Iubire-nebunie-posesivitate

Pornind de la postarea de ieri, am vrut neaparat sa mai scriu despre o chestie pe care am vazut-o nu o data, in acest an de cand am contact cu lumea parcului, mai exact de cand sunt atenta si la alti copii mici de varsta lui Guguluf.
Scriam ieri ca este minunat sa ai un ajutor cand iti cresti copilul, este nemaipomenit sa ai niste bunici in preajma pe care sa te poti baza atunci cand trebuie sa te desprinzi de puiul de om si sa te reintorci la ale tale, nicio bona, cresa/gradinita sau alta varianta unde iti lasi copilul nu este optima ca cea a unor bunici unde stii sigur ca este safe copilul, ca au grija de el ca de ochii lor din cap si-i ofera tot ce-i mai bun.
Ce te faci insa, cand ai parte de niste bunici, care incet-incet pun stapanire pe copilul tau, il acapareaza cu totul, isi dau cu parerea numai ei cu privire la copil, stiu numai ei ce este bine pentru copil, nu se mai poate lua nicio decizie cu privire la copil fara a fi ei intrebati ??
Am vazut aici niste cazuri si mi-am adus aminte ca si la Bucuresti, in parcuri, am cunoscut astfel de bunice tiranozaure.Azi imi spunea una bucata bunica de copil ca „maica-sa e cam aeriana, nu prea are experienta la crescut copii si i l-am luat eu sa-l cresc ca eu stiu cel mai bine ce-i bun pentru cel mic! ”
Imediat m-a contrariat afirmatia ei si nu neg ca pentru o secunda am luat in calcul si varianta ca mama copilasului sa fie „cam aeriana” dar tot nu m-am impacat cu ideea ca o bunica stie mai bien decat o mama ce simte nepotul.Nu a stat in burta bunicii si nici nu l-a alaptat bunica ca sa se nasca legatura aceea unica existenta pe acest Pamant numai intre mama-copil.Pe de alta parte, nu mi se pare just ca in fata unui copilas de 4-5 ani sa faci asemenea afirmatii cu privire la mama lui.Copilul in speta se juca cu Ayan la un tobogan, era un fel de papalache fricos si de umbra lui si-n plus avea unghiile de la maini facute cu oja mov.Cum am o piele de drac de nu se poate, o intreb si eu pe ma-sa mare cu glas duios:” e fetita sau baiat?” Ea beleste ochii si-mi spune:” Mandricel e baietel, unul mare deja are bunica!” Si atunci mi-am scos coltii :” pai si de ce la varsta lui si baiat fiind umbla cu oja pe unghii? ” Ma-sa mare rade in cascada ca la cea mai tare poanta auzita de ea ultimamente si-mi spune clipind din genele-i :” A vrut si el sa fie elegant.Dar sa stiti ca i-am dat si cu rimel la ochi si cu fard de pleoape numai ca de la alea, tare am tras cu niste urcioare! ” Am belit ochii cat sarmaua, sincer, am auzit o groaza de grozavii de cand sunt mama, dar asta m-a facut paf! Cum adica sa-i dai copilului cu farduri la ochi si baiat fiind?Pe mine una – nu dati cu rosii mamicile de fetite -ma apuca pandaliile si cand vad fetite mici cu oja rosie pe unghii si cercei lungi la urechi, cu rochii care nu cadreaza cu varsta lor si pantofiori cu toc cumva, mi se pare o maturizare fortata, mi se pare un kitsch cumplit si o bataie de joc la adresa copilului care numai a copil nu mai arata.
Atunci insa, cand am vazut boit pe unghiutele-i mici un baietel, mi s-a facut greata, gandindu-ma ca ma-sa mare o face pe mama copilului „cam aeriana si fara experienta” in timp ce marea experimentata in ale crescutului de copii ii face copilului unghiile cu mov la maini si ii da cu rimel la ochi?!
Alta faza pe care am auzit-o la pediatra lui Guguluf, o mamica tanara cu un bebe si bunica copilului, cea din urma ii spunea pediatrei :” vorbiti cu mine ca eu stiu ce trebuie facut , ea abia e-n stare sa aiba grija de ea, dar de un copil?”
Stiu si faze de la apropiati de-ai nostri carora le spun bunicile ce si cum sa faca, cum trebuie sa isi creasca copilul, ce e mai bine pentru copilul lor.
Eu, una, clar nu as accepta de la nicio bunica sa-mi spuna ce-i mai bine pentru copil, nu as accepta chiar daca s-ar supara pe mine, mi se pare o nesimtire sa pui stapanire pe un copil, care desi iti este nepot este in primul rand copilul altor oameni, sa emiti numai judecati ” de valoare” la adresa lui si sa ai pretentia sa fie crescut numai dupa principiile si regulile tale, sa nu ii dai voie mamei sa-si creasca copilul cum doreste si cum o duce capul.Ca ii mai face pe alocuri anumite sugestii mamei e-n regula, dar sa nu lasi mama sa se poarte cum vrea cu al sau e copil intrece limitele bunului simt.
Nu cred ca te nasti cu experienta cresterii unor copii, nu cred ca-ti trebuie vreo scoala speciala pentru asa ceva, pur si simplu pe parcurs ti se dezvolta toate instinctele necesare cresterii copilului tau.
De cealalta parte a baricadei sunt si bunicii carora li se interzice orice relatie si contact cu nepotii -alta nebunie -care sufera ca nu pot avea bucuria de a-si vedea nepoteii crescand sub ochii lor.
Astea sunt extreme, dupa parerea mea, cel mai bine este sa existe un echilibru in toate, bunicii sa ajute atat cat pot dar cu masura si fara sa-si insuseasca copilul cu totul, sa dea sfaturi-ce ne-am face fara batrani?- ca-s utile, dar si alea sa le dea cumpatati si fara sa tina mortis sa faca parintii numai ce vor ei.

