Povestea inului

ODATĂ un rege care domnea peste o ţară foarte mare şi foarte bogată. În ţara aceea câmpiile erau întinse, livezile bogate şi pline de păsări de tot felul, pădurile nesfârşite şi în ele mulţime de vietăţi. Dar câte păsări erau în aer! Ce mult peşte în ape! Câte flori pretutindeni!
De toate se găseau în ţara aceea; şi oraşe mari, şi sate nenumărate. Şi totuşi regele umbla trist şi nemulţumit — pentru că în ţara lui nu se găsea aur.
– La ce bun grânele acestea, pădurile nepătrunse şi cirezile bogate, dacă n-am aur? Toate roadele pământului trebuie să le duc, să le preschimb în aur. Dacă în ţara mea ar fi aur, întregul popor s-ar îmbogăţi.
E adevărat că în ţara aceea oamenii nu aveau cu ce să se îmbrace. îşi făceau haine din piei şi doar cei bogaţi, din oraşe, trimiteau după stofe şi mătăsuri pe alte meleaguri.
– Dacă aş avea aur — ofta regele — nimic nu mi-ar lipsi nici mie şi nici poporului meu.
Într-o zi, când regele cufundat în gânduri triste se plimba pe drumul cel mare, se întâmplă să treacă pe acolo nişte negustori. Văzându-l pe rege, au descălecat, l-au salutat respectuos şi întrebând dacă nu are nevoie de ceva au început să despacheteze mărfuri. Regele zise:
– Degeaba veniţi aici cu mărfurile acestea, de un singur lucru doar am nevoie.
Negustorii, curioşi să afle care este lucrul acela, îl întrebară.
– Îmi trebuie aur — răspunse regele, vreau să-l găsesc în pământul meu, să-l pot extrage şi să mă îmbogăţesc eu şi poporul meu.
S-au întristat negustorii văzând că nu sunt în stare să îndeplinească dorinţa regelui. Dar printre ei era unul bătrân, cu părul alb ca neaua şi barba lungă până-n brâu. Acest bătrân înţelept i-a privit pe tovarăşii săi necăjiţi şi pe regele care dorea aur pentru poporul ce umbla dezbrăcat, s-a gândit ce s-a gândit, şi apoi, făcând un pas înainte, zise:
– Luminăţia ta, am în traista mea seminţe pe care, dacă le semeni primăvara, aur va răsări. Zicând aceasta, coborî de pe cămilă o traistă, o dezlegă în faţa regelui arătându-i seminţe. Tare s-a mai minunat regele auzind că există pe lume asemenea seminţe din care creşte aurul.
Deşi traista era grea, împăratul singur o duse în palat.
A doua zi, prin întreaga ţară zbura vestea că regele însuşi va semăna seminţe din care va creşte aur. Vestea aceasta i-a uimit pe toţi. Întregul popor voia să vadă minunăţia. Mamele îşi aduceau copiii, taţii pe fiii lor şi astfel câmpul era înţesat cu o mulţime de oameni.
Iar regele a apărut pe un cal bălan, frumos împodobit, înconjurat de curteni, demnitari şi muzicanţi. După rege urma vistiernicul, care sub un baldachin strălucitor ducea sacul cu seminţe. Când alaiul acesta ajunse la marginea câmpului dinainte ales anume, regele îşi scoase coroana şi, ca un simplu semănător, cu sacul în mână, o porni de-a lungul brazdei proaspăt făcute, semănând seminţele acelea minunate. După rege, domnii cei mai mândri au mers cu grapa, acoperind sămânţa întocmai cum se acoperă grâul şi orzul şi orice alte seminţe. Când câmpul a fost semănat şi boronit, regele îşi puse coroana pe cap şi cu mare alai se întoarse la palat bucuros peste poate că are un câmp atât de mare semănat cu aur.
Trecu o zi, trecu a doua, regele tot privea prin geam dornic să vadă cum aurul va răsări. Dar pe câmp nu s-a văzut nimic. Până când, într-o zi, căzu o ploaie caldă, iar apoi soarele încălzi pământul. Se uită regele şi văzu cât ţine câmpul ce avea să răsară. S-a bucurat spunându-şi:
„N-o să mai ştie oamenii ce-i aia sărăcie, dacă o să culegem aurul acesta. Şi la primăvară voi semăna cu el un câmp de zece ori mai mare.”
