Sunt răvăşită !

Initial pregastisem o alta postare, dar cele intamplate acum doua zile la Bruxelles m-au ravasit complet.

Paris, Ankara si acum Bruxelles, toate cele trei atentate intr-un timp atat de scurt.

Si sunt atat de ravasita pentru ca eu m-am nascut si am trait o perioada intr-o tara araba din Africa de Nord, printre si cu musulmani ( deh! toata lumea acolo crede in Allah ), pentru ca acum 2 ani cand am fost de doua ori in Bruxelles am mancat, am ras si am stat zilnic la taclale cu unul din sefii de proiect care era din tara unde m-am nascut eu, pentru ca parintii mei, mai ales tatal meu care a trait un deceniu la ei, mi- a povestit lucruri frumoase despre musulmani,despre credinta lor in Allah, despre Coran si invataturile lui, pentru ca am fost in casele lor, am stat la mesele lor, pentru ca am primit la noi acasa si au stat la masa noastra musulmani.

Sunt ravasita cand imi amintesc ca la cea mai mare inundatie pe care au trait-o ai mei, cand si-au pierdut efectiv tot ce aveau cu ei intr-o tara straina ( de la acte pana la verighetele de la mana)  intr-un mal gros si puturos, singurii care i-au ajutat in miez de noapte au fost vecinii arabi din fata apartamentului lor, care au cautat cu ei o noapte intreaga verighetele si pasapoartele sa se poata identifica cumva in fata autoritatilor arabe.Tot acei oameni s-au mobilizat si i-au primit in casa lor , le-au oferit o saptamana intreaga un pat si o masa calda, pana li s-a repartizat de la ambasada Romaniei o alta casa.

Sunt efectiv socata pentru ca singurul om care a salvat- o pe mama de la moarte, m-a adus pe mine pe lume si i-a facut o operatie care in Romania s-a facut abia dupa 30 de ani, a fost un musulman.

Sunt contrariata pentru ca in Siria, intr-o vacanta, uitandu-ne cu jind la niste musulmani care stateau pe marginea drumului si mancau un fel de mancare pe care eu si ai mei o numim muslem, m-au chemat alaturi de ei si nu ne-au lasat pana nu ne-au pus la masa lor si ne-au impartit din mancarea lor.

Sunt contrariata ca ei isi iubesc enorm de mult pamantul in care s-au nascut si azi exista un exod in masa catre tarile europene, dar nu orice tara europeana.

Cand s-au transformat toti oamenii aia calzi si primitori, ospitalieri si care-si vedeau de treburile lor, in niste killeri nebuni, niste kamikaze care se arunca in aer omorand atatea si atatea vieti nevinovate?

Cine comanda toate aceste crime impotriva europenilor, de unde se trag sforile politice si de ce nu se opresc cumva aceste atentate si atatea morti ale unor oameni nevinocati complet ?

Cand va inceta media sa alimenteze teama si panica oamenilor prin stiri senzationale? Parearea mea, in legatura cu ultimul atentat din Bruxelles, este ca valvataia mass-mediei asupra  arestarii lui Salah Abdeslam , nu a facut decat rau si deloc bine oamenilor.Cand se vor opri canalele de stiri sa furnizeze imagini de la locul exploziilor, imagini cu oameni siroind de sange si mutilati, cand vor intelege cei din media ca frica nu ne ajuta la nimic, ca panica pe care o creeaza doar de dragul ratingului si a banilor, nu face decat mult rau?

Si pana unde va ajunge aceasta dezbinare intre europeni si musulmani, cat de tare ne vom uri intre noi, cat de mult vor fi marginalizati  musulmanii care sunt deja integrati de ani de zile printre europeni, oameni cinstiti, normali, care-si vad de traiul lor zilnic la fel ca oricare dintre noi_Cum vor fi privite acum familiile mixte, cat de tare vor fi marginalizati si huiduiti copiii de musulmano-europeni, cat de multe jigniri, acuze si puneri la zid vor suporta?

Miza acestui razboi este mare, pentru mine este deja un razboi, nu cred ca ceea ce am invatat in cartile de istorie despre razboaie  se mai poate repeta, in zilele noastre cu atata tehnologie avansata este de ajuns sa desfaci un capac de la un borcan, mai iese un virus, un microb si mai mor zeci de oameni, mai detoneaza cateva bombe si se mai curata si alte sute si zeci, aruncam in aer un oras si mai micim numarul populatiei globale, mai un metrou, mai un aeroport si uite asa facem loc pe planeta.

Vom ajunge europenii sa ne punem toti valuri in cap, sa ne punem spre rasarit cu fundu-n sus la ore fixe, ne vor fi toti baieteii circumcisi la nastere si botezati in numele lui Allah?