Puchitel- gospodel

Ca sa incheiem ziua asta nemernica, in care am muncit ca un Sisif ( daca mai am 2 zile d-astea infernale ma pot trimite linistit ai mei intr-o ” vacanta ” la Socola ), nu pot sa nu recunosc ca am in casa un gospodel de toata nadejdea ( si aici nu povestesc de D. care ma juta mereu cot la cot ci de Puchinstain cel mic).Daca la un moment dat am mai postat niste poze in plin ajutor dat de Guguluf, aici, lucrurile au evoluat odata cu inaintarea in varsta a copilului.Acum deja ne intelegm altfel, ne intelegem prin „vorbe” :-D, am un real ajutor la intins rufele si asta nu putea ramane nesemnalat.

Ajutor de dincolo- episodul 1

Nu stiu ce titlu ar fi fost mai potrivit pentru aceasta postare ( mai nou postez in episoade, ma fac dreq romancier 😀 ), treaba este ca mi-a venit ideea de-a scrie despre asta, cu ceva timp in urma…apoi am abandanat-o si aseara in urma unei chestiuni care m-a tulburat am revenit asupra acestei idei, de-a o pune in practica.
Nici nu stiu cum sa incep, cu ce sa incep, stiu ca sunt multi dintre cei ce vor citi care ma vor considera putin dusa, altii care au trait chestii similare imi vor da dreptate sau se vor cutremura de cele scrise de mine aici.
Am sa incep cu a fost odata ca niciodata…intr-un loc numit Eschipolos se instala un cazac alb, numit Isidor, cu a sa familie.Isidor era un dur si un om curajos, a avut 4 copii printre care si pe Matei ( dupa care l-am botezat si pe Ayan cu numele de sfant).Matei a crescut in acelasi sat, s-a casatorit cu Paraschiva si a devenit un mare mosier, cunoscut prin duritatea cu care-si trata slugile, sotia si copiii.A avut 5 copii cu Paraschiva, 4 baieti si o fata.Unul dintre copiii lui Matei, singurul care a invatat si cel pe care se spune ca l-a iubit cel mai mult a fost Pavel.Un baiat care a mostenit de la Matei caracterul darz si curajos,istetimea peste medie, duritatea si seriozitatea.De la Paraschiva a luat placerea de-a trai la maxim, ochii albastri precum cerul senin si parul blond auriu.
Pavel a trait de mic intr-o avutie greu de descris de toti cei care mai sunt in viata si i-au cunoscut familia, a fost cu toate astea crescut sa munceasca si mai ales sa invete.Ii placea la nebunie buchea cartii, ii placea insetarea pe care o simti atunci cand citesti si iar citesti.La 18 ani a luat drumul Bucurestiului, singur-singurel, l-a trimis Paraschiva cu taxiul din Eschipolos pana la Bucuresti ( asa mergea mereu si plata o facea Paraschiva taximetristului cu o poala de galbeni niciodata numarati, niciodata nu le stia numarul ), i se ducea singurul copil la facultate si merita cinstit asa cum se cuvine.Matei si Paraschiva au fost analfabeti si cu atat mai mare era cinstea pe care le-o facuse al lor fiu, Pavel.
Ajuns in Bucuresti se inscrie la facultatea de matematica, studiaza 4 ani de matematica si in anul 4 are o disputa cu un profesor universitar care il santajeaza si Pavel, cu caracteru-i puternic, a considerat ca este mult mai bine sa renunte la 4 ani de facultate, bani platiti pe chirii, dezamagirea parintilor care-l tineau in strainatate la scoala si s-o ia de la inceput cu Ingineria Silvica, decat sa-i faca pe plac acelui profesor.
Intre timp s-a casatorit, a venit pe lume si o fetita super frumoasa si astfel Pavel a devenit bunicul meu si strabunicul matern al lui Gugulufix ( eu prenumele de sfant il am de la Pavel ).

