Povestea de azi

Povestea de azi este una pe care eu am indragit-o foarte mult cand eram mica, am citit-o de mai multe ori si la un moment dat o stiam pe de rost.Mi-a placut la nebunie ca am regasit-o, o postez aici s-o aiba si Pusi cand va creste mai mare.

Fata din rodie


</sp

" A fost odată un împărat şi o împărăteasă a căror fericire casnică era înnourată, palatul lor nefiind înveselit de copii. S-au rugat ei zeilor, dacă îi vor învrednici să aibă un băiat, vor zidi o fîntînă din care să curgă trei zile miere, trei zile ulei şi trei zile lapte, pentru binele săracilor din împărăţia lor.
Rugămintea le-a fost ascultată, căci au fost dăruiţi cu un prunc foarte frumos. Bucuria le-a fost neînchipuită. Copilul creştea şi se făcea tot mai drăgălaş şi voinic. Dar împăratul şi împărăteasa uitaseră de juruința făcută înainte de naşterea lui.
Intr-o noapte împărăteasa avu un vis ciudat. Se făcea că o femeie îi vorbea cam astfel: ”Eu ţi-am dat băiatul. Dorit de tine, dar tu ai uitat să-ţi împlineşti făgăduinţa. Nu ştii tu oare că pot să ţi-l iau înapoi ?”
Deşteptîndu-se, împărăteasa înfricoşată să văită soţului :
– Vai de mine şi de mine, ce era să păţim ? În bucuria noastră am uitat să ridicăm fîntîna juruită.
Îndată porunci împăratul a se înălţa o fîntînă în curtea palatului, din care să tot curgă trei zile miere, ulei şi lapte, şi să vină toată sărăcimea să se îndestuleze. După ce trecură cele trei zile şi-şi luară oamenii ce voiră, urînd feciorului de împărat sănătate şi viaţă lungă, fîntîna aproape secă de tot, cînd mai veni şi o bătrînică cu ulciorul ei, să se bucure de cele din urmă picături ce se mai scurgeau. Pe cînd strîngea stropii deulei in vas, prinţul o zări de la fereastră şi rîse de dînsa. Abia îşi umpluse ea ulciorul că şi aruncă o piatră şi i-l sparse, de se vărsă totul pe jos. Ridicîndu-şi ochii, bătrîna îl văzu pe prinţ la geam şi îi zise:
– Vai ţie, ce mi-ai făcut? Să te blestem nu mă lasă inima; îţi doresc numai să nu scapi din mrejele măiestrei!
Şi cum rosti vorbele astea, se făcu nevăzută.
Din ziua aceea prinţul rămase îngrijorat şi mereu în căutarea măiestrei. Într-una din zile îşi spovedi această dorinţă mamei sale. Ea încercă a-l opri de la un drum aşa de primejdios, dar în zadar, căci el nu voi să asculte de povaţa ei. Dacă au văzut şi au văzut părinţii că flăcăul stăruie, l-au lăsat în voia lui. Şi aşa s-a pregătit el de drum, luîndu-şi merindele trebuitoare şi plecă departe, departe, prin pustietăţi, ca să dea de urma măiestrei. După ce umblă multă vreme prin locuri necălcate de picior de om, văzu de departe o casă şi se îndrumă într-acolo. Intrînd pe o poartă mare, care stătea vraişte, zări o zmeoaică legănîndu-se pe craca subţire a unui copac din curte. Ei îi dete bineţe.
– Bine ai sosit, fătul meu; dacă nu mi-ai fi dat bună ziua, îți făceam de petrecanie, zise zmeoaica.
– Şi dacă nu-mi răspundeai bun sosit, ţi-aş fi retezat capul cu sabia, zise la rîndul său tînărul.
– Ce vrei de la mine şi ce cauţi prin locurile astea sălbatice? l-a întrebat zmeoaica.
– Ce să-ţi spun, maică: pe mine m-a blestemat o bătrînă să nu scap de farmecele unei fete. Şi, de atunci, cuprins fiind de o mare grijă, nu mai putui să mai stau o clipă in palatul meu. Te rog să-mi spui dacă ştii cum arată şi pe unde îşi petrece zilele această fermecătoare!
– Eu, dragul meu, nu ştiu nimic de ea, dar ia-o la dreapta, că ai să ieşi pe cîrnpie, unde vei da tot aşa de o casă ca a mea; să intri acolo la soră-mea, să-i urezi de bine şi s-o întrebi, poate ştie ceva despre fata pe care o cauţi. Ea te va primi frumos, căci e bună din fire. Ia acest pieptene de argint şi dăruieşte-i-l din parte-mi cu multe închinăciuni.
Feciorul de împărat îi mulţumi şi apoi porni pe drumul ce i-l arătase. După mult umblet zări o casă şi apropiindu-se, împinse poarta, care se şi deschise pe loc. Cum intră, văzu o zmeoaică legănîndu-se pe o creangă de arbore, ii dădu bineţe, iar zmeoaica răspunse:
– Bine ai venit, fiul meu; dacă nu-mi dădeai bună ziua, te sfîşiam.- Şi eu, dacă nu-mi ziceai bine ai venit, te făceam bucăţele cu paloşul, zise la rîndul său feciorul.
– Cine eşti, de unde vii şi ce vînt te aduce încoace?
– M-a trimis sora ta. Poftim acest pieptene cu multe închinăciuni din parte-i. Te rog să-mi spui dacă ştii unde se află fata fermecată pe care o caut eu. – Ce să-ți spun eu, fătul meu? Tu îmi ceri un lucru, la care, din păcate, nu pot să-ţi dau nici o îndrumare, dar mergi la sora mea cealaltă, care locuieşte în stîncile de foc din faţa noastră. Vei intra pe poarta veche şi vei vedea pe sora mea curăţind cuptorul cu şorţul ei; tu să taci din gură şi să rupi din haina ta o bucată şi să ştergi cenuşa din cuptor, apoi să-i coci pîinea şi s-o scoţi de pe spuză. Atunci ea îţi va zice: ”Ce vrei să-ţi dau în schimb pentru binele ce mi-ai făcut?” Tu să-i spui închinăciuni de la surori şi să-i dai pieptenele acesta de fier, apoi s-o întrebi de casa fetei fermecate.
Feciorul de împărat îi mulţumi şi, plecînd de acolo, o porni spre stîncile muntelui fumegător ce-i arătase zmeoaica. Ajuns aproape, înaintă foarte cu greu pînă la poarta de fier. La intrare, dete de o namilă de zmeoaică deşirată şi zburlită. Cînd o văzu, se sperie, dar îşi ţinu firea şi, fără să piardă vremea, tăie o bucată din haina lui, o muie în apă şi şterse cuptorul de cenuşă. Apoi luă aluatul de pîine, îl puse în cuptor, şi, după ce l-a copt bine, l-a scos afară.
Atunci zmeoaica îi zise:
– Pentru binele ce mi-ai făcut, ce vrei să-ţi dau?
