Povestea de azi

Povestea de azi este una pe care eu am indragit-o foarte mult cand eram mica, am citit-o de mai multe ori si la un moment dat o stiam pe de rost.Mi-a placut la nebunie ca am regasit-o, o postez aici s-o aiba si Pusi cand va creste mai mare.

Fata din rodie


</sp

" A fost odată un împărat şi o împărăteasă a căror fericire casnică era înnourată, palatul lor nefiind înveselit de copii. S-au rugat ei zeilor, dacă îi vor învrednici să aibă un băiat, vor zidi o fîntînă din care să curgă trei zile miere, trei zile ulei şi trei zile lapte, pentru binele săracilor din împărăţia lor.
Rugămintea le-a fost ascultată, căci au fost dăruiţi cu un prunc foarte frumos. Bucuria le-a fost neînchipuită. Copilul creştea şi se făcea tot mai drăgălaş şi voinic. Dar împăratul şi împărăteasa uitaseră de juruința făcută înainte de naşterea lui.
Intr-o noapte împărăteasa avu un vis ciudat. Se făcea că o femeie îi vorbea cam astfel: ”Eu ţi-am dat băiatul. Dorit de tine, dar tu ai uitat să-ţi împlineşti făgăduinţa. Nu ştii tu oare că pot să ţi-l iau înapoi ?”
Deşteptîndu-se, împărăteasa înfricoşată să văită soţului :
– Vai de mine şi de mine, ce era să păţim ? În bucuria noastră am uitat să ridicăm fîntîna juruită.
Îndată porunci împăratul a se înălţa o fîntînă în curtea palatului, din care să tot curgă trei zile miere, ulei şi lapte, şi să vină toată sărăcimea să se îndestuleze. După ce trecură cele trei zile şi-şi luară oamenii ce voiră, urînd feciorului de împărat sănătate şi viaţă lungă, fîntîna aproape secă de tot, cînd mai veni şi o bătrînică cu ulciorul ei, să se bucure de cele din urmă picături ce se mai scurgeau. Pe cînd strîngea stropii deulei in vas, prinţul o zări de la fereastră şi rîse de dînsa. Abia îşi umpluse ea ulciorul că şi aruncă o piatră şi i-l sparse, de se vărsă totul pe jos. Ridicîndu-şi ochii, bătrîna îl văzu pe prinţ la geam şi îi zise:
– Vai ţie, ce mi-ai făcut? Să te blestem nu mă lasă inima; îţi doresc numai să nu scapi din mrejele măiestrei!
Şi cum rosti vorbele astea, se făcu nevăzută.
Din ziua aceea prinţul rămase îngrijorat şi mereu în căutarea măiestrei. Într-una din zile îşi spovedi această dorinţă mamei sale. Ea încercă a-l opri de la un drum aşa de primejdios, dar în zadar, căci el nu voi să asculte de povaţa ei. Dacă au văzut şi au văzut părinţii că flăcăul stăruie, l-au lăsat în voia lui. Şi aşa s-a pregătit el de drum, luîndu-şi merindele trebuitoare şi plecă departe, departe, prin pustietăţi, ca să dea de urma măiestrei. După ce umblă multă vreme prin locuri necălcate de picior de om, văzu de departe o casă şi se îndrumă într-acolo. Intrînd pe o poartă mare, care stătea vraişte, zări o zmeoaică legănîndu-se pe craca subţire a unui copac din curte. Ei îi dete bineţe.
– Bine ai sosit, fătul meu; dacă nu mi-ai fi dat bună ziua, îți făceam de petrecanie, zise zmeoaica.
– Şi dacă nu-mi răspundeai bun sosit, ţi-aş fi retezat capul cu sabia, zise la rîndul său tînărul.
– Ce vrei de la mine şi ce cauţi prin locurile astea sălbatice? l-a întrebat zmeoaica.
– Ce să-ţi spun, maică: pe mine m-a blestemat o bătrînă să nu scap de farmecele unei fete. Şi, de atunci, cuprins fiind de o mare grijă, nu mai putui să mai stau o clipă in palatul meu. Te rog să-mi spui dacă ştii cum arată şi pe unde îşi petrece zilele această fermecătoare!
– Eu, dragul meu, nu ştiu nimic de ea, dar ia-o la dreapta, că ai să ieşi pe cîrnpie, unde vei da tot aşa de o casă ca a mea; să intri acolo la soră-mea, să-i urezi de bine şi s-o întrebi, poate ştie ceva despre fata pe care o cauţi. Ea te va primi frumos, căci e bună din fire. Ia acest pieptene de argint şi dăruieşte-i-l din parte-mi cu multe închinăciuni.
Feciorul de împărat îi mulţumi şi apoi porni pe drumul ce i-l arătase. După mult umblet zări o casă şi apropiindu-se, împinse poarta, care se şi deschise pe loc. Cum intră, văzu o zmeoaică legănîndu-se pe o creangă de arbore, ii dădu bineţe, iar zmeoaica răspunse:
– Bine ai venit, fiul meu; dacă nu-mi dădeai bună ziua, te sfîşiam.- Şi eu, dacă nu-mi ziceai bine ai venit, te făceam bucăţele cu paloşul, zise la rîndul său feciorul.
– Cine eşti, de unde vii şi ce vînt te aduce încoace?
– M-a trimis sora ta. Poftim acest pieptene cu multe închinăciuni din parte-i. Te rog să-mi spui dacă ştii unde se află fata fermecată pe care o caut eu. – Ce să-ți spun eu, fătul meu? Tu îmi ceri un lucru, la care, din păcate, nu pot să-ţi dau nici o îndrumare, dar mergi la sora mea cealaltă, care locuieşte în stîncile de foc din faţa noastră. Vei intra pe poarta veche şi vei vedea pe sora mea curăţind cuptorul cu şorţul ei; tu să taci din gură şi să rupi din haina ta o bucată şi să ştergi cenuşa din cuptor, apoi să-i coci pîinea şi s-o scoţi de pe spuză. Atunci ea îţi va zice: ”Ce vrei să-ţi dau în schimb pentru binele ce mi-ai făcut?” Tu să-i spui închinăciuni de la surori şi să-i dai pieptenele acesta de fier, apoi s-o întrebi de casa fetei fermecate.
