Gânduri amuțite

Zilele acestea am amutit…

S-a asternut o tacere grea peste gandurile, cuvintele si mai ales peste sufletul meu.
Am aflat abia sambata dimineata despre tragedia din Colectiv.S-a scris si s-a vorbit enorm pe subiectul acesta,fiecare si-a dat cu parerea in fel si chip.

Nu am sa fac la fel, niciodata nu te poti pune cu adevarat in pielea oamenilor care nu mai au copii, niciodata, desi toti spunem „te inteleg, stiu cum e!” nu putem sti cum este sa iti pierzi copilul ars de viu.Sa fi obligat sa mergi la INML si sa recunosti ca un cadavru carbonizat si desfigurat este puiul tau, carne din carnea ta si suflet din sufletul tau, este farama de om pe care tu l-ai crescut fiind gata sa-ti dai si inima din piept decat sa pateasca el ceva.

Este peste poate ceea ce s-a intamplat.Este peste puterea oricarui om de a intelege de ce si cati oameni tineri si faini trebuie sa mai pierdem ca sa ne revenim ca si natie si sa intelegem ca lucrurile trebuie facute temeinic ante si nu post mortem.

Am tacut si am ascultat siderata tot ce s-a intamplat, am plans si iar am tacut.Si iar am plans.De mila, de furie, de neputinta, de tristete, de idioteniile pe care le-am citit la unii, de cretinismul si nepasarea unora, de si de…

Cutremurata sunt de felul in care au murit,arsi de vii,de durerile groaznice prin care trec cei ce sunt pe paturile de spital,de suferinta nemarginita prin care vor trece cei ce isi vor reveni.

Ce sa spui, cum sa spui,de ce sa spui acum cand nu se mai poate face nimic sa-i readuca la viata pe cei dusi?La ce buna atata vorbarie cand ceea ce lipseste cu desavarsire la noi in tara sunt faptele?!

M-am gandit egoist ca in tot raul asta cumplit exista o parte buna, ca nu cunoastem niciun om apropiat care sa-si fi pierdut viata in Colectiv.

Azi, la job, colega mea mi-a povestit ca la primarie toata lumea vorbea ca exista un baiat in comuna noastra,care a murit in incendiul din Colectiv.Un baiat al carui frate a murit la Revolutie ars de viu si al carui nume azi il poarta o strada din comuna.M-am gandit cat de incercati sunt acei parinti, sa pierzi doi baieti in focuri,arsi de vii, la propriu.

Tot azi, la pranz, pe strada cu biserica din sat, forfota mare si jale uriasa.

Kiki, precipitat maxim, ma asteapta la poarta sa-mi spuna ca: „Mami,stii ce s-a intamplat? Radu de alaturi a murit in clubul ala de la televizor!”

Mi s-au inmuiat picioarele si mi-am dat seama ca el este baiatul despre care se vorbea in primarie.

Insa am vrut sa cred ca e o gluma proasta, pe Radu si Cristina i-am vazut vineri dimineata, plecand la joburi.In fiecare dimineata, in timpul saptamanii ne intalneam la poarta,cand fiecare pleca la treaba lui.

Am stat si-am refacut filmul, daca ne-am vazut de dimineata, apoi mi-am adus aminte ca azi am plecat mai tarziu decat de obicei ca este vacanta.Nu l-am vazut nici pe el si nici pe ea.Plecau in fiecare dimineata in acelasi timp.Ea inainte si el dupa ea.

Am iesit iar pe poarta si m-am uitat sa vad daca are masina acasa.Abia isi cumparase o masina noua, am vrut sa vad daca e plecat la job si el si iubita lui.Nu am putut si nici acum nu pot sa cred ca Radu a murit.Nu pot sa cred ca baiatul asta cu ochi albastri,baiatul cu salcia plangatoare la poarta, baiatul asta caruia ii placea sa zboare, ieri de dimineata a zburat definitiv.

Prietenele lui Kiki mi-au povestit insa aceeasi varianta si mi-a confirmat una dintre ele ca tatal ei a fost azi la capela sa-i duca flori.E depus la capela bisericii din sat.Deci jalea si forfota aia pentru el erau.

Am plans si ieri, am plans si azi, plang si acum cand scriu, am sa mai plang si maine…

Drum lin tuturor celor morti in Colectiv, drum si mai ales zbor linistit Radu, parintilor fara copii nu stiu si chiar nu ma pricep ce as putea sa le spun, familiilor indoliate si prietenilor acestora multa putere sa treaca peste tragedia din vinerea fatidica, 30.10.2015 !

Iar celor aflati in crunta suferinta pe paturile de spital mesajul este unul clar: Back to life !