– Sînt trimis de surorile tale, poftim acest pieptene cu multe închinăciuni din partea lor. Te rog să-mi spui unde e casa fetei fermecate.
– Fătul meu, e păcat de tinereţea ta. În grădina de la palatul zînelor se găseşte pomul cu cele trei chitre de aur, unde stau cuibărite trei domniţe fermecate. Am să-ţi dau apă vie, cu care vei deschide poarta palatului. Dar la rădăcina chitrului stau legaţi doi lei fioroşi; va trebui să iei cu tine patru berbeci, pe doi să-i arunci în faţa lor înainte de a te căţăra în pom şi, după ce vei tăia şi vei ascunde în sîn chitrele, să dai pradă fiarelor şi pe ceilalţi doi berbeci, ca astfel să le cobori nesupărat. Eu voi vrăji zînele din palat. Dar, ia seama, cînd ai să tai poamele, să le crestezi uşor pe deasupra, că în ele se ascund nişte fete. Dacă nu le vei scufunda imediat in apă, vor ieşi moarte.
El făcu întocmai după povaţa zmeoaicei. Luă apa vie şi cu patru berbeci o porni pe calea arătată de .dînsa Se apropie de palat şi stropi poarta care se dete în lături, apoi intră în grădină şi găsi pomul fermecat. Cum îl simţiră leii, începură a răcni. îndată el le azvîrli doi berbeci. Ei se repeziră să-i înhape şi astfel avu vreme să se urce în pom, să scoată sabia, să taie cele trei poame, să le ascundă în sîn; apoi aruncă şl ceilalţi berbeci şi aşa o zbughi teafăr şi cu faţa curată.
Pe drum se gîndea şi voia să ştie dacă e adevărat ce-i spusese zmeoaica despre chitre, sau că ea îşi bătuse joc de dînsul. Scoase una şi crestînd-o, ieşi o fată de toată frumuseţea, care-i strigă să-i dea apă, dar muri pe loc, căci el nu avu apă destulă la îndemînă. Prinţul o plînse mult, apoi o îngropă şi porni mai departe cu celelalte două. Cum mergea, dete de un ulcior cu puţină apă şi îşi zise: ”Ia să mai încerc să tai o chitră ca să văd ce are înăuntru.”
Cum o muie în apă şi o crestă, ieşi o fată şi mai frumoasă, care strigă: ”Apă, apă!”
Dar nici ea n-a trăit mult din lipsă de apă. Şi pe ea a plîns-o cu lacrimi şi i-a făcut un mormînt, apoi îşi urmă calea spre casă, hotărît de a nu mai tăia rodul ce-i mai rămăsese, pînă nu va da de apă mai multă. Şi tot a zorit înainte, pînă ce a ajuns într-o vale cu multă apă.”Aici e de mine” îşi zise el, şi tăie a treia chitră tot cu teama ca poate asta n-o fi ca celelalte. Cînd colo, cum îi dete drumul în apă, se ivi o fată şi mai frumoasă care înotînd strigă : – Unde sînt aici, unde sînt surorile mele?
– Eşti singurul rod de aur ce l-am cules din pom, aşa că numai pe tine te am. Eu sînt fecior de împărat şi norocul mi-a ursit să vin la tine ca să te fac împărăteasă.
După ce a îmbrăcat-o cu haina lui, a luat-o de mînă s-o ducă la dînsul acasă. Nu departe de oraş era o fîntînă unde se înălţa un chiparos cu ramuri mari. El i-a ajutat să se suie în frunzişul lui şi a rugat-o să stea ascunsă între ramuri pînă va veni el cu rădvanul şi cu straiele împărăteşti, ca s-o primească cu alai mare, cum se cuvine unei domniţe. Şi, după ce îi zise să stea liniştită şi o încredinţă că se va întoarce cît mai curînd, o luă pe drumul mare ce ducea spre palat. Cînd l-au văzut părinţii au plîns de bucurie, fiindcă îl crezuseră pierdut. El i-a înştiinţat că a găsit pe măiastra lui. Cu toţii s-au pus pe lucru, pregătindu-i cea mai frumoasă şi mai măreaţă primire.
Dar tocmai pe cînd fata aştepta bucuroasă şi liniştită în frunzişul copacului, din întîmplare veni o harăpoaică, cu ulciorul, ca să ia apă şi, cum s-a aplecat şi a văzut faţa fetei din chiparos oglindită în fîntînă, a crezut că se vede pe sine şi a Început să salte de bucurie, zicîndu-şi:
– Ah, nu ştiam că slut aşa de frumoasă!
Fata din chiparos, auzind-o, nu s-a putut stăpîni şi izbucni în hohote de rîs. Atunci cioroaica, ridicindu-şi ochii văzu pe fală cocoțată în copac și, burzuluindu-se, se răsti de ciudă:
– Ah! tu stai acolo sus şi-ți rîzi de mine? Hai, dă-te jos!
Dar fata îi răspunse:
– Nu pot să mă dau jos, căci prinţul m-a lăsat aici să-l aştept pînă va veni să mă ia la palat.
– Lasă că te dau eu jos fără să vrei tu, o ameninţă harăpoaica şi se urcă în copac, puse mîna pe fată, o despuie şi o împinse drept în fîntînă, apoi îi îmbrăcă haina şi îi luă locul în frunzişul chiparosului.
Nu trecu mult şi veniră împăratul şi împărăteasa cu alai mare. Cînd se sui prinţul în copac, ce-i văzură ochii? O fată neagră ca o doară.
– Cum de te-ai schimbat aşa? o întrebă el încremenit.
– M-am schimbat numai şi numai de dorul tău şi de teamă că ai zăbovit prea mult şi am crezut că ai să mă laşi singură şi pustie pe aici.
– Şi ai să te faci din nou cum erai, albă şi frumoasă? o iscodi el.
– Voi fi tot aşa cum eram, dacă vei avea milă şi dragoste pentru mine. Dar prinţului i-a fost ruşine s-o arate părinţilor şi o îmbrobodi într-o haină, o puse în rădvan şi o duse la palat. Acolo o ascunse într-o cămară şi porunci să i se aducă bucatele spre a prinzi numai ei doi împreună. Se purta cît mai bine şi mai drăguţ cu dînsa şi avea toată grija ca doar, doar se va face odată cum fusese la prima vedere. Dar cum să albească harăpoaica? Ajunsese prinţul într-o mare încurcătură şi se topea din picioare că şi-a pus viaţa în primejdie pentru o astfel de arătare.
– La fîntîna unde aruncase harăpoaica pe fată, s-a dus o ţărăncuţă să ia apă şi în cofa ei s-a strecurat o mîndreţă de mreană. Cum o văzu, ea se miră: ”Ce frumoasă mreană, parcă ar fi de aur! Am să i-o duc prinţului, că este tare mîhnit şi poate are să-i treacă aleanul, cînd are s-o vadă!”Luă numaidecît peştişorul şi îl duse la palat. Prinţul, cum auzi că-l caută copila, a chemat-o la el.