Povestea lui Pavel nu este tocmai una fericita, este chiar una tragica as putea spune, incarcata de mari emotii pentru mine si pentru mama mea.
Stiu de la bunica mea ca au avut cea mai frumoasa nunta din acea vreme, in elita Bucurestilor, Paraschiva si Matei le-au trimis 100 de gaste, le-au dat cadou o herghelie de cai si o casa in centrul capitalei, nu putin lucru la acea vreme si nici acum, daca stam sa ne gandim.Dupa nunta lor, Pavel nu avea sa-si mai revada parintii niciodata, au fost deportati in Siberia, Paraschiva a murit de foame intr-un pod al unei case unde a stat ascunsa timp de 2 ani si hranita din mila oamenilor, de Matei nu stie nimeni, nimic, nu are mormant si nici nu se stie cum si pe unde anume a sfarsit.
L-am botezat pe Ayan cu acest prenume, pentru ca intotdeauna, din povesti, l-am admirat pe strabunicul meu, Matei.Imi placea cand imi spuneau ca era foarte serios si slugilor pe care le avea si nu-si faceau treaba le aplica o pedeapsa de pe cal.Calarea mereu un cal pur sange ( doar avea herghelii de cai), purta cizme lungi si negre, din piele, pana la genunchi, in cizma dreapta avand mereu un bici.Cand vedea nereguli, trecea cu biciul si fara sa le spuna ceva, ii lovea pe cei pe care ii avea la munca.Poate si eu am mostenit ceva din duritatea lui ca asa i-as decapita pe cate unii, altii care ma enerveaza ,de numa’ numa’.M-a impresionat extrem faptul ca un om putred de bogat a murit nu se stie cum, unde si cand, nici macar nu are si el crestineste un mormant, unde sa-i punem o floare si sa-i aprindem o lumanare.
Revenind la Pavel, la bunicul meu, caci despre el este vorba de fapt in povestea asta, a terminat Ingineria Silvica, a fost numit seful fabricii de cherestea de la Nehoiu, a facut o inventie in tratarea lemnului la fabricarea mobilei, inventie dupa care se lucreaza si-n ziua de azi la realizarea mobilei din lemn pur, a fost un inginer silvic briliant ( in 1956 a fost decorat de ministrul lemnului de la acea vreme, Mihai Suter ) , un om demn de tot respectul tuturor.Si azi daca mergem la Nehoiu si intrebam batranii de inginerul Belinschi auzim numai vorbe frumoase si povesti de care sa ne putem mandri ).
Eu nu l-am cunoscut niciodata pe Tataita ( asa ii spun de mica si asa am sa-i spun toata viata mea ), dar il iubesc cu mult mai mult decat imi iubesc bunicul patern, pe care l-am cunoscut si cu care am crescut.Motivul pentru care nu l-am cunoscut?
La 45 ani, Pavel s-a intalnit cu un coleg de-al lui din tinerete, medic , si acesta din urma i-a spus ca nu-i place culoarea pe care o are, recomandandu-i niste analize. O saptamana mai tarziu de la acea intalnire avea sa afle ca sufera de leucemie si 4 ani mai tarziu murea la numai 49 de ani.Asta se intampla undeva prin 1961.Mama mea a fost marcata pe veci de moartea lui ( povestea este cu adevarat tragica si trista maxim, mama mea ma mir ca a ramas zdravana cu capul dupa ce s-a intamplat atunci la moartea lui ), si acum dupa 50 ani aproape de la moartea lui plange si sufera dupa el ca si cum ar fi fost ieri.Intamplarile care m-au marcat si pe care mi le-a povestit mama nu o data ci de x ori au fost 2: cand a murit, la spital asteptau pe hol si mama si bunica-mea ( el de fapt s-a stins din cauza unei metastaze pe ficat, a avut un ficat de 6 kg cand a murit ) si la un moment dat din sala de autopsie ( a murit in Colentina) a iesit o tanti asistenta cu o tava mare si o bucata mare de carne pe tava.Mama, copil curios, a intrebat-o pe asistenta ce duce acolo si respectiva i-a raspuns cu o nonsalanta incredibila:” ficatul domnului inginer B. „, moment in care mama a cazut pe jos si a lesinat.Alt lucru terefiant a fost la biserica cand au lasat-o singura cu el in capela si ea, copil inca, nevenindu-i sa creada ca tatal ei chiar este mort, l-a desfacut la camasa ca sa se convinga.L-a vazut cusut dupa autopsie cu o sfoara d-aia groasa din sac si au gasit-o iar babele lesinata si cazuta pe cosciug, gramada peste el.De altfel, de la atata durere a facut noduli pe corzile vocale, a pierdut primul an de admitere la Conservator ( tataita a murit in septembrie la inceput) , a stat internata in spital, la Panduri luni de zile timp de un an, ca sa i se refaca vocea pierduta la nefericitul eveniment.
Deci, eu am crescut de mica cu povesti multe de tot si felurite despre Tataita.De exemplu, stiu ca la ei in casa venea mereu George Enescu, Ion Voicu, D.G.Kiriac, oameni ai caror parinti fusesera prin garzile lui Carol si dame de companie ale Reginei Maria, intr-un cuvant mama mea se trage dintr-o familie cu mare staif, plina de doctori, muzicieni,compozitori, economisti de elita ( aici mi-am adus aminte si m-a pufnit si rasul de-o taranoaca nasoasa, mare cocoana de Bucuresti, aia de si-a permis ea sa o critice pe mama mea, tot aia care-mi dadea ea mie jaloane de educatie si limbaj, cand ea a crescut la coada vacii si cu balegaru’ la nas ).
Ceea ce este cu adevarat uimitor despre Tataita, nu este faptul ca in viata a fost un mare OM, ci faptul ca dupa moartea lui, au inceput cu adevarat intamplarile despre care vreau sa povestesc.
– voi reveni –