Se plimba regele prin palat cu inima uşoară, zâmbea de mulţumire şi iată că hotărăşte să nu se uite o săptămână pe câmp, pentru ca bucuria să-i fie şi mai mare.
Trecu o săptămână. Regele, nerăbdător să vadă aurul, se duse la câmp, dar în loc de galbenul aşteptat a văzut o verdeaţă proaspătă ce creştea deasă ca un covor. S-a mirat în sine, zicându-şi:
„Am crezut că aurul va apare galben de la început, pe când e numai verdeaţă”.
Dar se linişti şi aşteptă mai departe. Aşteptă o săptămână, două. Pe câmp crescură tulpini înalte, subţirele, apărură mugurii, încă puţin şi înfloreau. Curtenii începură să şuşotească neîncrezători, văzând cum seamănă aurul acela cu o buruiană. Regele însă nu-şi pierdu cumpătul, încredinţând pe toţi că aurul va apare sub învelişul de floare.
Nu trecu mult şi mugurii înfloriră. Numai că floarea nu era aurie, ci albastră ca cerul senin. De la un capăt la altul al câmpului, pe tulpini au apărut flori atât de albastre, încât privind câmpul credeai că cerul a coborât asupra pământului. Iarăşi s-a mirat regele cum de a înflorit aurul atât de albastru. Îngândurat, se plimba prin odăile sale nemaiştiind ce să creadă. Abia a doua zi dimineaţa s-a luminat la gândul că poate fructul va fi de aur. Şi iarăşi speranţei noi îi urmă aşteptarea.
Trecu vara. Din floricelele albastre se făcură nişte măciulii mici şi rotunde. Regele se gândi că în ele trebuie să fie aur. Luă o măciulie în palmă, o strivi şi când ieşiră la iveală seminţe aidoma cu cele semănate, se înfurie ca niciodată. Îi chemă pe slujitori, le ordonă să smulgă plan-tele acelea care l-au făcut de râs, să le snopească în bătăi şi apoi să le azvârle în apă. Slujitorii au îndeplinit întocmai porunca regelui, au smuls toate tulpinile, le-au bătut din toată puterea, le-au legat şi le-au aruncat în apă. Ba, supăraţi pentru treaba care le-au pricinuit-o ierburile acelea — au mai aruncat pe deasupra şi pietre.
Între timp, regele, supărat foc, a ordonat să fie căutat prin lumea întreagă acel negustor bătrân care a îndrăznit să-şi bată joc de el. Dar oricât l-au căutat trimişii regelui, nu l-au găsit. Regele devenea tot mai trist decât înainte. Umbla abătut şi îngrijorat de poporul său sărman pentru care voia să facă ceva, dar nu ştia ce. Şi când trecea o dată de-a lungul râului, dădu cu ochii de o grămadă de pietre, sub care părea a fi ceva. Regele trimise o slugă să vadă ce este. Aflând că acolo zace iarba aceea, care trebuia să rodească aur, regele se supără foc şi le porunci s-o scoată şi s-o ducă departe, în pădure, ca să n-o mai vadă şi să nu-şi mai amintească de ruşinea păcălelii.
Au făcut slujitorii întocmai, au scos planta aceea din apă şi au dus-o departe în pădure.
Curtenii, vrând să-l distreze pe rege, au organizat într-o zi o mare vânătoare, cu mulţi invitaţi. Regelui i-a plăcut ideea, au început pregătirile şi se părea că ocupat fiind cu ele, nu se mai gândeşte la necazul său. Într-adevăr, regele îşi pregăti armele, caii, îşi alese câinii cei mai de soi şi, când totul fu gata, încălecă şi înconjurat de domnii şi prinţii invitaţi, o porni spre pădure. Dar întâmplarea făcu aşa fel, că abia ajunşi în pădure dădu peste ierburile acela aduse aici de servitori. Uscate, înnegrite, zăceau în drumul regelui, aducându-i aminte de toate speranţele spulberate şi de amărăciunea înfrângerii. Mânia nestăpânită i-a aprins faţa şi n-a mai vrut să audă de vânătoare. S-a întors acasă, dar nu înainte de a ordona ca slujitorii să snopească în bătăi iarba blestemată, apoi s-o arunce atât de departe, încât să dispară şi amintirea ei.
Dar timpul trece, şi regele îşi uită de necazul cu seminţele. O dată hotărî să plece într-o plimbare mai lungă.