– Să trăieşti, măria ta, i-a zis ea, am prins mreana la fîntîna din marginea pădurii şi am adus-o aci, ca să vă petreceţi vremea privind minunea asta de vietate.
În faţa prinţului mreana a început să salte şi să joace; i-a făcut multe zburdălnicii, ba, cînd scoase căpuşorul din apă îi atinse mîna. El s-a bucurat nespus de mult de darul acesta, de aceea luă din buzunar un pumn de galbeni şi-l dete sătencii, care a plecat de la palat foarte mulţumită.
Iar feciorul de împărat a rămas toată ziua închis în odaia lui, înminunat privind mreana şi aruncîndu-i bucăţele de zahăr; ba porunci să i se aducă acolo şi masa, nemaivoind să se despartă de mreană, că începuse să-i fie tare dragă. Harăpoaica, dacă văzu că prinţul nu mai vine la ea, ceru numaidecît să-l cheme. Cum veni ea se repezi înaintea lui şi cu plînsete şi vaiete se jelui că de-abia începuse a albi şi s-a înnegrit din nou de supărată, cînd aflase că el iubeşte o mreană.
Incercînd a o potoli, el îi zicea:
– Nu am venit să te tulbur, numai fă-te iar cum erai şi vei vedea cît de mult am să te iubesc.Dar ea nu se da bătută, ci se înverşună mai departe:
– Să tai peştişorul, să-l mîncăm, că numai aşa mă voi albi iarăşi, dacă nu vrei, te rog să mă duci înapoi de unde m-ai luat.
Neavînd încotro, porunci să taie peştele, să-l frigă şi să-l aducă la masă. Cînd se ospătau amîndoi, harăpoaica arunca în foc oasele ce rămîneau, iar prinţul le arunca pe fereastră în grădină.
După ce au isprăvit masa, mîhnit, s-a înapoiat în odaia lui. A doua zi, pe cînd şedea amărît şi cu lacrimile in ochi, veni grădinarul şi-i zise:
– Măria-ta, poftim jos în grădină, să vezi o minune! Peste noapte a răsărit un lămîi încărcat cu flori. Vino să vezi ciudăţenia!
Prinţul îndrăgi lămîiul. Atunci harăpoaica puse să-l taie şi pe acesta. În vremea aceea, trăia un tată cu fiul său, sărman rău. Într-o zi, fiul îşi văzu tatăl întristat şi-l întrebă ce are.
– Ce să am, fiule, iacă mă dusei la palat după apă şi găsii acolo un trunchi de lemn: l-am cerut şi l-am luat cu mine. Dar trunchiul acesta e viu şi vorbeşte.
– Cum poate vorbi? Un lemn nu vorbeşte niciodată, vino-ţi în fire, tată!
– Haide, ia toporul şi tu şl dă într-însul, dar uşurel, să vezi că are să vorbească.Cînd vru băiatul să dea cu toporul, auzi acelaşi glas:
Bate sus, bale jos
Dar la mijloc nu lovi,
Că-i o fată şi o doare,
Cînd de moarte o vei lovi!
De la întîia lovitură de topor sări din trunchi o fată frumoasă, care le vorbi:
– Nu vă temeţi, că voi o să aveţi mare noroc cu mine, ci faceţi-mi rost de nişte haine, să mă îmbrac, şi de o năframă albă, aţă de mătase şi fir de aur, ca s-o înfloresc şi apoi s-o duceţi prinţului, care vă va dărui galbeni. Băiatul a dat fuga de a cumpărat o năframă albă, mătase şi fir şi tot ce a trebuit fetei. Ea s-a pus de a înflorat în slove toată povestea ei, cum de s-a făcut mreană, apoi lămîi, şi cum de a ajuns în casa lemnarului. După ce a împăturit bine năframa, o dete băiatului s-o ducă prinţului şi să-i aducă răspuns.
Merse băiatul la palat, cerînd să fie primit de prinţ, că are pentru dînsul o veste. Cînd se înfăţişă dinaintea lui, îi dete năframa. El o luă în mînă, o desfăcu şi ce să vadă ? Slove din care citi toată povestea, toate păţaniile fetei fermecate.
– Şi unde e acea fată, care te-a trimis cu năframa?
– In casa noastră.
Fără să piardă vremea, îi strecură băiatului un pumn de galbeni şi-i zise:
– Vino cu mine să mergem într-acolo.
Cînd prinţul a sosit la locuinţa lemnarului şi a văzut pe logodnica lui, s-au îmbrăţişat şi au plîns de bucurie. Apoi el a rugat-o să-l aştepte acolo pînă se va descotorosi de blestemata de harăpoaică şi va veni s-o ia îmbrăcată în rochie de miroasă şi s-o ducă la curte într-un râdvan de aur.
Cînd se întoarse prinţul valvîrtej la palat şi sui în j odaie, turbat de mînie, harăpoaica scrîşni la el:
– Iar eşti înfuriat? Vai de mine, săraca-mi, abia începui să pierd negreaţa şi iată că tu vii roşu de schimbi feţe-feţe să mă sperii, ca să rămîn tot cum sînt.
Prinţul se înfrînă puţin şi-i zise :
– Ascultă, eu acum am de făcut o judecată şi am venit aci să mă gîndesc ce pedeapsă va trebui să dau celui vinovat.
– Spune-mi şi mie despre ce e vorba, că tatăl meu a fost împărat peste împărăţia ielelor şi pot să-ţi dau un sfat.
– Au fost o pereche de oameni, bărbat şi femeie, care se iubeau foarte mult, dar un ticălos și-a băgat codiţa între ei şi a vrut să-i despartă. Ce pedeapsă crezi că i se cuvine?
– Şi tatăl meu, zise ea, a avut odată astfel de judecată. Aveam patru cai sălbatici şi a legat mîinile răufăcătorului de doi cai şi picioarele de ceilalţi. Apoi dete drumul cailor, care luară cîmpii şi-l făcură praf.
– Foarte bine, zise prinţul. Atunci să primeşti pedeapsa ticăloşiei tale.
– Ce-am făcut? întrebă harăpoaica. Mă înfricoşezi iar, ca să mă faci să mă înnegresc şi să mor de mîhnire?
La vorba asta, el strigă furios:
– Nemernico, nu mai minţi! Eu nu te voi lega de cai, ci-ţi voi da drumul pe apă ducă-te pe pustii!
Şi ieşind din cameră, a poruncit slujitorilor s-o ia şi s-o zvîrle în vîltoarea rîului. Iar el se aruncă într-o caleaşca aurită şi se duse într-un suflet la casa omului, de unde îşi luă logodnica şi o duse cu alai la curtea îm-părăţiei.
Aici se făcu o nuntă mare cum nu s-a mai pomenit, ce ţinu săptămîni întregi cu ospeţe şi petreceri, nefiind uitaţi nici lemnarul cu fiul său, de s-au minunat şi s-au bucurat laolaltă cu tot poporul. "