Feciorul de împărat îi mulţumi şi, plecînd de acolo, o porni spre stîncile muntelui fumegător ce-i arătase zmeoaica. Ajuns aproape, înaintă foarte cu greu pînă la poarta de fier. La intrare, dete de o namilă de zmeoaică deşirată şi zburlită. Cînd o văzu, se sperie, dar îşi ţinu firea şi, fără să piardă vremea, tăie o bucată din haina lui, o muie în apă şi şterse cuptorul de cenuşă. Apoi luă aluatul de pîine, îl puse în cuptor, şi, după ce l-a copt bine, l-a scos afară.
Atunci zmeoaica îi zise:
– Pentru binele ce mi-ai făcut, ce vrei să-ţi dau?
– Sînt trimis de surorile tale, poftim acest pieptene cu multe închinăciuni din partea lor. Te rog să-mi spui unde e casa fetei fermecate.
– Fătul meu, e păcat de tinereţea ta. În grădina de la palatul zînelor se găseşte pomul cu cele trei chitre de aur, unde stau cuibărite trei domniţe fermecate. Am să-ţi dau apă vie, cu care vei deschide poarta palatului. Dar la rădăcina chitrului stau legaţi doi lei fioroşi; va trebui să iei cu tine patru berbeci, pe doi să-i arunci în faţa lor înainte de a te căţăra în pom şi, după ce vei tăia şi vei ascunde în sîn chitrele, să dai pradă fiarelor şi pe ceilalţi doi berbeci, ca astfel să le cobori nesupărat. Eu voi vrăji zînele din palat. Dar, ia seama, cînd ai să tai poamele, să le crestezi uşor pe deasupra, că în ele se ascund nişte fete. Dacă nu le vei scufunda imediat in apă, vor ieşi moarte.
El făcu întocmai după povaţa zmeoaicei. Luă apa vie şi cu patru berbeci o porni pe calea arătată de .dînsa Se apropie de palat şi stropi poarta care se dete în lături, apoi intră în grădină şi găsi pomul fermecat. Cum îl simţiră leii, începură a răcni. îndată el le azvîrli doi berbeci. Ei se repeziră să-i înhape şi astfel avu vreme să se urce în pom, să scoată sabia, să taie cele trei poame, să le ascundă în sîn; apoi aruncă şl ceilalţi berbeci şi aşa o zbughi teafăr şi cu faţa curată.
Pe drum se gîndea şi voia să ştie dacă e adevărat ce-i spusese zmeoaica despre chitre, sau că ea îşi bătuse joc de dînsul. Scoase una şi crestînd-o, ieşi o fată de toată frumuseţea, care-i strigă să-i dea apă, dar muri pe loc, căci el nu avu apă destulă la îndemînă. Prinţul o plînse mult, apoi o îngropă şi porni mai departe cu celelalte două. Cum mergea, dete de un ulcior cu puţină apă şi îşi zise: ”Ia să mai încerc să tai o chitră ca să văd ce are înăuntru.”
Cum o muie în apă şi o crestă, ieşi o fată şi mai frumoasă, care strigă: ”Apă, apă!”
Dar nici ea n-a trăit mult din lipsă de apă. Şi pe ea a plîns-o cu lacrimi şi i-a făcut un mormînt, apoi îşi urmă calea spre casă, hotărît de a nu mai tăia rodul ce-i mai rămăsese, pînă nu va da de apă mai multă. Şi tot a zorit înainte, pînă ce a ajuns într-o vale cu multă apă.”Aici e de mine” îşi zise el, şi tăie a treia chitră tot cu teama ca poate asta n-o fi ca celelalte. Cînd colo, cum îi dete drumul în apă, se ivi o fată şi mai frumoasă care înotînd strigă : – Unde sînt aici, unde sînt surorile mele?
– Eşti singurul rod de aur ce l-am cules din pom, aşa că numai pe tine te am. Eu sînt fecior de împărat şi norocul mi-a ursit să vin la tine ca să te fac împărăteasă.
După ce a îmbrăcat-o cu haina lui, a luat-o de mînă s-o ducă la dînsul acasă. Nu departe de oraş era o fîntînă unde se înălţa un chiparos cu ramuri mari. El i-a ajutat să se suie în frunzişul lui şi a rugat-o să stea ascunsă între ramuri pînă va veni el cu rădvanul şi cu straiele împărăteşti, ca s-o primească cu alai mare, cum se cuvine unei domniţe. Şi, după ce îi zise să stea liniştită şi o încredinţă că se va întoarce cît mai curînd, o luă pe drumul mare ce ducea spre palat. Cînd l-au văzut părinţii au plîns de bucurie, fiindcă îl crezuseră pierdut. El i-a înştiinţat că a găsit pe măiastra lui. Cu toţii s-au pus pe lucru, pregătindu-i cea mai frumoasă şi mai măreaţă primire.
Dar tocmai pe cînd fata aştepta bucuroasă şi liniştită în frunzişul copacului, din întîmplare veni o harăpoaică, cu ulciorul, ca să ia apă şi, cum s-a aplecat şi a văzut faţa fetei din chiparos oglindită în fîntînă, a crezut că se vede pe sine şi a Început să salte de bucurie, zicîndu-şi:
– Ah, nu ştiam că slut aşa de frumoasă!
Fata din chiparos, auzind-o, nu s-a putut stăpîni şi izbucni în hohote de rîs. Atunci cioroaica, ridicindu-şi ochii văzu pe fală cocoțată în copac și, burzuluindu-se, se răsti de ciudă:
– Ah! tu stai acolo sus şi-ți rîzi de mine? Hai, dă-te jos!
Dar fata îi răspunse:
– Nu pot să mă dau jos, căci prinţul m-a lăsat aici să-l aştept pînă va veni să mă ia la palat.
– Lasă că te dau eu jos fără să vrei tu, o ameninţă harăpoaica şi se urcă în copac, puse mîna pe fată, o despuie şi o împinse drept în fîntînă, apoi îi îmbrăcă haina şi îi luă locul în frunzişul chiparosului.
Nu trecu mult şi veniră împăratul şi împărăteasa cu alai mare. Cînd se sui prinţul în copac, ce-i văzură ochii? O fată neagră ca o doară.
– Cum de te-ai schimbat aşa? o întrebă el încremenit.
