Cand sa zic hop…

Am crezut ca am fentat iarna asta si ca scapam fara nicio criza de bronsita astmatiforma.Uneori mi-era si frica sa ma gandesc la primavara, ce calendaristic macar, sta sa ne bata la usi.M-am mirat atat de mult si m-am bucurat atat de tare in sinea-mi ca anul asta scapase fara nicio zi de febra , fara nicio noapte alba, fara niciun moment de sufocare si geam deschis, incat s-a razbunat pe noi crunt mizeria de bronsita si ne-a dat o criza ca sa fie de-ajuns pentru tot anul.
De joi Pusicel a inceput sa tuseasca , intai rar, apoi mai des, dupa care s-a oprit.Am inceput cu Paxeladine-ul ca sa ii coaca tusea.Nu tu stranutat, nu tu secretii nazale, nu tu rau.L-am tinut totusi acasa de la gradi cu ai mei.Joi noapte a fost una de cosmar.Febra se incapatana sa ramana la 40 C, desi ajunsesem cu antitermicele din 2 in 2 ore ca si administrare, tusea il ineca si dupa aerosolii facuti nu ca nu-i ceda deloc, dar se incapatana sa nu ii lase pret de cateva secunde sa respire si s-o ia de la capat.Era istovit, eu sleita de puteri si de teama, nu am inchis un ochi toata noaptea nici eu si nici el.Vineri totusi am fost la serviciu, ca prin minune febra s-a dus, el s-a simtit super bine, tusea s-a alinat dar asta datorita Sumetrolimului la care corpul lui raspunde minunat.Weekendul a fost pasnic cu noi,tusea insa era prezenta si nu se dadea dusa de la Pusicel asa incat l-am bagat pe Klacid ca sa nu-i prelungesc agonia, oricum se ajunge invariabil la antibiotic in crizele lui.Aseara insa s-a dezlantuit iadul pe pamant: febra uriasa nu a vrut cu niciun chip sa-l slabeasca, deja avea 40 cand plangea in hohote si intindea mana sa ia ” din mancarea asta din fata mea „, care mancare era o vedenie din cauza febrei, caci mancarea adevarata o refuza cu indarjire, lapte si supa crema de legume sunt singurele lucruri pe care le poate si pe care vrea sa le vada/ manance.
La ora 3:25 a inceput cosmarul sufocarii.Nu cred ca pot descrie vreodata in cuvinte, tastand la un pc niste sentimente care ma incearca in clipele acelea.In afara faptului ca-mi vine sa urlu pana amutesc, trebuie sa ma controlez si sa par calma ca sa-i pot spune cu cel mai calm ton din lume : ” respira, mami, respira adanc „.Si apoi sa-l vad pe rand rosu ca focul, ca mai apoi sa-l vad cum se invinesteste si cum se chinuie sa traga aer fara a putea.se pot descrie sentimenetele mele din clipele alea atfel incat cei ce ma cititi sa intelegeti perfect prin ce trecem?
Cred ca sa mori e de milioane de ori mai simplu decat sa-ti vezi propriul copil in chinurile astea.Nici aerosolii, nici antibioticul, nici siropurile, mamaligile si sarurile grunjoase de toate marcile, tipurile si scrisurile nu-l pot face sa scape definitv de demonii astia ai bronsitei.
Azi stau acasa, sunt franta de oboseala, de nesomn, sunt sleita de puteri.O criza din asta ma stoarce ca pe o lamaie, simt cum imbatranesc in clipa aia cu 20 ani.Ma simt inutila si slaba, simt ca nu pot face nimic atunci cand plange de suferinta.Noroc ca-i iarna si avem aer rece, noroc ca am inca prezenta de spirit si deschid geamul larg sa inhaleze tot aerul curat din noaptea inghetata, aer ce-i readuce suflul.
Zorii de ziua gasesc un baietel cu febra scazuta, dar cu ochi bolnavi si rugatori sa-l tin continuu in brate si sa nu plec al serviciu.Si nu plec…Astazi stau cu el in brate, asa cum stateam si anul trecut cand simteam ca nu mai este sfarsit pentru bolile ce l-au sacait intreaga iarna.
De maine il las iar cu ai mei,de maine sper sa-si faca antibioticul ala efectul si sa-l lase tusea, de maine sper sa se inzdraveneasca si sa vad iar chipul unui Pusic mic, vesel si zambaret.
Duca-se odata iarna asta cu tot cu bronsita ei, vino vara, hai la noi cu caldura, apa sarata pana la gat si puteri miraculoase de vindecare.La iarna promitem sa nu mai facem nicio criza!

Constatare din pamant

Salina de la Praid, ne aflam la sub 200 metri sub pamant intr-o uriasa mina de sare.
De multe ori am fost intrebata ce facem 4-5 ore zilnic in salina timp de 15-18 zile cat stam in Praid anual.Cum de rezist atatea ore si nu ma plictisesc groaznic?!
Acum stau pe o banca mai retrasa si timp de o ora m-am uitat la forfota din jurul meu fara sa fac absolut nimic.Am stat si am privit fara sa ma plictisesc macar o secunda.Este atat de animata salina incat si 7 ore daca as sta aici nu cred ca m-as plictisi ever.
Ce am vazut timp de o ora?
– in biserica se tine o slujba catolica momentan ( in fiecare zi a sapatamanii se tine o slujba a altui cult religios astfel incat toti cei din salina sa poata merge intr-o zi a saptamanii la biserica si sa se roage fiecare pe „limba ” lui )
– se joaca badminton
-se joaca ping-pong
– se dau pe net la greu multi oameni
– se asculta muzica
– se face gimnastica
– un grup de copilasi de vreo 10-12 ani fac un antrenament de aikido
– parinti ce-si plimba carucioarele cu bebelusi
– oameni care mananca
– oameni care pur si simplu se tin de mana, vorbesc relaxati si zambesc
– se joaca carti, rummy, table si zaruri
– locurile de joaca pentru copii sunt un mare furnicar multinational
-se povestesc istorii mai vesele sau mai triste
– se doarme pe banci in paturi
– se fotografiaza de catre impatimiti diverse sapaturi in sare
– se leaga amicitii care tin sau nu si-n exteriorul salinei
Este un loc unde suntem mai umani, mai buni, mai civilizati, mai veseli si mai relaxati.Nu se tine cont de limba ce o vorbesti, nu se tine cont de etnie sau de locul de unde vii, nu se uita nimeni cum si de unde esti imbracat, daca mananca cineva o coaja de paine ti se ofera, daca se joaca ceva la masa la care te asezi esti invitat sa participi la joc, daca nu ai loc sa stai pe banci lumea se inghesuie sa-ti dea o bucatica de banca pe care sa te odihnesti.
Odata ce se urca cele 182 de scari de la iesire si se ajunge la usile care dau spre autobuzele ce ne urca la suprafata, redevenim iar cei dinainte: imbranceli, alergari sa se prinda un loc, certuri pentru locuri, invective, oameni incrancenati si sovinisme, se striga diverse lucruri dureroase pentru unii, se urla cu jigniri la adresa copiilor bolnavi ai unora.Ma ingrozeste comportamentul animalic al unora, mi-e scarba de moarte atunci cand cei mici sunt amestecati in mizeria adulta.
Si ma gandesc…si ma gandesc zilnic…sa ne mutam oare sub pamant la 200 m ca sa redevenim mai buni, mai umani, mai civilizati?Sa ne mutam toti intr-o uriasa salina in care sa ne avem ca oamenii si nu ca animalele?Ma intreb…