Anunțuri

Trecut-au anii…

Zilele astea, pe Facebook, o fosta coleda de clasa, din liceu, a reusit sa ne reuneasca pe cateva dintre cele care am fost promotia 1996, liceul pedagogic, Bucuresti.M-am emotionat ingrozitor la gandul regasirii unor fete cu care am impartit si bune si rele timp de 5 ani intre 1991-1996.Zilnic stateam impreuna cate 5-6 ore, au fost momente minunate dar si momente tensionate, asa cum este in orice familie :-D, au fost oameni simpatici dar si oameni antipatici la momentul respectiv, am impartit atunci bucurii si tristeti, primii fiori ai dragostelor noastre adolescentine, prima sarutare, prima floare primita de la un potential iubit, apoi am stat cu sufletele unite la fiecare despartire, lacrima varsata pentru varii motive.Stateam cu inimile ghem la fiecare ora de fizica cu Ciorexina, radeau cu gura pana la urechi la fiecare nebunie pe care eu, personal o faceam, ne intristam de fiecare data cand auzeam vesti rele despre anumite fete dintre noi, eram la unison cu tot ceea ce se intampla in acele zile, luni si ani ce ne-au unit.
Odata cu terminarea liceului , fiecare a pornit pe un alt drum in viata, majoritatea dintre noi ( cred ca 99% ) au ajuns la catedra, la 19 ani eram toate „domnisoara educatoare” avand in grija niste pui ce erau la inceput de drum in viata lor – grea misiune,, din punctu-mi de vedere de acum, cand sunt si mama.
Anii au trecut, cu unele dintre ele ne-am mai intersectat dar cu marea majoritate nu.In 2006 ne-am intalnit la 10 ani de la terminarea liceului, din pacate insa nu au venit toate fetele, atunci inca putand fi numite fete.
Azi am regasit insa, doamne in toata puterea cuvantului, am regasit oameni frumosi la care sufletul meu a ramas sensibil, am regasit mamici cu cate 1 sau 2 copii, cu familii frumoase si implinite.
Am regasit oameni cu care am fost prietena, mi-am regasit colega de banca ( in toti anii de liceu din clasa a IX-a am stat numai cu ea in aceeasi banca ) si azi , fericita maxim, dupa 10 ani de cautari mi-am regasit o prietena de suflet din liceu.Cand i-am auzit vocea la telefon m-am emotionat atat de tare ca-mi venea sa plang de fericire.Nu stiam ce s-o intreb mai intai, sunt totusi 15 ani de cand nu ne-am vazut, auzit, povestit nimic.Nici azi nu stiu cum s-a terminat brusc atunci pritenia noastra, de ce am incetat sa ne mai vedem, auzim, povestim.Nu ne-am certat niciodata,pur si simplu viata ne-a dus pe alte carari.
La fel si cu restul fetelor…azi , ma rog, al doamnelor.Nu-mi vine nici acum a crede ca sunt 15 ani de cand ii cunosc pe oamenii astia, mai sunt multe fete de reunit in grup, dar important este ca incet-incet ne strangem iar.
va iubesc din suflet fetelor dragi si astept din suflet sa o punem de-o intalneala sa stam la povesti si la multe , multe istorisiri.Va imbratisez cu mare, mare drag!