Trist si ingrijorator, nu ma gandesc la mine deloc, ci la copiii nostri, la timpurile pe care ei le vor trai.

Avem libertate de miscare in Europa, dar suntem panicati sa mai mergem si in vacanta, caci nu stii daca intrat in aeroport mai iesi viu, daca urcat in avion mai aterizezi zdravan, daca stand la o inghetata in centrul unei metropole, zen si admirand peisajul, nu te faci arsice in urma vreunui cretin care hotaraste sa se arunce in aer la un metru de tine.

Traim vremuri tulburi, trebuie sa ne bucuram ca in Romania nu avem inca incidente de acest fel si trebuie sa traim fiecare clipa la maxim.Azi esti… maine, poate te intalnesti cu un Abdeslam si ti-a facut felul !

O casa cat toata tineretea mea

De azi sunt mai goala intr-un anume fel…si mai batrana si cu tineretea la pachet in niste saci si niste valize…

Mi-am pus un pahar de vin rosu si ascult Andre Rieu ( care intotdeauna ma linistete in mod magic oricat de agitata sunt), asternandu-ma la scris…
Apartamentul pe care l-am vandut astazi, il am de 14 ani, mi l-a facut taica-miu cadou in anul 1998 de mos Nicolae.Imi amintesc ca si azi cum era o zapada afara si un ger cumplit si el impreuna cu mama m-au dus pe vremea aia sa vedem o casa, caci vandusera casa bunica-mii si voiau sa ia un apartament.
In prima faza am crezut ca sunt nebuni ca pe acea vreme si la ceas de seara sa ma duca sa cautam apartamente,dar cum orice casa isi asteapta stapanul, asa si eu, am devenit atunci stapana ei si ea, fara sa stie a devenit in timp stapana inimii mele.
Mi-a placut ca era central blocul, mi-a placut ca nu era la etaj superior ( nu-mi place inaltimea ), mi-a placut ca erau 2 camere si in general mi-a placut maxim de-a pleca de acasa de la ai mei la numai 20 ani.Ideea era alta insa, sa il cumpere cadou pentru mine dar sa il inchiriem.Cum niciodata socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, odata vazuta cu casa pe numele meu i-am anuntat de Revelion in anul 1999 ca eu ma mut singura.Si dusa am fost de atunci de la ei…
A fost si greu si usor, am fost si cumplit de singura si plansa la inceput ca nu imi placea in casa asta, am fost apoi iubita, fericita, parasita si dezamagita, aici mi-am facut prieteni, iubiti, am terminat facultatea,aici am facut primul meu brad de Craciun, de aici am plecat mereu si m-am intors din toate drumurile mele, aici m-am maturizat si am devenit femeie, in casa asta am trait si bune si rele, aici am toata tineretea mea pachet adunata, aici am avut certuri, despartiri, dulci impacari, nopti cu pasiune si fierbinti, aici am devenit sotie si mai apoi mama, in casa asta s-a mutat D. cu dragostea lui cu tot, cu o noua viata, o noua etapa si un nou statut de-al meu, aici am invatat sa gatesc, sa spal, sa calc si sa fiu gospodina care nu eram nicicum inainte, tot aici a deschis ochii pentru prima oara Kiki, aici am invatat o droaie de ani ca este „acasa”.
Mie nu-mi plac schimbarile si nici nu ma dau in vant dupa mutari, stiu sigur ca imi va fi foarte tare greu sa ma obisnuiesc in noua casa, stiu sigur ca nu voi putea sa nu am un nod in gat de fiecare data cand voi lua autobuzul din statia de peste drum de locul in care inca azi sunt „acasa la mine”.
Am un sentiment de rupere, nu stiu exact cum sa explic, este ca si cum mi-as fi rupt o mana si o las altcuiva…
Nu mi-a placut ani de zile casa asta, am urat-o mult timp, nu-mi placea nimic in ea, o simteam cumva goala, pustiita si neprimitoare.Am plans zilnic, 2 ani incheiati dupa casa alor mei, azi plang pe tastaura dupa „acasa” la mine.Si nu stiu sa spun daca voi mai plange inca 2 ani, cu siguranta insa imi va fi extrem de greu sa ma mut.
Aici am sa las prima imbratisare a lui D., prima mea noapte de iubire cu el, prima noastra cearta,nunta, perioada de sarcina, aici intre peretii astia am sa-l las pe Kiki mic, prima lui atingere,primii pasi, primul lui „mama”, toata copilaria lui mica o s-o inchidem la pachet si va ramane aici pe vecie intre peretii astia pe care azi ii iubesc si nu as fi vrut nicicand sa-i dau.
Dar in viata nu putem mereu sa facem numai ce vrem, in viata, din pacate, suntem nevoiti sa facem si lucruri care nu ne sunt exact in miez de inima.Nu as fi vandut apartamentul, dar nu am vrut credit pe 30 ani si nici sa vad cum chiriasi neciopliti imi mutileaza anii de munca si de investitii in ea.
Asa macar vom pleca demni, cu capul sus, impacati ca in urma noastra, in lucrurile si chiar in patul nostru va dormi o familie tanara, la inceput de drum , cu un copil mic, care s-au bucurat din suflet pentru orice lucru pe care il vom lasa lor.
Sunt trista rau si plang, urasc sentimentalismul asta pe care il am, mi-ar placea enorm sa fiu ca D., vesnic echilibrat, optimist si cu privirea numai catre inainte si catre „mai bine ne va fi „, sa nu ma leg de lucruri, decat de oameni, dar nu pot…
Am venit de la banca si m-am asezat pe marginea unei scari la capat de palier si mi-am imaginat cum alta femeie va dormi in patul meu, va face baie in cada mea si va gati in locul meu unde era pana acum „acasa”.
Si m-a cuprins atunci o stare de nebunie, mi-a venit sa merg la banca si sa le strig sa-si ia banii inapoi ca eu imi vreau casuta mea.A fost atat de greu s-o vand poate si pentru ca nu am dat-o deloc cu inima usoara.A fost un calvar vanzarea prin programul asta cu „prima casa”, dar despre asta nu am acum putere sa scriu.
Vreau sa cred ca am sa fiu suficient de matura si de tare incat despartirea mea de „acasa la mine” sa fie una lina si fara lacrimi multe dupa aceea.
Acum insa plang si ma uit la peretii astia si imi vine asa cumva sa-i strang tare de tot in brate si la pieptul meu si sa-i fac mici de tot si sa-i iau cu mine in peretii aia mari unde ne vom muta, vreau sa-mi impachetez tineretea incet si cu grija, retraind fiecare clipa cu tot sufletul meu, sa ma umplu cu fiecare clipa ce-a fost si nicicand nu va sa vie.