– M-am schimbat numai şi numai de dorul tău şi de teamă că ai zăbovit prea mult şi am crezut că ai să mă laşi singură şi pustie pe aici.
– Şi ai să te faci din nou cum erai, albă şi frumoasă? o iscodi el.
– Voi fi tot aşa cum eram, dacă vei avea milă şi dragoste pentru mine. Dar prinţului i-a fost ruşine s-o arate părinţilor şi o îmbrobodi într-o haină, o puse în rădvan şi o duse la palat. Acolo o ascunse într-o cămară şi porunci să i se aducă bucatele spre a prinzi numai ei doi împreună. Se purta cît mai bine şi mai drăguţ cu dînsa şi avea toată grija ca doar, doar se va face odată cum fusese la prima vedere. Dar cum să albească harăpoaica? Ajunsese prinţul într-o mare încurcătură şi se topea din picioare că şi-a pus viaţa în primejdie pentru o astfel de arătare.
– La fîntîna unde aruncase harăpoaica pe fată, s-a dus o ţărăncuţă să ia apă şi în cofa ei s-a strecurat o mîndreţă de mreană. Cum o văzu, ea se miră: ”Ce frumoasă mreană, parcă ar fi de aur! Am să i-o duc prinţului, că este tare mîhnit şi poate are să-i treacă aleanul, cînd are s-o vadă!”Luă numaidecît peştişorul şi îl duse la palat. Prinţul, cum auzi că-l caută copila, a chemat-o la el.
– Să trăieşti, măria ta, i-a zis ea, am prins mreana la fîntîna din marginea pădurii şi am adus-o aci, ca să vă petreceţi vremea privind minunea asta de vietate.
În faţa prinţului mreana a început să salte şi să joace; i-a făcut multe zburdălnicii, ba, cînd scoase căpuşorul din apă îi atinse mîna. El s-a bucurat nespus de mult de darul acesta, de aceea luă din buzunar un pumn de galbeni şi-l dete sătencii, care a plecat de la palat foarte mulţumită.
Iar feciorul de împărat a rămas toată ziua închis în odaia lui, înminunat privind mreana şi aruncîndu-i bucăţele de zahăr; ba porunci să i se aducă acolo şi masa, nemaivoind să se despartă de mreană, că începuse să-i fie tare dragă. Harăpoaica, dacă văzu că prinţul nu mai vine la ea, ceru numaidecît să-l cheme. Cum veni ea se repezi înaintea lui şi cu plînsete şi vaiete se jelui că de-abia începuse a albi şi s-a înnegrit din nou de supărată, cînd aflase că el iubeşte o mreană.
Incercînd a o potoli, el îi zicea:
– Nu am venit să te tulbur, numai fă-te iar cum erai şi vei vedea cît de mult am să te iubesc.Dar ea nu se da bătută, ci se înverşună mai departe:
– Să tai peştişorul, să-l mîncăm, că numai aşa mă voi albi iarăşi, dacă nu vrei, te rog să mă duci înapoi de unde m-ai luat.
Neavînd încotro, porunci să taie peştele, să-l frigă şi să-l aducă la masă. Cînd se ospătau amîndoi, harăpoaica arunca în foc oasele ce rămîneau, iar prinţul le arunca pe fereastră în grădină.
După ce au isprăvit masa, mîhnit, s-a înapoiat în odaia lui. A doua zi, pe cînd şedea amărît şi cu lacrimile in ochi, veni grădinarul şi-i zise:
– Măria-ta, poftim jos în grădină, să vezi o minune! Peste noapte a răsărit un lămîi încărcat cu flori. Vino să vezi ciudăţenia!
Prinţul îndrăgi lămîiul. Atunci harăpoaica puse să-l taie şi pe acesta. În vremea aceea, trăia un tată cu fiul său, sărman rău. Într-o zi, fiul îşi văzu tatăl întristat şi-l întrebă ce are.
– Ce să am, fiule, iacă mă dusei la palat după apă şi găsii acolo un trunchi de lemn: l-am cerut şi l-am luat cu mine. Dar trunchiul acesta e viu şi vorbeşte.
– Cum poate vorbi? Un lemn nu vorbeşte niciodată, vino-ţi în fire, tată!
– Haide, ia toporul şi tu şl dă într-însul, dar uşurel, să vezi că are să vorbească.Cînd vru băiatul să dea cu toporul, auzi acelaşi glas:
Bate sus, bale jos
Dar la mijloc nu lovi,
Că-i o fată şi o doare,
Cînd de moarte o vei lovi!
De la întîia lovitură de topor sări din trunchi o fată frumoasă, care le vorbi:
– Nu vă temeţi, că voi o să aveţi mare noroc cu mine, ci faceţi-mi rost de nişte haine, să mă îmbrac, şi de o năframă albă, aţă de mătase şi fir de aur, ca s-o înfloresc şi apoi s-o duceţi prinţului, care vă va dărui galbeni. Băiatul a dat fuga de a cumpărat o năframă albă, mătase şi fir şi tot ce a trebuit fetei. Ea s-a pus de a înflorat în slove toată povestea ei, cum de s-a făcut mreană, apoi lămîi, şi cum de a ajuns în casa lemnarului. După ce a împăturit bine năframa, o dete băiatului s-o ducă prinţului şi să-i aducă răspuns.
Merse băiatul la palat, cerînd să fie primit de prinţ, că are pentru dînsul o veste. Cînd se înfăţişă dinaintea lui, îi dete năframa. El o luă în mînă, o desfăcu şi ce să vadă ? Slove din care citi toată povestea, toate păţaniile fetei fermecate.
– Şi unde e acea fată, care te-a trimis cu năframa?
– In casa noastră.
Fără să piardă vremea, îi strecură băiatului un pumn de galbeni şi-i zise:
– Vino cu mine să mergem într-acolo.
Cînd prinţul a sosit la locuinţa lemnarului şi a văzut pe logodnica lui, s-au îmbrăţişat şi au plîns de bucurie. Apoi el a rugat-o să-l aştepte acolo pînă se va descotorosi de blestemata de harăpoaică şi va veni s-o ia îmbrăcată în rochie de miroasă şi s-o ducă la curte într-un râdvan de aur.