Această prezentare necesită JavaScript.

Pe drumuri de munte

Anul trecut de Paste am petrecut la o pensiune din Predeal, pensiune despre care am scris aici si de care am fost total nemultumiti.De fapt, de unele aspecte am fost nemultumiti total, caci au existat ca-n orice lucru si chestii bune pe care le-am pastrat in memorie ca atare.De exemplu, personalul pensiunii ( exceptandu-l pe individul care atunci se ocupa de rezervari) a fost si este extraordinar de amabil si de serviabil.
La momentul respectiv puteam sa jur ca nu mai calc niciodata pe la ei avand in vedere experienta mai mult trista decat placuta, de care am avut atunci parte si nu pe bani putini.In luna ianuarie a acestui an am primit un telefon de la insusi patronul pensiunii, care ne invita sa petrecem gratuit un weekend la aceeasi pensiune, beneficiind atat de masa cat si de cazare „din partea casei”.Initial am crezut ca-i o gluma, in Romania nu se intampla decat o data la o mie de cazuri astfel de chestiuni si atunci am considerat ca nu e momentul sa-mi bat capul cu astfel de lucruri.Si totusi, domnul respectiv a revenit cu propunerea, noi am acceptat si iata ca weekendul ce tocmai s-a incheiat am fost iar la Predeal, la Casa Bunicii.De data asta am stat intr-o camera la mansarda, superb amenajata, conditii si spatiu de joaca pentru copil, nu a mai fost atat de cald ca si randul trecut si mai ales, Ayan nu s-a mai imbolnavit.
Nu am vrut sa abuzam de amabilitatea domnului si am stat doar sambata si duminica, o singura noapte, dar ne-am simtit mi-nu-nat.Sambata a fost frumos afara si chiar si duminica dimineata am putut face o plimbare pana la partia „Clabucet” si apoi la cabana ” Trei Brazi „.
E de prisos sa povestesc ce fericit a fost Pusi care nu mai voia ieri sa intre in scara blocului ca „eu veau a munte” !
Ah, de-am beneficia mereu de plecari din astea in weekend am fi super relaxati si ne-am incarca bateriile pentru mult timp.Dar e bine si asa, multumim pentru tot Casa Bunicii si vom mai reveni cu alta ocazie in aceeasi camere insa, de la mansarda.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cand monstrii au copii

Povestea de mai jos anunt ca este una incredibila si socanta.In timp ce unii oameni normali si sanatosi la cap trec prin zeci si sute de clipe groaznice si fac tratamente peste tratamente fara rezultat pentru a avea un copil, Dumnezeu le da unor monstri copii de care sa-si bata joc si sa-i nenoroceasca pe viata.
Nu stiu daca ceea ce simt acum este o revolta, un dezgust infernal sau o siderare incredibila in fata unui asemenea caz.Azi a venit mama mea , la randul ei extrem de tulburata, si mi-a povestit un caz care m-a socat.Se intampla cu o fetita de la una din gradinitele unde a mea mama este inca profesor de pian.
Azi de dimineata, in gradinita a venit Protectia copilui si Politia deoarece cu B. de numai 6 ani se intampla niste grozavii.Tatal ei natural, om cu 2 facultati si seful unei firme destul de mari din Bucuresti, o abuzeaza sexual.Fetita acum in varsta de 6 ani traieste de 4 ani o „poveste de iubire” cum chiar micuta a povestit.
Cum s-a aflat de toata grozavia aceasta?B. s-a cracanat pe o masuta la gradinita si i-a spus unei colege de-ale ei -tragand-o inspre picioarele desfacute- ” hai si pupa-ma si tu la pasarica asa cum face tati!”.Cealalta fetita i-a povestit acasa mamicii ei, mamica a vorbit cu educatoarea si apoi educatoarea a luat-o la interogat pe B. care a plans si i-a povestit ca tati o iubeste seara in baie si apoi in pat.
Realitatea este una cu mult mai socanta decat ceea ce a povestit copila numita B.
Tatal ei, un fost copil instituionalizat, in varsta de 31 ani, a fost prins de catre sotia sa, mama naturala a B. cand cea mica avea 2 ani si jumate, in timp ce ii facea cunnilingus.Mama fetitei a facut un soc nervos la vederea cosmarului respectiv si a stat internata la Obregia si apoi la numarul 9, de atunci avand grave tulburari psihice si stand numai acasa intinsa in pat.Monstrul cu chip de om a continuat sa isi batjocoreasca copila timp de aproape 4 ani, a continuat s-o abuzeze sexual in cele mai jhosnice moduri posibile si imposibile, pedofilul asta pervers si-a abuzat carne din carnea lui si sange din sangele lui supunand bietul copilas la niste atrocitati greu de imaginat de catre un om sanataos.B. a povestit celor de la Protectia Copilului ca seara de seara:” tati imi da pasarica lui sa o sug si apoi imi face si el la fel, dupa care imi pune pasarica lui in fundulet!”.
Si acum cand scriu asta mie , una, imi vine sa vomit pe tastatura.M-a tulburat in asa hal cazul asta ca , sincer, eu i-as taia „pasarica” nemernicului cu iataganul ala urias cu care tai si sectionez carnea de porc.pedofilii astia monstruosi nu merita pedeapsa cu pucaria , merita omorati prin taierea „pasaricii” cu care ii mutileaza pe bietii copilasi.Scarbele!
Este infiorator ce poate face psihopatul asta noenorocit cu propriul sau copil, este inuman ca un tata sa-si distruga psihic si fizic copila.Si ca tot peisajul groazei sa fie complet, monstrul este momentan in arest, dar va fi eliberat daca nu sunt suficiente probe si marturii doveditoare iar apoi a amenintat ca ii ia maica-sii de tot fetita.Mi-e greu sa ma gandesc ce s-ar intampla cu acea cpila daca ar ramane doar el cu ea.
Fereasca Dumnezu pe toata lumea de asa dementi, a distrus viata nu numai a celei mici, dar si pe cea a sotiei lui.Faci copii,te chinui si ii cresti, se casatoresc si nimeresc un monstru cu chip de om, care le va face viata un iad! E infiorator si dezgustator si legile din tara asta sunt de tot rahatul