Suflet zdrobit

Cu multi ani in urma, am auzit pentru prima oara, de la mama mea, zicala :” numai mama sa nu fi !” Pe parcursul anilor, la inceperea fiecarei noi etape din viata mea, mama , biata, plangea si-mi spunea acelasi lucru.Cand suntem liberi , pe picioarele noastre, ni se pare ca suntem invincibili.Odata ajunsi la randul nostru parinti, usor-usor ne aducem tot mai des aminte de ceea ce ne spuneau in anumite clipe parintii nostri.
Saptamana asta nu stiu daca noptile am dormit adunat 3 -4 ore.Am sufletul ghem si chiar daca n-o arat, simt ca pe dinauntru urla inima in mine si sufletul mi se zdreleste si sfarama in milioane de bucati.
Luni incepe cresa.Mi se pare ireal cum a trecut timpul de repede de la momentul in care am depus dosarul pentru inscriere si ziua in care iata va trebui sa-l duc acolo.Psihic sunt pregatita si-mi repet atat eu cat si cei dragi mie ca e alegerea perfecta.Sufleteste…simt ca mor! Ard pe dinauntru la foc continuu si n-am chef de nimic.Nu pot si nu vreau sa fac nimic.De luni am sa am tot timpul din lume…sa calc , sa spal, sa-i aranjez hainutele si sa i le miros.
Gandurile ce ma distrug noaptea sunt ca un fier inrosit pe o piele sensibila.Imi pun o mie de intrebari la care fireste nu pot gasi acum raspunsurile, ma torturez singura facandu-mi milioane de scenarii horror.De exemplu, azi noapte la ora 3 ma gandeam cine il va pupa pe el cat timp e departe de mine, cine se va purta tandru cu el acolo.Mai apoi un scenariu horror si-a facut loc in mintea mea obosita: daca cade rau si isi sparge capul, cum voi reactiona eu cand voi primi vestea?Eu, care-s atat de slaba de inger?!Ce-am sa ma fac in momentele alea, daca ma pierd cu firea si lesin si nu ajung la copil?
Ma gandesc noaptea ca el nu stie sa vorbeaca si nu-l vor intelege cand va vrea ceva, cand va plange dintr-un motiv sau altul.Ma mai gandesc apoi daca mi-l bate vreun copil, daca nu se vor juca cu el ( ma omoara gandul ca va sta singur intr-un colt cu mutruta trista ca nu se joaca cu el x copil), daca-l imping si sunt rautaciosi, el ce va face?
Plang zilnic si simt ca nu am aer, e groaznica despartirea asta ( fie ea si de numai 4 ore) , simt ca innebunesc la gandul ca puiucul nu va mai fi aici in casa, printre picioarele mele, zi de zi, dimineata.In acelasi timp ratiunea imi spune ca nu voi putea sta cu el de gat toata viata, trebuie sa tai cordonul ombilical, el trebuie sa se dezvolte.La mine nu cred ca au taiat cordonul, sunt 1000 % legata de Ayan intr-un mod ce nu poate fi descris in cuvinte.Ma doare fiecare gand ca cineva nu l-ar intelege si s-ar putea purta cu el indiferent, rece sau brutal.
Norocul meu este ca el se face repede placut, ca lumea in genere este atrasa de frumusetea lui si dulceata fetisoarei atrage multi oameni carora le este pe plac.
Imi fac griji pentru zilele cand e miorlait si nu are chef de nimic si atunci se smiorcaie si vrea numai in brate si alintat.Cine o va face la cresa?Imi fac griji daca va fi transpirat , oare il vor schimba imediat?Daca face eritem fesier, mi-l spala sa-l unga sau il lasa cu usturimea aia de-l rupe la inima?Cand il schimba de pampers oare il pun pe un scutec sau il aseaza cu pielea pe covor?Daca si iar daca…
Stiu ca ma torturez singura, stiu ca imi fac o groaza de ganduri aiurea dar mai stiu ca de luni incepe o alta etapa in viata lui Guguluf iar eu nu-s pregatita deloc.As mai vrea bebele ala neajutorat total care sa depinda de mine 100%.Stiu ca asta-i viata si trebuie sa mergem inainte, stiu ca are nevoie de copii de varsta lui sa se joace, sa socializeze si sa fie in lumea copilariei alaturi de ei, stiu ca-n colectivitate copiii se dezvolta armonios, dar…mi-e greu sa si aplic teoria.