Cînd se întoarse prinţul valvîrtej la palat şi sui în j odaie, turbat de mînie, harăpoaica scrîşni la el:
– Iar eşti înfuriat? Vai de mine, săraca-mi, abia începui să pierd negreaţa şi iată că tu vii roşu de schimbi feţe-feţe să mă sperii, ca să rămîn tot cum sînt.
Prinţul se înfrînă puţin şi-i zise :
– Ascultă, eu acum am de făcut o judecată şi am venit aci să mă gîndesc ce pedeapsă va trebui să dau celui vinovat.
– Spune-mi şi mie despre ce e vorba, că tatăl meu a fost împărat peste împărăţia ielelor şi pot să-ţi dau un sfat.
– Au fost o pereche de oameni, bărbat şi femeie, care se iubeau foarte mult, dar un ticălos și-a băgat codiţa între ei şi a vrut să-i despartă. Ce pedeapsă crezi că i se cuvine?
– Şi tatăl meu, zise ea, a avut odată astfel de judecată. Aveam patru cai sălbatici şi a legat mîinile răufăcătorului de doi cai şi picioarele de ceilalţi. Apoi dete drumul cailor, care luară cîmpii şi-l făcură praf.
– Foarte bine, zise prinţul. Atunci să primeşti pedeapsa ticăloşiei tale.
– Ce-am făcut? întrebă harăpoaica. Mă înfricoşezi iar, ca să mă faci să mă înnegresc şi să mor de mîhnire?
La vorba asta, el strigă furios:
– Nemernico, nu mai minţi! Eu nu te voi lega de cai, ci-ţi voi da drumul pe apă ducă-te pe pustii!
Şi ieşind din cameră, a poruncit slujitorilor s-o ia şi s-o zvîrle în vîltoarea rîului. Iar el se aruncă într-o caleaşca aurită şi se duse într-un suflet la casa omului, de unde îşi luă logodnica şi o duse cu alai la curtea îm-părăţiei.
Aici se făcu o nuntă mare cum nu s-a mai pomenit, ce ţinu săptămîni întregi cu ospeţe şi petreceri, nefiind uitaţi nici lemnarul cu fiul său, de s-au minunat şi s-au bucurat laolaltă cu tot poporul. "

Povestea inului

ODATĂ un rege care domnea peste o ţară foarte mare şi foarte bogată. În ţara aceea câmpiile erau întinse, livezile bogate şi pline de păsări de tot felul, pădurile nesfârşite şi în ele mulţime de vietăţi. Dar câte păsări erau în aer! Ce mult peşte în ape! Câte flori pretutindeni!
De toate se găseau în ţara aceea; şi oraşe mari, şi sate nenumărate. Şi totuşi regele umbla trist şi nemulţumit — pentru că în ţara lui nu se găsea aur.
– La ce bun grânele acestea, pădurile nepătrunse şi cirezile bogate, dacă n-am aur? Toate roadele pământului trebuie să le duc, să le preschimb în aur. Dacă în ţara mea ar fi aur, întregul popor s-ar îmbogăţi.
E adevărat că în ţara aceea oamenii nu aveau cu ce să se îmbrace. îşi făceau haine din piei şi doar cei bogaţi, din oraşe, trimiteau după stofe şi mătăsuri pe alte meleaguri.
– Dacă aş avea aur — ofta regele — nimic nu mi-ar lipsi nici mie şi nici poporului meu.
Într-o zi, când regele cufundat în gânduri triste se plimba pe drumul cel mare, se întâmplă să treacă pe acolo nişte negustori. Văzându-l pe rege, au descălecat, l-au salutat respectuos şi întrebând dacă nu are nevoie de ceva au început să despacheteze mărfuri. Regele zise:
– Degeaba veniţi aici cu mărfurile acestea, de un singur lucru doar am nevoie.
Negustorii, curioşi să afle care este lucrul acela, îl întrebară.
– Îmi trebuie aur — răspunse regele, vreau să-l găsesc în pământul meu, să-l pot extrage şi să mă îmbogăţesc eu şi poporul meu.
S-au întristat negustorii văzând că nu sunt în stare să îndeplinească dorinţa regelui. Dar printre ei era unul bătrân, cu părul alb ca neaua şi barba lungă până-n brâu. Acest bătrân înţelept i-a privit pe tovarăşii săi necăjiţi şi pe regele care dorea aur pentru poporul ce umbla dezbrăcat, s-a gândit ce s-a gândit, şi apoi, făcând un pas înainte, zise:
– Luminăţia ta, am în traista mea seminţe pe care, dacă le semeni primăvara, aur va răsări. Zicând aceasta, coborî de pe cămilă o traistă, o dezlegă în faţa regelui arătându-i seminţe. Tare s-a mai minunat regele auzind că există pe lume asemenea seminţe din care creşte aurul.
Deşi traista era grea, împăratul singur o duse în palat.
A doua zi, prin întreaga ţară zbura vestea că regele însuşi va semăna seminţe din care va creşte aur. Vestea aceasta i-a uimit pe toţi. Întregul popor voia să vadă minunăţia. Mamele îşi aduceau copiii, taţii pe fiii lor şi astfel câmpul era înţesat cu o mulţime de oameni.
Iar regele a apărut pe un cal bălan, frumos împodobit, înconjurat de curteni, demnitari şi muzicanţi. După rege urma vistiernicul, care sub un baldachin strălucitor ducea sacul cu seminţe. Când alaiul acesta ajunse la marginea câmpului dinainte ales anume, regele îşi scoase coroana şi, ca un simplu semănător, cu sacul în mână, o porni de-a lungul brazdei proaspăt făcute, semănând seminţele acelea minunate. După rege, domnii cei mai mândri au mers cu grapa, acoperind sămânţa întocmai cum se acoperă grâul şi orzul şi orice alte seminţe. Când câmpul a fost semănat şi boronit, regele îşi puse coroana pe cap şi cu mare alai se întoarse la palat bucuros peste poate că are un câmp atât de mare semănat cu aur.
Trecu o zi, trecu a doua, regele tot privea prin geam dornic să vadă cum aurul va răsări. Dar pe câmp nu s-a văzut nimic. Până când, într-o zi, căzu o ploaie caldă, iar apoi soarele încălzi pământul. Se uită regele şi văzu cât ţine câmpul ce avea să răsară. S-a bucurat spunându-şi:
„N-o să mai ştie oamenii ce-i aia sărăcie, dacă o să culegem aurul acesta. Şi la primăvară voi semăna cu el un câmp de zece ori mai mare.”