Alte vorbe pusicesti

Pe zi ce trece Pusi renunta la cuvintele stalcite in favoarea celor rostite clar si corect, de exemplu, mai pana ieri „mana” deodata a devenit clar si raspicat „masina”.Imi plac stalcelile lui si mai trec aici o serie pentru poseritate:

ozoze- televizorul
cocoiu- calculatorul
afaia-afara
doaia cac cac cac- ciara cra, cra , cra
muza-muzica
evici-serviciu
cane-carne
apot-compot
foalea-floarea
apon-sampon
tetene- desene animate
bubu-cubul
putuci-papuci
pine-paine
fafole-fasole
cuc-suc
nonoc-noroc
dadeie-la revedere
maie bocu-mare blocul
caun-scaun
beleta-bicicleta
cuiuiu-caruciorul
baiesc – Te iubesc!
mamuta-maimuta
mamota-marmota

Botezul puiului meu

Si atunci ca si acum ma emotionez ingrozitor cand ma uit la video asta, ma apuca asa o nostalgie dupa momentele acelea minunate de la inceputul nostru ca si parinti, de la crestinarea puiului drag.Am plans si-n biserica si apoi am plans si la vederea videoclipului adus de fotograf, am plans mereu cand am vazut aceste momente si plang si acum.Nu pot explica de ce anume ma emotioneaza atat de tare, acum insa mi-am dat seama ca pe blog nu a existat niciodata acest video atunci cand era public, din motive lesne de inteles.
Acum a venit momentul sa il postez si aici.Botezul puiului meu a avut loc de ziua mea de nastere, in anul in care am implinit 32 de ani,am serbat atunci in acel an doua evenimente minunate.Pusi a avut 2 perechi de nasi, o pereche tanara de prieteni si pe matusa mea.Botezul a avut loc la biserica „Sfantul Elefterie” si Pusi a fost atunci botezat si cu al treilea nume in afara celor 2 din certificat si anume :Ayan Darius Matei.In acealsi timp cu Ayan a mai fost botezat un alt baietel numit tot Darius Matei 😀 ( ce coincidenta ,nu? ).Petrecerea de dupa botez a avut loc la restaurantul „Floare de soare”, undeva prin centrul Bucurestiului, locatie mica si intima cu mancare super si preturi nu extraordinar de piperate.

Stirile pe scurt

Cand lipsim mult este motivat…Nu mai apuc sa fac nimic decat sa stau cu ochii butelie pe copchilul care s-a facut ceva de groaza de zapacit ( de la turnat apa si ulei in cuptorul incins pana la bagat degetele in toate prizele din casa ).Efectiv mi-a dat de cap, nu mai pot sa respir de cate boacane face!Cica asa-i cu baietii si eu mi-am dorit din suflet un baiat, asa ca acum nah! sa-mi iasa pe nas dorinta cea mare.
Ultima isprava?Iaca numai buza sparta si iar sange, sperietura cumplita si semn.Sa-i multumesc lui Dumnezeu ca acum 2 saptamani mi-a venit asa un gand si am mochetat bucataria, ca altfel iar eram cu ceva cap spart si cusaturi.Oare cum va arata copilul asta la maturitate insemnat ca aia din lagare sau toate astea ii vor trece?
Momentan eu stau foarte rau cu emotiile, lunar am cate-o isprava de genul asta si daca o tine tot asa ma scoate la pensie la 40 de ani.

Această prezentare necesită JavaScript.