Am pus la punct toate lucrurile pentru luni, zilele astea nu mai fac nimic absolut.Stau si toata ziua il pup si-l tin in brate.Vreau sa cred ca luni voi fi tare si nu voi da apa la soareci ( trebuie sa fiu! ), o iau si pe mama cu mine ca daca ma napadesc emotiile sa nu ma apuce pe acolo vreun plans, vreau sa treaca odata ziua de luni si celelalte zile in care ma voi acomoda eu cu cresa.Ayan nu stiu daca va plange, eu sigur am s-o fac ( nu in fata lui ,desigur) si sigur imi va fi groaznic de greu, iar, la cresa!
Urasc inceputurile si urasc etapele noi din viata nopastra.Si asta-i doar prima dintr-un lung sir ce ne asteapta…poate ma mai calesc intre timp si poate mai si cresc !Pana atunci plang si iar plang, imi adun bucatelele de suflet si mi-l recompun, imi fac curaj si iar curaj.
Numai mama sa nu fi fost, zilele astea!

Cu tristete din Slanic Moldova

Iata-ne ajunsi, de ieri de la pranz, intr-o statiune unde m-a dus mama ani de-a randul ,copil fiind, ca sa ma trateze de diverse afectiuni orl.Daca in urma cu 15 ani -cand am fost pentru ultima oara aici- lasasem un mic paradis la Slanic Moldova, statiunea denumita „Perla Moldovei” , azi am gasit doar un loc lasat total in paragina, fara sa se ocupe nimeni sa investeasca nimic in nimic.Este atat de trist sa gasesti niste locuri in care ai atatea amintiri, locuri splendide pe care strainii le-ar exploata maxim si ar face bani grei, lasate total in paragina.
Am venit aici cu gandul la baza mare de tratament ce exista odata, baza unde ma gandeam sa-mi fac niste masaje pe coloana pentru durerile ce le am, sa fi facut si eu si Puchitel niste aerosoli cu izvoarele sarate si sulfurate, sa fi facut si niste gimnastica medicala.Unde? Baza de tratament-imensa candva si cu forfota continua- azi este inchisa si exista doar un corp foarte mic unde vom vedea luni ce proceduri de tratament mai exista.
Aseara am facut o plimbare la izvoare, ne-am luat apa sa bem si daca odata drumul spre izvoare era plin de lume, de vanzatori ambulanti cu tablouri, cu fructe de padure proaspat culeasa, de diverse suveniruri cu si din statiune, azi e totul pustiu.Pustiu in sensul ca nici turisti nu am vazut, sunt cativa dar in mare parte statiunea e goala.Hotelurile la fel, goale ochi, restaurante inchise, magazine goale si cu anunturi „de vanzare” la tot pasul, parcul este singurul care a ramas frumos ingrijit dar si aici domneste o unda de tristete, chioscul care odiniara era plin de fanfara care canta vesel azi e gol si pustiit.
Am avut un gust amar, mi-am amintit ce distractii erau odinioara aici in vacantele mele de vara, mi-am amintit cat de mult asteptam sa vina vara sa revin in Slanic si sa reiau vechile prietenii innodate cu un an in urma.S-a dus totul ca un fum, am concluzionat si pentru prima oara in viata mea afirm ca dupa ’89 tara a fost distrusa complet, suntem un popor de handicapati care ne meritam soarta, nu stim si nu vrem sa exploatam bogatiile si frumusetile naturale pe care le avem, nu stim sa facem bani din ceva ce ni se ofera gratuit de catre natura.Mare pacat!
In rest…numai de bine.Pensiunea e bestiala, mancarea la fel ( se stie ca in Moldova gatesc niste bunatati de moare lumea ), aer curat, soare si cald.Puchitel in mare actiune la locul de joaca al pensiunii si nu numai, umbla si cotrobaie peste tot, cauta in toate colturile pensiunii.Noroc ca suntem singurii turisti momentan si nu deranjeaza pe nimeni.
Alte vesti curand, acum plecam la izvoare sa ne plimbam ( zilnic 4 km dus-intors ).