Se plimba regele prin palat cu inima uşoară, zâmbea de mulţumire şi iată că hotărăşte să nu se uite o săptămână pe câmp, pentru ca bucuria să-i fie şi mai mare.
Trecu o săptămână. Regele, nerăbdător să vadă aurul, se duse la câmp, dar în loc de galbenul aşteptat a văzut o verdeaţă proaspătă ce creştea deasă ca un covor. S-a mirat în sine, zicându-şi:
„Am crezut că aurul va apare galben de la început, pe când e numai verdeaţă”.
Dar se linişti şi aşteptă mai departe. Aşteptă o săptămână, două. Pe câmp crescură tulpini înalte, subţirele, apărură mugurii, încă puţin şi înfloreau. Curtenii începură să şuşotească neîncrezători, văzând cum seamănă aurul acela cu o buruiană. Regele însă nu-şi pierdu cumpătul, încredinţând pe toţi că aurul va apare sub învelişul de floare.
Nu trecu mult şi mugurii înfloriră. Numai că floarea nu era aurie, ci albastră ca cerul senin. De la un capăt la altul al câmpului, pe tulpini au apărut flori atât de albastre, încât privind câmpul credeai că cerul a coborât asupra pământului. Iarăşi s-a mirat regele cum de a înflorit aurul atât de albastru. Îngândurat, se plimba prin odăile sale nemaiştiind ce să creadă. Abia a doua zi dimineaţa s-a luminat la gândul că poate fructul va fi de aur. Şi iarăşi speranţei noi îi urmă aşteptarea.
Trecu vara. Din floricelele albastre se făcură nişte măciulii mici şi rotunde. Regele se gândi că în ele trebuie să fie aur. Luă o măciulie în palmă, o strivi şi când ieşiră la iveală seminţe aidoma cu cele semănate, se înfurie ca niciodată. Îi chemă pe slujitori, le ordonă să smulgă plan-tele acelea care l-au făcut de râs, să le snopească în bătăi şi apoi să le azvârle în apă. Slujitorii au îndeplinit întocmai porunca regelui, au smuls toate tulpinile, le-au bătut din toată puterea, le-au legat şi le-au aruncat în apă. Ba, supăraţi pentru treaba care le-au pricinuit-o ierburile acelea — au mai aruncat pe deasupra şi pietre.
Între timp, regele, supărat foc, a ordonat să fie căutat prin lumea întreagă acel negustor bătrân care a îndrăznit să-şi bată joc de el. Dar oricât l-au căutat trimişii regelui, nu l-au găsit. Regele devenea tot mai trist decât înainte. Umbla abătut şi îngrijorat de poporul său sărman pentru care voia să facă ceva, dar nu ştia ce. Şi când trecea o dată de-a lungul râului, dădu cu ochii de o grămadă de pietre, sub care părea a fi ceva. Regele trimise o slugă să vadă ce este. Aflând că acolo zace iarba aceea, care trebuia să rodească aur, regele se supără foc şi le porunci s-o scoată şi s-o ducă departe, în pădure, ca să n-o mai vadă şi să nu-şi mai amintească de ruşinea păcălelii.
Au făcut slujitorii întocmai, au scos planta aceea din apă şi au dus-o departe în pădure.
Curtenii, vrând să-l distreze pe rege, au organizat într-o zi o mare vânătoare, cu mulţi invitaţi. Regelui i-a plăcut ideea, au început pregătirile şi se părea că ocupat fiind cu ele, nu se mai gândeşte la necazul său. Într-adevăr, regele îşi pregăti armele, caii, îşi alese câinii cei mai de soi şi, când totul fu gata, încălecă şi înconjurat de domnii şi prinţii invitaţi, o porni spre pădure. Dar întâmplarea făcu aşa fel, că abia ajunşi în pădure dădu peste ierburile acela aduse aici de servitori. Uscate, înnegrite, zăceau în drumul regelui, aducându-i aminte de toate speranţele spulberate şi de amărăciunea înfrângerii. Mânia nestăpânită i-a aprins faţa şi n-a mai vrut să audă de vânătoare. S-a întors acasă, dar nu înainte de a ordona ca slujitorii să snopească în bătăi iarba blestemată, apoi s-o arunce atât de departe, încât să dispară şi amintirea ei.
Dar timpul trece, şi regele îşi uită de necazul cu seminţele. O dată hotărî să plece într-o plimbare mai lungă.
Curtenii, bucuroşi, au pregătit totul de minune şi alaiul a pornit la drum. În frunte, regele, pe un cal alb, în urmă, cavalerii. Vremea era frumoasă, caldă şi priveliştile încântau ochii. Mergea alaiul înaintând vesel, până când deodată calul alb al regelui tresări speriat.
Regele încercă să-l strunească, dar în zadar, picioarele calului se împleticiră şi căzu. În ultima clipă regele reuşi să sară de pe cal speriat tare. Se uită în ce s-a încurcat calul şi cu uimire recunoscu lujerii bătuţi şi azvârliţi în apă şi iarăşi şi iarăşi snopiţi în bătăi şi care mereu îi ieşeau în cale. Se gândi să-i ardă, dar tocmai în clipa aceea sosiră soldaţii care îl căutau pe bătrânul negustor. Regele, văzând pe cel care atât de amarnic l-a păcălit, s-a mâniat straşnic şi a strigat:
– În temniţă te voi arunca, nemernicule care ai înşelat credinţa stăpânului tău. Mi-ai dat seminţe din care trebuia să scot aur — aşa mi-ai promis — şi iată ce aur a crescut — zise regele luând în mână câteva tulpini, bătute şi răzbătute, încât doar firicele albe argintii mai rămăseseră din ele.
Bătrânul se uită şi răspunse :
– Luminăţia ta, dacă aceasta este voinţa ta, voi fi întemniţat, dar te rog dă-mi cu mine lujerii ăştia. Şi peste două luni vei avea ştire despre ei.
Regele se învoi, iar bătrânul şi lujerii fură îndată aruncaţi în temniţă.
