Ganduri

Arsita serii se mai domolise putin, briza lacului incepuse sa faca aerul cat de cat respirabil.
L-am luat pe D. de mana si agale prin sat ne taram pasii catre cimitir.NU am mai fost de 2 luni, desi e colea, la o azvarlitura de bat de casa noastra.
Pe bancile de lemn de la intrare 2 adolescente se hlizesc si fumeaza ascunse de privirile trecatorilor.Asa-i la sat, lumea vorbeste si cunoaste pe fiecare fara ca macar sa stii ca esti in vizorul lor.Sunt imbracate sumar si rad in hohote.Trec pe langa ele si ma gandesc ce lugubru sa vii sa stai la taifas in cimitir, sa razi cu gura pana la urechi intr-un loc in care linistea e cuvantul cel mai de pret.
E atat de multa liniste si atat de multe flori.Nicio musca nu se aude, doar ici,colea, batrane care cara apa sa ude mormintele inflorate, aparute in spatele locului unde avem noi omu’drag.
Pleaca si D. sa aduca apa de la o cismea sa udam florile dupa ce a dezburuienat pamantul insetat si crapat de caldura.
Ma tin dupa el tiptil, nu imi place sa stau singura prin cimitir.
Ma asez pe o lespede alba, de marmura, caldura imi da o stare de toropeala, si ma uit luuung, luung cat de mult s-a marit cimitirul in ultimii 2 ani de cand vin eu mai des pe aici.
O batrana cu un bidon in mana, plange usurel si uda de zor mormantul unei femei stinsa la numai 40 de ani.Peticul de pamant e plin ochi de flori frumos parfumate si colorate.Uda si cu coada ochiului de uita la mine.Eu stau si ma gandesc ca femeia ce zace acum sub florile frumos colorate a trait atat de putin si a plecat fix in miezul vietii, cum imi place mie sa spun.
– Cancer, imi spune batrana de langa mine.
Si apoi incepe sa imi spuna uitandu-se in jur, cu mana streasina la ochi, ca aproape tot ce se vede in spatele nostru, marea aia de cruci albe si monumente frumoase, aparute in ultimii doi ani ca ciupercile dupa ploaie, ascund numai oameni tineri, pana in 40 de ani, majoritatea dusi dintre noi cu acelasi sumbru diagnostic: cancer.
Imi arata in stanga o fata care a murit saptamana trecuta.28 de ani.Tragedie mare, mama, imi spune batrana plangand usor.
Mi se face pielea de gaina, ma plimb agale privind din fotografiile de pe monumente, oameni tineri zambind,si gandurile nu-mi dau pace.
Ne omoram zi de zi cu diverse suparari, ne agitam, alergam, vrem mult si mai mult, nu mai avem timp, nu mai avem rabdare, nu mai avem chef decat de obtinut mai mult si mai mult.Ne intanim rar cu prietenii, parintii ni-i vedem si mai rar, de copii nu avem timp, partenerii uneori ne agaseaza si ei cu problemele lor, lumea se cearta, se desparte, se judeca si imparte, se striga, se improasca cu noroi unii pe altii, se duc lupte interioare si exterioare, se poarta pizma si invidie, esti apasat si ingreunat de ganduri negative care nu-ti dau pace.
Si toate astea pentru ce?
Si intr-o zi, pe neasteptate, pleci.Si nu iei cu tine nimic, decat o bucata din fiecare suflet al celor dragi.Atat.Si in urma ta ramane un petic de pamant, batut de arsita si plin de flori frumos colorate si inmiresmate.