Apel umanitar

De o vreme incoace tot aud zilnic de diverse nenorociri pe care le traiesc unii oameni.Acum am terminat de citit ceva foarte trist, despre o tanara mamica, ce s-a stins la numai 28 ani, ieri am citit aici un alt caz disperat si am promis ca voi publica si pe blogul meu povestea lor.O puteti citi aici, povestea unei familii minunate, care acum tece prin clipe groaznice.Haideti sa facem un efort si sa-i ajutam si pe ei, atata timp cat se mai poate face ceva ! Multumim

Ne pasa de ceilalti???


In ultima vreme am observat ca exista multi copii si multi tineri bolnavi grav, poate ca ei existau si inainte intr-un numar la fel de mare, dar nu erau atat de mediatizati si nu erau cunoscute cazurile.Citesc zilnic despre tineri, care abia sunt la inceput de drum in viata asta, tineri ce sufera de niste maladii necrutatoare si ingrozitoare.Despre copii mici am incetat sa mai citesc ca imi faceam singura rau ( la un moment dat nu puteam dormi noaptea caci ma obsedau anumite cazuri disperate de copii mici bolnavi pe care nu-i puteam ajuta nicicum decat cu 1-2-10 euro donati ceea ce mi se parea infim in imensa lor durere ).Cum i-am putea ajuta pe acesti oameni aflati in suferinta? E drept ca-s extrem de multi cei care au nevoie de ajutorul nostru, cei care sunt bolnavi grav, viata noastra este in perioada asta destul de dificila, se anunta vremuri si mai grele si mai tulburi pentru noi toti, avem copii mici care implica cheltuieli mari la niste salarii destul de mizere pentru munca ce o depunem, DAR…dar haideti sa privim putin si spre amaratii si bietii oamenii aia, care stiu ca au o sansa la viata, dar din cauza nenorocitilor de bani nu isi pot duce visele la indeplinire, stand la „mila” noastra ca sa poata zimbi din nou fericiti ca inainte.E cumplit cumva si umilitor in acelasi timp, este inuman ceea ce traiesc multi dintre ei, dar exista multi oameni cu suflet mare care ajuta si din putinul lor dau si celor mai napastuiti de soarta decat ei.
Astfel ca, publicand pe blogurile noastre diverse anunturi umanitare cred ca in felul asta lumea ajunge sa cunoasca cazul respectiv, sa dea fiecare cat poate si-n felul asta mai ajutam un semen de-al nostru sa-si continue traiectoria.
Astazi am descoperit o fetita de numai 17 ani , bolnava grav, o adolescenta cu vise si nazuinte la fel ca noi toti, o domnisoara careia i s-au frant aripile in zbor chiar inainte de majorat.Sunt altiii care isi fac planuri de petreceri si de felul in care vor sarbatori minunata varsta de 18 ani , iar ea sta pe un pat de spital cu un pasaport catre moarte in buzunar.Cumplit!
S-o ajutam pe Ioana, fiecare atat cat poate si cum poate, caci totdeauna binele se va intoarce inapoi si daca nu noua, personal, atunci cu siguranta copiilor nostri!
Despre Ioana si povestea ei puteti citi aici absolut tot.