Curtenii, bucuroşi, au pregătit totul de minune şi alaiul a pornit la drum. În frunte, regele, pe un cal alb, în urmă, cavalerii. Vremea era frumoasă, caldă şi priveliştile încântau ochii. Mergea alaiul înaintând vesel, până când deodată calul alb al regelui tresări speriat.
Regele încercă să-l strunească, dar în zadar, picioarele calului se împleticiră şi căzu. În ultima clipă regele reuşi să sară de pe cal speriat tare. Se uită în ce s-a încurcat calul şi cu uimire recunoscu lujerii bătuţi şi azvârliţi în apă şi iarăşi şi iarăşi snopiţi în bătăi şi care mereu îi ieşeau în cale. Se gândi să-i ardă, dar tocmai în clipa aceea sosiră soldaţii care îl căutau pe bătrânul negustor. Regele, văzând pe cel care atât de amarnic l-a păcălit, s-a mâniat straşnic şi a strigat:
– În temniţă te voi arunca, nemernicule care ai înşelat credinţa stăpânului tău. Mi-ai dat seminţe din care trebuia să scot aur — aşa mi-ai promis — şi iată ce aur a crescut — zise regele luând în mână câteva tulpini, bătute şi răzbătute, încât doar firicele albe argintii mai rămăseseră din ele.
Bătrânul se uită şi răspunse :
– Luminăţia ta, dacă aceasta este voinţa ta, voi fi întemniţat, dar te rog dă-mi cu mine lujerii ăştia. Şi peste două luni vei avea ştire despre ei.
Regele se învoi, iar bătrânul şi lujerii fură îndată aruncaţi în temniţă.
Şi s-ar fi prăpădit acolo bătrânul de foame, dacă n-ar fi fost fiica temnicerului, o fată tânără, frumoasă şi harnică, pe nume Rozia. Rozia îi aducea bătrânului în fiecare zi de mâncare şi venea în temniţă totdeauna cu furca torcând borangic cât timp mânca bătrânul. Într-o zi, bătrânul a rugat-o să toarcă nişte caiere scoase din lujerii aruncaţi în temniţă odată cu el. Rozia, deşi credea că nu va ieşi nimic din aceasta, începu să toarcă, numai să nu-l amă-rască pe bătrân. Dar, spre marea ei mirare, din furcă ieşea un fir subţire şi frumos.
După câteva zile de tors, bătrânul a rugat-o pe Rozia să meargă acasă şi să ţeasă din firele acelea întocmai cum ţesea ea de obicei cu cele de borangic. Rozia a făcut ce i se spuse şi a ţesut o pânză frumoasă cum nu mai văzuse.
Se întâmplă că în zilele acelea să sosească în temniţă slujbaşul regelui, să vadă dacă mai trăieşte bătrânul. Fu uimit găsindu-l vioi şi îi zise:
– Vrei să ceri ceva regelui? Fata lui se mărită azi.
La care bătrânul răspunse:
– Aş dori să-i fac prinţesei un dar de nuntă şi de aceea du-mă la palat.
Slujbaşul i-a îndeplinit dorinţa, l-a adus în faţa regelui. O dată ajunşi, bătrânul văzu nunta în toi, mireasa ca un crin, mirele strălucitor ca soarele şi, deşi regele s-a încruntat la vederea bătrânului, acesta i-a întins un sul de pânză pe care Rozia, învăţată de el, a albit-o cu apă şi soare.
– Ce ai acolo ? a întrebat regele curios.
– Luminăţia ta, ăsta este aurul care trebuia să-l obţii din seminţele pe care ţi le-am dat. Acesta este inul, bogăţia săracilor, aurul pe care vroiam să-l scot din pământul acesta. Ai poruncit să fie azvârlit în apă? Bine ai făcut, căci tulpinile lui în apă trebuie să se înmoaie. Ai ordonat să fie scos din apă? Bine ai făcut căci trebuia să se usuce. Ai ordonat să fie snopit în bătăi? Şi asta bine ai făcut, deoarece inul trebuie bătut ca să ajungi la fibra dinăuntrul tulpinei. M-ai aruncat în temniţă? Şi asta bine ai făcut, căci acolo o fată cu inimă bună m-a hrănit, iar eu am învăţat-o cum se toarce şi cum se ţese inul. Dar rău ai făcut că toate cele ce le făceai le făceai cu mânie. Azi însă, fiind o zi atât de fericită, îţi iert nedreptatea ce mi-ai pricinuit-o şi îi aduc prinţesei acest dar. Prinţesa să spună prin sate cum să fie semănat inul şi cum luminăţia ta l-ai îngrijit, dar nu cu mânie, ci cu dragoste, iar din pânză să fie cusute cămăşi pentru toţi cei nevoiaşi.