Povestea inului

ODATĂ un rege care domnea peste o ţară foarte mare şi foarte bogată. În ţara aceea câmpiile erau întinse, livezile bogate şi pline de păsări de tot felul, pădurile nesfârşite şi în ele mulţime de vietăţi. Dar câte păsări erau în aer! Ce mult peşte în ape! Câte flori pretutindeni!
De toate se găseau în ţara aceea; şi oraşe mari, şi sate nenumărate. Şi totuşi regele umbla trist şi nemulţumit — pentru că în ţara lui nu se găsea aur.
– La ce bun grânele acestea, pădurile nepătrunse şi cirezile bogate, dacă n-am aur? Toate roadele pământului trebuie să le duc, să le preschimb în aur. Dacă în ţara mea ar fi aur, întregul popor s-ar îmbogăţi.
E adevărat că în ţara aceea oamenii nu aveau cu ce să se îmbrace. îşi făceau haine din piei şi doar cei bogaţi, din oraşe, trimiteau după stofe şi mătăsuri pe alte meleaguri.
– Dacă aş avea aur — ofta regele — nimic nu mi-ar lipsi nici mie şi nici poporului meu.
Într-o zi, când regele cufundat în gânduri triste se plimba pe drumul cel mare, se întâmplă să treacă pe acolo nişte negustori. Văzându-l pe rege, au descălecat, l-au salutat respectuos şi întrebând dacă nu are nevoie de ceva au început să despacheteze mărfuri. Regele zise:
– Degeaba veniţi aici cu mărfurile acestea, de un singur lucru doar am nevoie.
Negustorii, curioşi să afle care este lucrul acela, îl întrebară.
– Îmi trebuie aur — răspunse regele, vreau să-l găsesc în pământul meu, să-l pot extrage şi să mă îmbogăţesc eu şi poporul meu.
S-au întristat negustorii văzând că nu sunt în stare să îndeplinească dorinţa regelui. Dar printre ei era unul bătrân, cu părul alb ca neaua şi barba lungă până-n brâu. Acest bătrân înţelept i-a privit pe tovarăşii săi necăjiţi şi pe regele care dorea aur pentru poporul ce umbla dezbrăcat, s-a gândit ce s-a gândit, şi apoi, făcând un pas înainte, zise:
– Luminăţia ta, am în traista mea seminţe pe care, dacă le semeni primăvara, aur va răsări. Zicând aceasta, coborî de pe cămilă o traistă, o dezlegă în faţa regelui arătându-i seminţe. Tare s-a mai minunat regele auzind că există pe lume asemenea seminţe din care creşte aurul.
Deşi traista era grea, împăratul singur o duse în palat.
A doua zi, prin întreaga ţară zbura vestea că regele însuşi va semăna seminţe din care va creşte aur. Vestea aceasta i-a uimit pe toţi. Întregul popor voia să vadă minunăţia. Mamele îşi aduceau copiii, taţii pe fiii lor şi astfel câmpul era înţesat cu o mulţime de oameni.
Iar regele a apărut pe un cal bălan, frumos împodobit, înconjurat de curteni, demnitari şi muzicanţi. După rege urma vistiernicul, care sub un baldachin strălucitor ducea sacul cu seminţe. Când alaiul acesta ajunse la marginea câmpului dinainte ales anume, regele îşi scoase coroana şi, ca un simplu semănător, cu sacul în mână, o porni de-a lungul brazdei proaspăt făcute, semănând seminţele acelea minunate. După rege, domnii cei mai mândri au mers cu grapa, acoperind sămânţa întocmai cum se acoperă grâul şi orzul şi orice alte seminţe. Când câmpul a fost semănat şi boronit, regele îşi puse coroana pe cap şi cu mare alai se întoarse la palat bucuros peste poate că are un câmp atât de mare semănat cu aur.
Trecu o zi, trecu a doua, regele tot privea prin geam dornic să vadă cum aurul va răsări. Dar pe câmp nu s-a văzut nimic. Până când, într-o zi, căzu o ploaie caldă, iar apoi soarele încălzi pământul. Se uită regele şi văzu cât ţine câmpul ce avea să răsară. S-a bucurat spunându-şi:
„N-o să mai ştie oamenii ce-i aia sărăcie, dacă o să culegem aurul acesta. Şi la primăvară voi semăna cu el un câmp de zece ori mai mare.”
Se plimba regele prin palat cu inima uşoară, zâmbea de mulţumire şi iată că hotărăşte să nu se uite o săptămână pe câmp, pentru ca bucuria să-i fie şi mai mare.
Trecu o săptămână. Regele, nerăbdător să vadă aurul, se duse la câmp, dar în loc de galbenul aşteptat a văzut o verdeaţă proaspătă ce creştea deasă ca un covor. S-a mirat în sine, zicându-şi:
„Am crezut că aurul va apare galben de la început, pe când e numai verdeaţă”.
Dar se linişti şi aşteptă mai departe. Aşteptă o săptămână, două. Pe câmp crescură tulpini înalte, subţirele, apărură mugurii, încă puţin şi înfloreau. Curtenii începură să şuşotească neîncrezători, văzând cum seamănă aurul acela cu o buruiană. Regele însă nu-şi pierdu cumpătul, încredinţând pe toţi că aurul va apare sub învelişul de floare.
Nu trecu mult şi mugurii înfloriră. Numai că floarea nu era aurie, ci albastră ca cerul senin. De la un capăt la altul al câmpului, pe tulpini au apărut flori atât de albastre, încât privind câmpul credeai că cerul a coborât asupra pământului. Iarăşi s-a mirat regele cum de a înflorit aurul atât de albastru. Îngândurat, se plimba prin odăile sale nemaiştiind ce să creadă. Abia a doua zi dimineaţa s-a luminat la gândul că poate fructul va fi de aur. Şi iarăşi speranţei noi îi urmă aşteptarea.
Trecu vara. Din floricelele albastre se făcură nişte măciulii mici şi rotunde. Regele se gândi că în ele trebuie să fie aur. Luă o măciulie în palmă, o strivi şi când ieşiră la iveală seminţe aidoma cu cele semănate, se înfurie ca niciodată. Îi chemă pe slujitori, le ordonă să smulgă plan-tele acelea care l-au făcut de râs, să le snopească în bătăi şi apoi să le azvârle în apă. Slujitorii au îndeplinit întocmai porunca regelui, au smuls toate tulpinile, le-au bătut din toată puterea, le-au legat şi le-au aruncat în apă. Ba, supăraţi pentru treaba care le-au pricinuit-o ierburile acelea — au mai aruncat pe deasupra şi pietre.
Între timp, regele, supărat foc, a ordonat să fie căutat prin lumea întreagă acel negustor bătrân care a îndrăznit să-şi bată joc de el. Dar oricât l-au căutat trimişii regelui, nu l-au găsit. Regele devenea tot mai trist decât înainte. Umbla abătut şi îngrijorat de poporul său sărman pentru care voia să facă ceva, dar nu ştia ce. Şi când trecea o dată de-a lungul râului, dădu cu ochii de o grămadă de pietre, sub care părea a fi ceva. Regele trimise o slugă să vadă ce este. Aflând că acolo zace iarba aceea, care trebuia să rodească aur, regele se supără foc şi le porunci s-o scoată şi s-o ducă departe, în pădure, ca să n-o mai vadă şi să nu-şi mai amintească de ruşinea păcălelii.
