Cand sa zic hop…

Am crezut ca am fentat iarna asta si ca scapam fara nicio criza de bronsita astmatiforma.Uneori mi-era si frica sa ma gandesc la primavara, ce calendaristic macar, sta sa ne bata la usi.M-am mirat atat de mult si m-am bucurat atat de tare in sinea-mi ca anul asta scapase fara nicio zi de febra , fara nicio noapte alba, fara niciun moment de sufocare si geam deschis, incat s-a razbunat pe noi crunt mizeria de bronsita si ne-a dat o criza ca sa fie de-ajuns pentru tot anul.
De joi Pusicel a inceput sa tuseasca , intai rar, apoi mai des, dupa care s-a oprit.Am inceput cu Paxeladine-ul ca sa ii coaca tusea.Nu tu stranutat, nu tu secretii nazale, nu tu rau.L-am tinut totusi acasa de la gradi cu ai mei.Joi noapte a fost una de cosmar.Febra se incapatana sa ramana la 40 C, desi ajunsesem cu antitermicele din 2 in 2 ore ca si administrare, tusea il ineca si dupa aerosolii facuti nu ca nu-i ceda deloc, dar se incapatana sa nu ii lase pret de cateva secunde sa respire si s-o ia de la capat.Era istovit, eu sleita de puteri si de teama, nu am inchis un ochi toata noaptea nici eu si nici el.Vineri totusi am fost la serviciu, ca prin minune febra s-a dus, el s-a simtit super bine, tusea s-a alinat dar asta datorita Sumetrolimului la care corpul lui raspunde minunat.Weekendul a fost pasnic cu noi,tusea insa era prezenta si nu se dadea dusa de la Pusicel asa incat l-am bagat pe Klacid ca sa nu-i prelungesc agonia, oricum se ajunge invariabil la antibiotic in crizele lui.Aseara insa s-a dezlantuit iadul pe pamant: febra uriasa nu a vrut cu niciun chip sa-l slabeasca, deja avea 40 cand plangea in hohote si intindea mana sa ia ” din mancarea asta din fata mea „, care mancare era o vedenie din cauza febrei, caci mancarea adevarata o refuza cu indarjire, lapte si supa crema de legume sunt singurele lucruri pe care le poate si pe care vrea sa le vada/ manance.
La ora 3:25 a inceput cosmarul sufocarii.Nu cred ca pot descrie vreodata in cuvinte, tastand la un pc niste sentimente care ma incearca in clipele acelea.In afara faptului ca-mi vine sa urlu pana amutesc, trebuie sa ma controlez si sa par calma ca sa-i pot spune cu cel mai calm ton din lume : ” respira, mami, respira adanc „.Si apoi sa-l vad pe rand rosu ca focul, ca mai apoi sa-l vad cum se invinesteste si cum se chinuie sa traga aer fara a putea.se pot descrie sentimenetele mele din clipele alea atfel incat cei ce ma cititi sa intelegeti perfect prin ce trecem?
Cred ca sa mori e de milioane de ori mai simplu decat sa-ti vezi propriul copil in chinurile astea.Nici aerosolii, nici antibioticul, nici siropurile, mamaligile si sarurile grunjoase de toate marcile, tipurile si scrisurile nu-l pot face sa scape definitv de demonii astia ai bronsitei.
Azi stau acasa, sunt franta de oboseala, de nesomn, sunt sleita de puteri.O criza din asta ma stoarce ca pe o lamaie, simt cum imbatranesc in clipa aia cu 20 ani.Ma simt inutila si slaba, simt ca nu pot face nimic atunci cand plange de suferinta.Noroc ca-i iarna si avem aer rece, noroc ca am inca prezenta de spirit si deschid geamul larg sa inhaleze tot aerul curat din noaptea inghetata, aer ce-i readuce suflul.
Zorii de ziua gasesc un baietel cu febra scazuta, dar cu ochi bolnavi si rugatori sa-l tin continuu in brate si sa nu plec al serviciu.Si nu plec…Astazi stau cu el in brate, asa cum stateam si anul trecut cand simteam ca nu mai este sfarsit pentru bolile ce l-au sacait intreaga iarna.
De maine il las iar cu ai mei,de maine sper sa-si faca antibioticul ala efectul si sa-l lase tusea, de maine sper sa se inzdraveneasca si sa vad iar chipul unui Pusic mic, vesel si zambaret.