Şi s-ar fi prăpădit acolo bătrânul de foame, dacă n-ar fi fost fiica temnicerului, o fată tânără, frumoasă şi harnică, pe nume Rozia. Rozia îi aducea bătrânului în fiecare zi de mâncare şi venea în temniţă totdeauna cu furca torcând borangic cât timp mânca bătrânul. Într-o zi, bătrânul a rugat-o să toarcă nişte caiere scoase din lujerii aruncaţi în temniţă odată cu el. Rozia, deşi credea că nu va ieşi nimic din aceasta, începu să toarcă, numai să nu-l amă-rască pe bătrân. Dar, spre marea ei mirare, din furcă ieşea un fir subţire şi frumos.
După câteva zile de tors, bătrânul a rugat-o pe Rozia să meargă acasă şi să ţeasă din firele acelea întocmai cum ţesea ea de obicei cu cele de borangic. Rozia a făcut ce i se spuse şi a ţesut o pânză frumoasă cum nu mai văzuse.
Se întâmplă că în zilele acelea să sosească în temniţă slujbaşul regelui, să vadă dacă mai trăieşte bătrânul. Fu uimit găsindu-l vioi şi îi zise:
– Vrei să ceri ceva regelui? Fata lui se mărită azi.
La care bătrânul răspunse:
– Aş dori să-i fac prinţesei un dar de nuntă şi de aceea du-mă la palat.
Slujbaşul i-a îndeplinit dorinţa, l-a adus în faţa regelui. O dată ajunşi, bătrânul văzu nunta în toi, mireasa ca un crin, mirele strălucitor ca soarele şi, deşi regele s-a încruntat la vederea bătrânului, acesta i-a întins un sul de pânză pe care Rozia, învăţată de el, a albit-o cu apă şi soare.
– Ce ai acolo ? a întrebat regele curios.
– Luminăţia ta, ăsta este aurul care trebuia să-l obţii din seminţele pe care ţi le-am dat. Acesta este inul, bogăţia săracilor, aurul pe care vroiam să-l scot din pământul acesta. Ai poruncit să fie azvârlit în apă? Bine ai făcut, căci tulpinile lui în apă trebuie să se înmoaie. Ai ordonat să fie scos din apă? Bine ai făcut căci trebuia să se usuce. Ai ordonat să fie snopit în bătăi? Şi asta bine ai făcut, deoarece inul trebuie bătut ca să ajungi la fibra dinăuntrul tulpinei. M-ai aruncat în temniţă? Şi asta bine ai făcut, căci acolo o fată cu inimă bună m-a hrănit, iar eu am învăţat-o cum se toarce şi cum se ţese inul. Dar rău ai făcut că toate cele ce le făceai le făceai cu mânie. Azi însă, fiind o zi atât de fericită, îţi iert nedreptatea ce mi-ai pricinuit-o şi îi aduc prinţesei acest dar. Prinţesa să spună prin sate cum să fie semănat inul şi cum luminăţia ta l-ai îngrijit, dar nu cu mânie, ci cu dragoste, iar din pânză să fie cusute cămăşi pentru toţi cei nevoiaşi.
Regele, ruşinat de nedreptatea pe care o făcuse bătrânului, s-a sculat în picioare, l-a îmbrăţişat, i-a cerut iertare şi aşezându-l la masă la locul de cinste, zise:
– Îţi mulţumesc, bătrâne, pentru cele ce ai făcut în binele poporului meu. Eu doream aurul, iar tu mi-ai dat un lucru şi mai de preţ.
Pentru că aurul l-ar folosi cei bogaţi, iar inul va rămâne celor nevoiaşi.

Povestea de azi: ” Floarea de ferigă „

ÎNTR-UN SAT îndepărtat trăia odată un băiat pe care îl chema Jacek, dar toţi îi spuneau Curiosul — aşa de băgăreţ era. Mereu căuta câte ceva şi ce era mai greu de obţinut aceea dorea. Tot ce avea la îndemână nu-i plăcea, iar pentru ce trebuia să lupte, să se zbată — la asta ţinea cel mai mult.
Se întâmplă într-o seară, când oamenii stăteau roată în jurul focului, iar el cioplea un cap de câine, pe măciulia bastonului, ca o babă uitată de vreme şi deşteaptă foc să înceapă a povesti povestea floarei de ferigă.
Curiosul Jacek era ochi şi urechi la spusele babei, fiind cât pe-aci să se taie cu briceagul.
Baba povestea despre floare ca şi cum ar fi văzut-o cu ochii ei, dar zdrenţele de pe ea nu despre asemenea fericire vorbeau. Când a terminat, Jacek şi-a spus : „Fie ce-o fi, trebuie să am floarea. Şi o voi avea, pentru că omul când doreşte mult un lucru şi are voinţă, reuşeşte să-l dobândească”. Jacek adesea îşi repeta cuvintele acestea, crezând cu sfinţenie în ele.
Chiar lângă satul unde-şi aveau părinţii lui casa, creştea o pădure în care oamenii petreceau o dată pe an o noapte de sărbătoare, aprinzând focuri.
Jacek hotărî : „Când ei vor sări peste foc, arzându-şi tălpile, eu mă voi duce în pădure şi voi găsi floarea. Dacă anul ăsta nu voi reuşi, mă voi duce la anul, dacă nici la anul n-am să reuşesc, peste un an voi încerca iar, şi atâta timp am s-o caut până o voi afla”.
Şi astfel Jacek, doar cu gândul la floare, veghea cu nerăbdare sosirea nopţii. Timpul i se părea că se opreşte în loc.
În sfârşit, sosi clipa aceea. Adunaţi la marginea pădurii, aprinzând focuri, dansând, jucând, tinerii petreceau.
Jacek se îmbăie bine, îşi puse cămaşă albă, se încinse cu laiul roşu nou-nouţ, se încălţă cu opincile, capul şi-l acoperi cu pălărie cu pană şi apucă drumul codrului, pe înserat.
Codrul era negru şi nemişcat, iar deasupra noaptea nepătrunsă de stelele sclipitoare, care doar pentru ele însele luminau, pentru că pământului nu erau de nici un folos.