Tristeti si remuscari

Azi sunt trista, dar atat de tare trista incat ma doare fiecare por al sufletului.Eman o tristete apasatoare.Afara cand ma plimbam cu Guguluf m-a oprit o doamna foarte draguta si m-a intrebat zimbindu-mi:” de ce sunteti atat de trista?”.I-am zambit fortat si am plecat mai departe…Ce as fi putut sa-i spun??
Sunt trista de dimineata.Cum a inceput?Am dat click sa citesc un blog, aici si am vazut niste fotografii care m-au miscat profund.Am citit si am savurat cu nesat fiecare pagina a blogului ( sambata am restanta la master dar nu mai conteaza ca n-am invatat nimic pana acum, ma descurc eu, acum sunt trista ), pe masura ce citeam si vizualizam imaginile ochii mi se umpleau de lacrimi si ma gandeam cat de lasa am fost ca nu am putut sa fac acest pas.Sa plec sa traiesc intr-un loc aproape de mare, de ocean.Sa traiesc mereu, nu doar 7 sau 10 zile de vacanta, undeva ca aici:

Sunt oameni care iau decizii in viata ( desi sunt blamati si aratati cu degetul ) doar pentru ca nu vor mai tarziu sa aiba remuscari.Remuscari pe care eu ,azi, le traiesc din plin.Mi-ar fi placut ca Ayan sa creasca intr-un loc calduros tot timpul anului, sa alerge cu piciorusele desculte pe nisipul ud de la malul marii sau oceanului, sa creasca in aroma de leandru, azalee si portocali, sa miroasa zilnic arome mediteraneene si sa inspire aer marin.Sa ne plimbam invatandu-l sa mearga pe nisp si nu pe asfaltul dintre blocuri, sa-i arat dimineata cand ne trezim pescarusi si apa verde ca smaraldul si nu trotuare gri si copaci desfrunziti, sa creasca intr-o comunitate mica unde toti oamenii isi dau binete si-s draguti unii cu altii, unde nu se fereca casele cu 1000 de lacate ca se fura din ele, in locuri unde masinile parcate stau deschise, nezgariate si cu antena, mp4-ul luate sa nu le fure nu stiu ce hot, as vrea prin pletele-i balaie sa-i adie briza calduta a marii / oceanului tot anul ( pentru ca are parul ondulat si nu am sa-l tund scurt niciodata ), sa prinda cu manutele lui mici direct din pomi mandarine si lamai, sa ne hranim cu multe masline si ulei sanatos de masline, sa fim bronzati tot anul, sa mancam mult peste proaspat, baia in ocean sa fie ceva uzual, sa nu trebuiasca sa strang tot anul bani la ciorap pentru o vacanta exotica, sa facem si eu si D. surfing fara ca asta sa ramana doar un vis, sa ma iubesc cu D. la malul marii pana la epuizare, sa adunam toti 3 scoici si sa facem castele de nisip.
Tot asa precum castelele de nisip se vor darama si aceste vise ale mele, prea tarziu sa pun in aplicare ceva atat de frumos, prea tarziu sa mai pot sa spun: am facut-o si pe asta ca sa nu am remuscari.Caci eu, deja le am…