Duca-se odata iarna asta cu tot cu bronsita ei, vino vara, hai la noi cu caldura, apa sarata pana la gat si puteri miraculoase de vindecare.La iarna promitem sa nu mai facem nicio criza!

Un an dintr-o viata de om

Mai sunt cateva zile si al meu copil va implini un an.Ma uit inapoi cu nostalgie mareata si ma tot intreb cand Dzeu.a trecut timpul atat de repede.Pe de alta parte, facand un bilant si o analiza a timpului scurs, de la momentul nasterii lui Guguluf, mi se pare ca am trait un veac alaturi de el.
A fost un an…cel mai frumos an din intreaga mea viata.Dar si cel mai greu…365 zile de zbucium , ingrijorare, nebunie ajunsa la paroxism de frica, momente de panica cumplita, oboseala pana la epuizare, nervi multi.Pe de alta parte, au fost cele mai feerice zile din viata mea de pana acum: prima privire, primul gangurit, primul zambet, prima strangere de mana, primul cuvant, primul dinte, ridicatul in fund, prima oara in picioare, prima silaba, primul ras din tot sufletul, primii pasi, primul pupic, prima imbratisare.
Sufletul mi-e acaparat total de el, nu mai este loc pentru nimeni si nimic, m-a umplut de toata iubirea posibila de care este in stare o fiinta umana, ma doare fiecare lacramioara a lui, ma doare fiecare durere a lui, ma face sa rad fiecare fericire traita de el, ma umple de bucurie fiecare zambet larg ce il arboreaza pe fetisoara-i ca de portelan.
A fost un an in care am renuntat la mine complet, am renuntat la visele mele, am renuntat la viata mea de dinainte, am renuntat la a mai fi eu cea de dinainte de-a-l avea pe el.Am renuntat la tot si m-am dedicat total lui.Am invatat ca se poate trai si fara parul intins cu placa sau peria zilnic, fara unghiile mele cele lungi si rosii, fara machiajul meu zilnic si perfec,t fara de care nu ieseam din casa, fara haine asoratate, fara geanta si pantofi cu toc, fara silueta de dinainte de nastere si fara ca totul sa para ca-s scoasa din cutie cand ies pe strada.Am invatat ca se poate trai si doar cu 1 pereche de jeansi, ca poti umbla linistita in trening pe strada fara sa-ti pese ca lumea te face cocalareasa, ca poti umbla cu parul strans intr-un cleste la spate , pe fuga, eventual cand cobori in lift, ca poti linistita trai fara sa te machiezi un an intreg decat la botez si la 1-2 evenimente speciale, la care daca ai noroc sa-l poti lasa cuiva copilul te poti duce, daca nu te scuzi si asta este.Adidasii au devenit cei mai de incredere prieteni ai mei, pe care-i trag in picioare fara a desface sireturile, eventual pe hol cand plec afara, am supravietuit cu 3-4 tricouri pe care inainte nu le-as fi purtat decat la sala de gimnastica.
Am invatat sa fiu mai toleranta, sa zambesc atunci cand inainte faceam o criza de nervi, am invatat ca ordinea si aranjamentul lucrurilor la locul lor sunt pentru femei singure si fete batrane carora nu le calca nimeni pragul si totul sta ca la farmacie, am invatat sa traiesc zilnic cu teancul de rufe necalcate din care zilnic calc dar parca nu se mai termina, am invatat ca darele de noroi de pe rotile carutului pot sta si 2 zile nesterse ca nu ma amendeaza nimeni si nici nu moare careva, am invatat ca e mult mai important sa petrec cateva ore cu iubitul meu, decat sa merg la mall-uri unde sa stau la cafele si palavre cu prietenele mele, am invatat ca el este prioritatea mea numarul 1 si in loc sa-mi iau mie un tricou fistichiu , ii cumpar lui nu stiu ce jucarie sau jeansi, am invatat ca nu mai sunt eu cea care mananca iaurtul cel mai scump si cel mai bun, ci el este cel care-l va manca, am invatat sa planific concediul in functie de nevoile lui si nu de placerile mele, am invatat sa ma plimb zilnic in parcuri, sa merg pe jos privindu-mi masina care sta parcata de luni de zile pe trotuar, am invatat ca la telefon am timpul limitat cand vorbesc fiindca ori tipa ca nu-l bag in seama, ori se joaca si e fericit si urla incat nu mai inteleg nimic.Am invatat sa fiu maestra in ale gatitului, maestra in manuirea unui sugar, am invatat sa-l cunosc dupa cum respira daca e bine sau nu, am invatat sa fiu extrem de vigilenta si prevazatoare la toate viitoarele lui actiuni, am invatat sa” inchid ochii ” atunci cand mi-a spart vaza cea mai faina pe care o aveam, cand mi-a demontat rama foto digitala, cand mi-a spart diverse obiecte pe gresie.
