc ei, de ce se plâng de pacienți care îi ” deranjează” în UPU când de fapt există triajul de care nu trec cei care nu au un diagnostic ce necesită o intervenție urgentă?

Nu există absolut nicio scuză pentru experiența traumatizantă trăită de mine duminică în acel spital infect, nu există nicio scuză pentru atitudinea medicilor, nu există nicio motivație pentru cele 6 ore și jumătate pe care le-am zăcut pe un hol de spital!

Mulțumesc încă o data pe această cale, doamnelor asistente din triaj, bodyguardului din UPU și doamnei Liliana-asistent SMURD pentru umanitatea arătată!

Atât de multă umilință din partea unor oameni care ar trebui să te ajute nu se poate suporta, atâta umilință la adresa unor oameni bolnavi, chinuiți de dureri crunte este de neimaginat!

Lucrurile acestea trebuie să înceteze, de aceea am și scris, dacă și voi aveți povești de acest gen lăsați-le scrise ca mărturii, numai făcându-le cunoscute, poate vom mișca ceva în aceste sisteme putrede și bolnave!

Anunțuri