Regele, ruşinat de nedreptatea pe care o făcuse bătrânului, s-a sculat în picioare, l-a îmbrăţişat, i-a cerut iertare şi aşezându-l la masă la locul de cinste, zise:
– Îţi mulţumesc, bătrâne, pentru cele ce ai făcut în binele poporului meu. Eu doream aurul, iar tu mi-ai dat un lucru şi mai de preţ.
Pentru că aurul l-ar folosi cei bogaţi, iar inul va rămâne celor nevoiaşi.

De toate…amestecate

  • ploaia asta ma sictireste total, urasc sa ploua in miez de vara, sa vad cum sunt luati de ape oameni cu putina lor agoniseala de-o viata, sa-i vad cum plang si se tanguiesc in ape uriase si moloz puturos.
  • m-am hotarat sa ma tund, sa-mi schimb look-ul, vreau iar sa ma fac blonda si sa ma tund altfel, m-am plictisit de parul strans la spate fara nicio forma si de culoarea asta.
  • am schimbat si tema blogului caci ma plictisisem de cea veche, ma tot chinui de nu stiu cata vreme sa fac o tema personalizata, mi-e lene sau uit sau neglijez sa trec strada sa platesc o suma de x ron la wordpress.Am s-o fac si p-asta curand !
  • de cand am inceput sa-mi pun iar gel pe unghii, am dezvoltat brusc o pasiune pentru asta, in septembrie merg sa fac un curs de genul, imi place maxim chestia asta ultimamente
  • pentru ca ma plictisesc foarte tare in Bucuresti, nu peste mult timp ma car iar cu Puchita vreo 10 zile, mi-e lene si urat sa stau in Bucuresti inchisi in casa.
  • acum cred ca incepe o perioada superba pentru Ayan, in fiecare zi descopar lucruri care ma fac fericita, zilnic ma indragostesc si mai tare de el, il ador.
  • ne pregatim pentru baile de la bazinul cu sare, din august, m-am gandit sa nu-l expun totusi cu ochii in apa sarata care ustura de mori, astfel incat i-am cumparat ochelari de scafandru :-D, ochelari ce-i probam zilnic pentru antrenament si obisnuinta 😀

  • am citit ieri un blog si m-am enervat foarte tare, cand am timp scriu o postare despre asta, nu inteleg si n-am inteles niciodata oamenii care traind in strainatate au impresia ca sunt cu mult peste noi cei ramasi in tara lor de obarsie, folosesc invective la adresa oamenilor printre care au crescut, s-au educat si au ajuns ei azi mari scule pe bascule.Imi vine sa vomit cand vad pocaiti care incearca porin orice mijloace sa-l aduca pe Dumnezeu in inima unora, chiar si mintind, dramatizand si scriind tot felul de bazaconii in lumea internautica.
  • Ayan face 2-3 pasi singuri, in patul lui se desfasoara in voie, mai dureaza insa pana va merge singur in picioare ca ii este frica si mai intai el danseaza in loc sa stea echilibrat in picioare 😀
  • Ayan, dupa somn, se da jos din pat singurel si vine dupa noi oriunde ne-am afla in casa.Mare progres ca putem sta linistiti ca nu mai cade din pat.
  • este o perioada cu mult mai usoara decat perioada cand era cupiloiul bebelus, am mult mai multa liniste, am revenit la activitati pe care le aveam inainte de sarcina si la obiceiuri din aceeasi perioada
  • daca o sa mai am o fetita o s-o cheme Anais Maria, varianta ca al doilea copil sa fie tot baiat nu am luat-o ever in calcul, ar fi culmea sa iasa tot baiat
  • din octombrie cand il duc la cresa ( unde a fost inscris oficial ca student, din luna octombrie ) imi caut alt job ca cel de dinainte de sarcina
  • urmaresc cu interes povestea cu zero tv, cu arestarea lui Dan Diaconescu, poate scapam de niste looserache care se numesc ziaristi si poate desfiinteaza si emisiunea de la acasatv „povestiri de noapte ” ( desi imi place mult si de Cabral si de Solcanu ) pe unde se perinda toate curvele si proastele care nu au nimic de spus, ci doar de expus.