Jacek cunoştea bine calea în codru, ziua, dar acum, după ce ajunsese în adâncul codrului, nu mai recunoştea nici drum, nici copaci. Totul era altfel decât de obicei. Buştenii copacilor căzuţi la pământ păreau a fi foarte groşi şi atât de mari, că nu era chip nici să-i ocoleşti, nici să treci peste ei. Mereu îi tăiau calea tufele dese şi ghimpoase, care niciodată nu creşteau prin locurile acelea, şi urzicile care frigeau nemilos. Întuneric beznă şi doar din când în când, pe ici-colo, se aprindeau ochi galbeni, verzi sau roşii, strălucind ca şi cum voiau să-l ardă. Ochii aceştia izbucneau ba sub, ba jos, ba la dreapta, ba la stânga, dar nu reuşeau să-l sperie pe Jacek, care continua să meargă înainte.
Ce greu era drumul! La fiecare pas îi ieşea câte o buturugă în drum. Jacek se căţăra pe ea, dar cum ajungea sus şi dădea să coboare, vedea că buturuga era atât de mică, încât ar fi putut să o păşească uşor. Mai mergea ce mai mergea şi dădea peste un brad înalt, înalt de parcă nu avea sfârşit. Jos trunchiul părea cât un turn de gras. Da să-l ocolească şi, când reuşea, băga de seamă că bradul acesta avea un trunchi subţire cât braţul. Şi înţelese atunci că duhurile rele îi stau împotrivă, înşelându-l.
Dete apoi peste un asemenea desiş, încât nici măcar un deget nu strecurai prin el, dar Jacek se aruncă disperat să-l treacă… Abia scăpat din încâlceală, dădu peste o mlaştină întinsă. De ocolit nu era chip. Încercă cu piciorul — se scufundă. Noroc că din loc în loc se zăreau smocuri de iarbă. Sărind de la o insuliţă la alta, cu greu a ajuns Jacek la malul celălalt al mlaştinii. Întoarse faţa şi se îngrozi: smocurile păreau a fi nişte capete rânjitoare. Dacă cineva l-ar fi întrebat în ce parte a satului se află, n-ar mai fi ştiut să răspundă.
Deodată în faţa lui se ivi o tufă de ferigă cât un stejar de mare şi văzu lipită de o frunză floarea de briliant… Cinci petale strălucitoare şi în mijloc un ochi zâmbitor ce se învârtea ca roata morii. Inima i se strânse, întinse mâna şi cât pe ce era să prindă floarea, când, pe neaşteptate, cocoşul cântă. Floarea îl privi mai înfocat, apoi se stinse. Râsete izbucneau împrejur, dar Jacek n-ar fi putut spune: frunzele râdeau sau broaştele orăcăiau. Totul i se învârteji în cap şi căzu jos.
Nu mai ştiu nimic din ceea ce i se întâmplase, până când îşi reveni în fire la el acasă. Mama sa, plângând, îi spunea că l-a găsit spre dimineaţă, în codru, mai mult mort decât viu.
Jacek nu scoase o vorbă despre cele întâmplate în codru; îi era ruşine. Se jură doar că va mai veni încă o dată.
Anul întreg doar la noaptea aceea se gândi, dar nu pomeni de floare nimănui. Când se lăsă seara mult aşteptată, Jacek, proaspăt spălat, curat îmbrăcat, cu cămaşa albă, brâu roşu şi opincile nepurtate, o luă spre codru.
Credea că şi de data aceasta va fi nevoit să răzbată prin desiş, dar, spre marea lui mirare, acelaşi codru, acelaşi drum erau cu totul altfel. Brazii zvelţi şi stejarii stăteau unul departe de celălalt, pe o câmpie presărată cu pietre. De la un copac la altul drumul era lung ca şi cum ei s-ar fi îndepărtat mereu unul de celălalt. Pietrele imense acoperite cu muşchi, deşi erau nemişcate, ziceai că răsar din pământ. Printre pietre creştea ferigă: mică şi mare, multă, multă, dar nici una nu avea floare. La început feriga îi venea lui Jacek la glezne, apoi până la genunchi, până la brâu şi, în sfârşit, devenise mult mai înaltă decât el… Un vuiet ciudat se auzea în ferigă, amestecat parcă cu râsete şi plâns. Şi cum punea piciorul pe vreuna — şuiera, cum o atingea cu mâna — sângera…
I se păru că mersese un an întreg, atât de lung era drumul prin ferigă. Dar nu se întoarse şi nici cumpătul nu şi-l pierdu. Merse mereu mai departe.
Deodată, aceeaşi floare din depărtare străluci, cinci petale nestemate, şi-n mijloc, ochiul învârtindu-se ca roata…
Se apropie Jacek, întinse mâna, dar iată cocoşii cântară şi floarea dispăru din nou. N-a mai leşinat de data aceasta. Se aşeză pe o piatră şi cu lacrimi în ochi, treptat, îl cuprinse mânia. Strigă: „Voi încerca şi a treia oară!” Şi, cum era foarte obosit, se lăsă printre pietre şi adormi.
Abia închise ochii, când un vis ciudat îi apăru. Se făcea că are în faţă floarea cea cu cinci petale, cu ochiul în mijloc, care-l întreba printre hohote de râs:
– Ei, te-ai săturat? Ori ai să mă mai urmăreşti?
– Ce am hotărât voi îndeplini, răspunse Jacek. Te voi culege!
O petală se lungi ca o limbă de lumină, apoi totul dispăru şi băiatul dormi buştean până dimineaţa. Când se trezi, se pomeni la marginea codrului, într-un loc cunoscut şi nu mai fu sigur dacă toate cele de ieri aievea s-au întâmplat sau în vis. Se întoarse acasă sleit de puteri şi se culcă în pat. Şi iarăşi un an încheiat tot se gândi cum să dobândească floarea cea neobişnuită. Nimic însă nu-i venea în minte, aşa că în seara cu pricina îmbrăcă iarăşi cămaşa albă, brâuleţul roşu, opincile nepurtate şi cum se întunecă alergă în codru să-şi încerce norocul.