Au făcut slujitorii întocmai, au scos planta aceea din apă şi au dus-o departe în pădure.
Curtenii, vrând să-l distreze pe rege, au organizat într-o zi o mare vânătoare, cu mulţi invitaţi. Regelui i-a plăcut ideea, au început pregătirile şi se părea că ocupat fiind cu ele, nu se mai gândeşte la necazul său. Într-adevăr, regele îşi pregăti armele, caii, îşi alese câinii cei mai de soi şi, când totul fu gata, încălecă şi înconjurat de domnii şi prinţii invitaţi, o porni spre pădure. Dar întâmplarea făcu aşa fel, că abia ajunşi în pădure dădu peste ierburile acela aduse aici de servitori. Uscate, înnegrite, zăceau în drumul regelui, aducându-i aminte de toate speranţele spulberate şi de amărăciunea înfrângerii. Mânia nestăpânită i-a aprins faţa şi n-a mai vrut să audă de vânătoare. S-a întors acasă, dar nu înainte de a ordona ca slujitorii să snopească în bătăi iarba blestemată, apoi s-o arunce atât de departe, încât să dispară şi amintirea ei.
Dar timpul trece, şi regele îşi uită de necazul cu seminţele. O dată hotărî să plece într-o plimbare mai lungă.
Curtenii, bucuroşi, au pregătit totul de minune şi alaiul a pornit la drum. În frunte, regele, pe un cal alb, în urmă, cavalerii. Vremea era frumoasă, caldă şi priveliştile încântau ochii. Mergea alaiul înaintând vesel, până când deodată calul alb al regelui tresări speriat.
Regele încercă să-l strunească, dar în zadar, picioarele calului se împleticiră şi căzu. În ultima clipă regele reuşi să sară de pe cal speriat tare. Se uită în ce s-a încurcat calul şi cu uimire recunoscu lujerii bătuţi şi azvârliţi în apă şi iarăşi şi iarăşi snopiţi în bătăi şi care mereu îi ieşeau în cale. Se gândi să-i ardă, dar tocmai în clipa aceea sosiră soldaţii care îl căutau pe bătrânul negustor. Regele, văzând pe cel care atât de amarnic l-a păcălit, s-a mâniat straşnic şi a strigat:
– În temniţă te voi arunca, nemernicule care ai înşelat credinţa stăpânului tău. Mi-ai dat seminţe din care trebuia să scot aur — aşa mi-ai promis — şi iată ce aur a crescut — zise regele luând în mână câteva tulpini, bătute şi răzbătute, încât doar firicele albe argintii mai rămăseseră din ele.
Bătrânul se uită şi răspunse :
– Luminăţia ta, dacă aceasta este voinţa ta, voi fi întemniţat, dar te rog dă-mi cu mine lujerii ăştia. Şi peste două luni vei avea ştire despre ei.
Regele se învoi, iar bătrânul şi lujerii fură îndată aruncaţi în temniţă.
Şi s-ar fi prăpădit acolo bătrânul de foame, dacă n-ar fi fost fiica temnicerului, o fată tânără, frumoasă şi harnică, pe nume Rozia. Rozia îi aducea bătrânului în fiecare zi de mâncare şi venea în temniţă totdeauna cu furca torcând borangic cât timp mânca bătrânul. Într-o zi, bătrânul a rugat-o să toarcă nişte caiere scoase din lujerii aruncaţi în temniţă odată cu el. Rozia, deşi credea că nu va ieşi nimic din aceasta, începu să toarcă, numai să nu-l amă-rască pe bătrân. Dar, spre marea ei mirare, din furcă ieşea un fir subţire şi frumos.
După câteva zile de tors, bătrânul a rugat-o pe Rozia să meargă acasă şi să ţeasă din firele acelea întocmai cum ţesea ea de obicei cu cele de borangic. Rozia a făcut ce i se spuse şi a ţesut o pânză frumoasă cum nu mai văzuse.
Se întâmplă că în zilele acelea să sosească în temniţă slujbaşul regelui, să vadă dacă mai trăieşte bătrânul. Fu uimit găsindu-l vioi şi îi zise:
– Vrei să ceri ceva regelui? Fata lui se mărită azi.
La care bătrânul răspunse:
– Aş dori să-i fac prinţesei un dar de nuntă şi de aceea du-mă la palat.
Slujbaşul i-a îndeplinit dorinţa, l-a adus în faţa regelui. O dată ajunşi, bătrânul văzu nunta în toi, mireasa ca un crin, mirele strălucitor ca soarele şi, deşi regele s-a încruntat la vederea bătrânului, acesta i-a întins un sul de pânză pe care Rozia, învăţată de el, a albit-o cu apă şi soare.
– Ce ai acolo ? a întrebat regele curios.
– Luminăţia ta, ăsta este aurul care trebuia să-l obţii din seminţele pe care ţi le-am dat. Acesta este inul, bogăţia săracilor, aurul pe care vroiam să-l scot din pământul acesta. Ai poruncit să fie azvârlit în apă? Bine ai făcut, căci tulpinile lui în apă trebuie să se înmoaie. Ai ordonat să fie scos din apă? Bine ai făcut căci trebuia să se usuce. Ai ordonat să fie snopit în bătăi? Şi asta bine ai făcut, deoarece inul trebuie bătut ca să ajungi la fibra dinăuntrul tulpinei. M-ai aruncat în temniţă? Şi asta bine ai făcut, căci acolo o fată cu inimă bună m-a hrănit, iar eu am învăţat-o cum se toarce şi cum se ţese inul. Dar rău ai făcut că toate cele ce le făceai le făceai cu mânie. Azi însă, fiind o zi atât de fericită, îţi iert nedreptatea ce mi-ai pricinuit-o şi îi aduc prinţesei acest dar. Prinţesa să spună prin sate cum să fie semănat inul şi cum luminăţia ta l-ai îngrijit, dar nu cu mânie, ci cu dragoste, iar din pânză să fie cusute cămăşi pentru toţi cei nevoiaşi.
Regele, ruşinat de nedreptatea pe care o făcuse bătrânului, s-a sculat în picioare, l-a îmbrăţişat, i-a cerut iertare şi aşezându-l la masă la locul de cinste, zise:
– Îţi mulţumesc, bătrâne, pentru cele ce ai făcut în binele poporului meu. Eu doream aurul, iar tu mi-ai dat un lucru şi mai de preţ.
Pentru că aurul l-ar folosi cei bogaţi, iar inul va rămâne celor nevoiaşi.

O noua aniversare

Azi sarbatorim ( teoretic ) eu si cu D. aniversarea noastra de prima intalneala si inamorare pe viata.Practic, nu am nicio tragere de inima pentru nicio aniversare, este o zi normala din timpul saptamanii, totusi ne-am urat La Multi Ani, ne-am facut niste cadouri simbolice si ne-am pupat cu drag de dimineata.In rest…am facut macinici si m-am bucurat de cadoul primit ieri de la Ayan.Daca pe 1 martie m-am emotionat la primirea martisorului de la el, aseara chiar m-au dat lacrimile cand am citit mesajul de pe felicitare.

Această prezentare necesită JavaScript.