Curajul unei alegeri

In weekend m-am reintalnit intamplator, dupa foarte multi ani, cu o fosta colega de facultate.Am sporovait despre una, despre alta, am intrebat-o despre fosti colegi si colege, am ras si ne-am hlizit.

La un moment dat, enumerandu-mi ce si cum s-au realizat sau nu fostii colegi, am ajuns la cea mai frumoasa fata din an, fosta miss boboc a seriei noastre. Nu stiu de ce oamenii au asteptari ca toti cei frumosi sa aiba neaparat si o viata stralucita sau un viitor fara griji, insa eu m-am convins ca frumusetea nu ajuta la nimic daca nu ai si un gram de noroc in viata.

Mi-a povestit ca M., frumoasa seriei, este  singura, total nesociabila actualmente si dependenta de nu stiu ce pilule antidepresive.

Povestea ei pe scurt a fost una obisnuita, cu angajari si cariera fulminanta, cu gasirea sufletului pereche si cu credit pe 30 de ani la un apartament de 3 camere.Cand credeau ca toate mergeau ca unse, a ramas insarcinata cu primul copil si la 23 saptamani a aflat ca cea mica are sindromul Down ( trisomia 21). Nu a avut puterea sa se inhame la asa ceva si a avortat medical.

A doua oara a ramas insarcinata si a aflat ca are gemeni, bucurie mare, totul ok pana la 24 saptamani cand la analize genetice amanuntite i s-a spus ca unul dintre baieti are sindromul Down si daca se hotaraste sa avorteze va trebui s-o faca cu ambii copii caci nu se poate salva unul si renunta la celalalt.

A renuntat la ambii copii, sotul a renuntat la ea ca „e defecta si nu aduce copii normali pe lume „, a ramas singura, cu un credit pe 30 de ani la o casa goala si cu numai ea stie ce o fi in sufletul ei.

Tipa care imi povestea imi spunea judecand-o pe M. ca asa este in viata, daca „omori copilasi nevinovati, platesti scump!”.

M-am despartit de ea cu un gust amar, m-am obisnuit sa nu mai judec oamenii fara sa ma pun in locul lor si sa ma intreb eu ce as fi facut in situatia repectiva?Si m-am cufundat in ganduri…

Poate ati citit aici pe blog cat de mult mi-am mai dorit eu inca un copil, la cati medici am fost, cate tratamente am facut, cat am plans si am sperat,cat l-am disperat si pe D.,  cat de dispusa eram sa fac orice numai sa mai am inca un copilas.Asta este o durere de-a mea profunda ( fiecare le avem pe ale noastre! ), despre care nu prea obisnuiesc sa povestesc si cu durerea asta nemangaiata, in suflet,am sa mor.

Ei bine, in situatia mea,cea in care imi doresc cu disperare inca un copil, am avut asa un moment in care mi-am imaginat ca raman printr-un miracol insarcinata si as afla la 6 luni aproape ca puiul ce urmeaza sa-l aduc pe lume ar avea trisomia 21.L-as pastra, as putea sa ma inham la a creste un copil cu probleme intr-o tara ca Romania, as fi capabila sa il sacrific pe Kiki si toata atentia, veniturile si grija mea sa se indrepte catre copilul cu sindrom Down? As putea apoi sa-l impovarez pe Ayan, ca dupa ce disparem noi toata viata lui sa aiba grija de un frate /sora cu probleme, de un adult neintegrat intr-o societate bolnava ca a noastra care nu se ingrijeste cu nimic de indivizii cu probleme sau cu diverse handicapuri?

M-am rusinat de mine, de slabiciunea mea,de gandul meu plin de pacat, insa am gandit clar si fara ipocrizie, ca in conditiile enumerate mai sus eu nu as fi putut aduce pe lume un asemenea copilas.Stiu ca este un pacat urias sa iei o viata nevinovata, dar mai stiu ca este la fel de mare pacatul meu, ca mama, sa aduc intr-o lume total nepregatita sa il primeasca, un astfel de copil cu nevoi speciale care va avea de suferit enorm intreaga lui viata.

Eu stiu ca acei copii cu sindromul Down sunt copii plini de iubire, copii foarte dragalasi, copii care au talente, care fac multe lucruri frumoase, care pot face scoala, pot aduce multe bucurii parintilor lor, pot face cu adevarat mandrii si fericiti pe cei din jurul lor,insa eu, nu as putea si nu ma pot minti pe mine, sa aduc pe lume, stiind dinainte , un copil suferind de acest sindrom.

Poate de aceea eu am o infinita stima pentru mamicile care au copilasi suferinzi de acest sindrom, ma plec in fata lor pentru puterea pe care o au sa razbata zilnic prin atatea probleme cotidiene, le-as imbratisa tare si strans pentru curajul de a aduce pe lume copii cu astfel de probleme.

Vreau sa va intreb,in cel mai onest mod posibil, desi stiu ca este un subiect delicat, daca voi ati aduce pe lume un asemenea copil, stiind dinainte ca sufera de un asa sindrom, stiind ca in Romania nu au un viitor normal la fel ca in alte societati occidentale, daca ati renunta la copil sau l-ati aduce pe lume indiferent de ceea ce ar urma in viitor sa se intample cu el?