Nu am putut inca invata ca atunci cand cade sa nu ma mai golesc de sange si sa simt ca lesin, ca atunci cand e bolnav sa plang in hohote de sperietura ca pateste ceva, sa nu-l mai pup de miliarde de ori pe zi, sa pot sta mai mult de 1 ora undeva departe de el fara sa mor de dorul lui, sa nu mai fiu asa de „mamoasa” gandidu-ma ca trebuie sa se descurce si singur, sa nu mai stau seara cand adoarme sa ma uit ca proasta-n targ la el minute in sir, pupandu-i fiecare particica a fetisoarei, sa nu mai cred ca orice progres normal al lui echivaleaza pentru mine ca si cum ar fi escaladat Everestul, sa nu ma mai culc si trezesc numai cu gandul la el.
A fost greu…extrem de greu…ingrozitor de greu in unele momente.Au fost clipe de furie oarba in care imi venea sa innebunesc ca nu stiam de ce plange si ca nu-l puteam ajuta nicicum, au fost momente extrem de tensionate cand datorita oboselii clacam nervos si fie plangeam in hohote, fie ma razbunam pe D., fie aruncam cu diverse prin diverse parti ale casei.
A fost cea mai mare provocare din viata mea de pana acum, a fost cel mai greu job , au fost zilnic o groaza de taskuri si dead-lineuri pe care le-am avut de rezolvat la foc continuu, au fost momente de tensiune maxima.Toate acestea insa le-am depasit cu brio, am trecut de cea mai grea perioada a vietii mele, am reusit sa ajut un bot de om sa ajunga la stadiul de copil, am reusit ca bucatica de carne, care mai ieri dormea si sugea la biberon toata ziulica fara sa poata deschide macar ochisorii, sa devina azi un zvapaiat de piper care nu sta o clipa locului, se taraste toata casa, vorbeste, ma ia in brate, ma pupa, sta lipit de mine, se joaca de nu se poate, socializeaza si rade din toata inimioara lui, mananca si bea singur.
Da, am reusit, a trecut tot greul ala infernal, a trecut toata perioada asta critica in care mi se parea ca se sfarama, a trecut neputinta, a trecut frica ca i se poate intampla ceva in somn si il pot pierde, a trecut tot.Suntem mai linistiti, suntem la inceput de carare dintr-un alt drum lung si anevoios dar parca nu atat de infiorator cum a fost cel de pana acum.A fost greu, mi s-a parut greu poate si pentru faptul ca nu m-a ajutat decar D., ca nu am stiut decat noi prin ce momente grele am trecut, a fost si mai greu caci nu m-am putut relaxa deloc si pe langa el am avut de intretinut si o casa intreaga si o familie, cu tot ce presupune asta.
Dar a trecut…s-a dus , a fost totul ca un fum, ne-am ridicat si mergem inainte! Suntem iesiti victoriosi complet din prima mare batalie cu viata!
Ne asteapta de acum incolo clipe extrem de frumoase de trait, ne asteapta bucurii si fericiri nemarginite, ne asteapta provocari si mai mari si griji si mai multe, dar…suntem o inima puternica ce bate la unison, care va face fata tuturor obstacolelor ce vor interveni in calea vietii si ne vom bucura maxim de fiecare clipa impreuna.
Te iubesc mult, o iubire care este de fapt o adoratie, te ador e mai corect, ma mir cum am putut sa te fac atat de tarziu si am trait o parte atat de lunga din viata-mi fara zambetu-ti cu gropita in obrajorul ta drept, catifelat si moale, fara glasu-ti dulce si vocea cristalina, fara fetisoara-ti ghidusa si frumoasa ca a nimanui.
Te ador si -ti promit ca fiecare clipa a vietii mele voi face totul ca sa te ajut si sa iti fac drumul mai lin si mai drept, plin de soare si zambete mereu.
Sa ne traiesti bulgarasul nostru de lumina si fericire, sa cresti mare si sanatos si sa fii mereu cu zambetul pe buze continuu ca si acum!