Şi codrul iarăşi era altfel. Drumul, cel cunoscut, şi copacii, dar feriga nicăieri. Jacek pătrunse adânc în codru, unde ştia el feriga, dar floarea n-o găsi. Pe unele tufe umblau gâze, pe altele omizi, iar pe alocuri ferigele erau uscate. Dezamăgit, Jacek voia să se întoarcă, când la picioare văzu o floare cu cinci petale strălucitoare şi ochiul în mijloc. Întinse mâna, apucă floarea. Ca focul îl arse, dar nu-i dete drumul. Floarea crescu atât de strălucitoare, încât Jacek trebui să închidă ochii pentru că-l orbea. Apoi floarea i se aşeză pe inimă, iar o voce astfel îi vorbi:
– M-ai luat, al tău să fie norocul, pentru că să ştii: a cui sunt, acela poate să înfăptuiască orice, dar niciodată, cu nimeni, nu are voie să împartă fericirea sa…De atâta bucurie lui Jacek i se învârtea capul şi nu prea luă în seamă ce spunea vocea. „Ei, ce-mi pasă!” zise în sinea lui. „Să fiu fericit, atâta vreau.”
Imediat simţi cum floarea se lipeşte de pieptul lui, în inimă, prinzând rădăcini… L-a bucurat asta. Floarea n-avea să-i mai fie luată niciodată.
Cu sufletul uşor şi cântând se întorcea acasă. Drumul se întindea în faţă-i ca o fâşie argintată, copacii se dădeau la o parte, iar florile se aplecau până la pământ. Jacek mergea cu capul sus şi se gândea ce să ceară florii. Întâi îi trecu prin cap că ar fi bine să aibă un palat, un sat mare şi mulţi servitori — şi iată că dintr-o dată s-a pomenit la marginea codrului, dar într-un loc necunoscut.
Văzu că nici el nu mai e acelaşi. Hainele ce le purta erau din stofe scumpe, pantofii cu tălpi de aur, iar cămaşa din mătase. Alături stătea o caleaşca cu şase cai albi înhămaţi şi servitori în livrea; un surugiu îi deschise uşa caleştii. Jacek nu se mai îndoia că este dus spre palat. Aşa s-a şi întâmplat. Într-o clipită caleaşca ajunsese la un palat in faţa căruia aşteptau servitorii. În mulţimea oamenilor adunaţi acolo, Jacek căuta zadarnic o figură cunoscută; chipurile oamenilor erau străine, ciudate şi speriate.
Dar, când a intrat în palat, uită asta. Înăuntru era atât de măreţ, încât nu ştia la ce să se uite întâi şi întâi.
„Ah, ce viaţă voi avea acum!” îşi spunea Jacek cercetând toate colţurile palatului. Apoi se culcă, căci după o asemenea noapte tare era istovit. Patul era atât de moale că Jacek nici nu ştia cât timp a dormit Se trezi înfometat, probabil, şi văzu că masa este deja pusă şi încă nu o masă obişnuită, ci una deosebită, pe care apărea imediat tot ce-şi dorea. Şi cum înainte dormise foarte mult, tot astfel acum mâncă şi bău până nu mai putu. Apoi cobori in grădină.
Pomi neobişnuiţi creşteau în ea: cu fiori şi fructe încărcaţi. Într-o parte grădina dădea la mare, în cealaltă, spre o pădure minunată; iar prin mijloc curgea un râu. Jacek umbla prin grădină, se minuna şi nu putea înţelege cum de nu se văd nicăieri meleagurile lui — nici pădurea din care ieşise, nici satul natal. Nu-l cuprinse dorul după ele. Lumea ce-l înconjura era cu totul alta, frumoasă, minunată, dar, din păcate, prea străină. Începu să nu se mai simtă în apele lui, dar era îndeajuns să vadă cum toţi oamenii îl ascultă, cum tot ce-şi doreşte numaidecât se îndeplineşte, ca să uite şi satul, şi casa, şi părinţii.
A doua zi, lui Jacek parcă începu să-i fie urât. Dar când îi chemă pe curteni şi văzu cât de adânc se plecau în faţa lui, gata să-i îndeplinească orice dorinţă, şi când auzi vorbele dulci pe care i le adresau toţi, uită şi de satul natal, şi de părinţi.Ceru să fie condus la tezaur, unde aurul, argintul şi pietrele scumpe stăteau în grămezi uriaşe.
„Of, doamne, dacă aş putea să trimit alor mei măcar un pumn din bogăţiile astea, să-şi mai cumpere puţin pământ!” gândi Jacek, dar numaidecât îşi aduse aminte că norocul lui nu-l poate împărţi cu nimeni. Se şi linişti în sine: „De ce să mă omor pentru asta; ce, ei n-au minte? Să-şi caute şi dânşii floarea, dacă vor aibă noroc. Să-mi văd de treburile mele”. Şi aşa trăia Jacek distrându-se cât putea. Îşi construia mereu alte palate, îşi aranja în toate felurile minunata sa grădină, îşi schimba caii albi cu unii murgi, iar murgii cu unii negri, născocea tot alte şi alte feluri de mâncare, până când, într-o bună zi, se plictisi de toate. Îl cuprinse un asemenea dor după satul şi casa părintească, încât nu-şi mai găsea locul. Măcar să-i vadă, să afle cum o mai duc şi ei, săracii… Îşi aminti de maică-sa, pe care o iubise atât de mult şi inima i se strânse de un dor cumplit.
Hotărî deci într-o zi să le facă o vizită. Se urcă în caleaşcă şi porni la casa părinţilor. Caii o luară într-o goană nemaipomenită şi într-o clipită se pomeni în faţa binecunoscutei case. Ochii lui Jacek se umplură de lacrimi când văzu totul la fel ca odinioară, dar parcă mai prăfuit şi mai sărăcăcios. După minunăţiile de la care venea, orice lucru îi păru şi mai jalnic. Lângă fântână zăcea albia veche, butucul crăpat şi putred, pe care spărgea lemne mai ieri. Dar oamenii?
Din cocioabă ieşi o bătrânică îmbrăcată ca vai de lume, zgribulită şi speriată. Jaoek coborî; primul care îl întâmpină fu Burek, câinele lui credincios de odinioară. Era mai slab ca atunci, părul zbârlit şi lătra cât îl ţineau puterile. Nici nu se gândea să-l recunoască. Jacek se apropie de casă. În prag, sprijinindu-se de perete, stătea maica lui holbându-şi ochii, dar nerecunoscându-l.
Inima i se topi lui Jacek şi, mişcat cum fu, strigă:
– Măicuţă dragă! Eu sunt, Jacek al vostru! La vorbele acestea bătrânica tresări, ochii înroşiţi de plâns şi fum se îndreptară către el şi stătu ca împietrită. Apoi dădu din cap şi spuse:
– Jacek! Vă bateţi joc de mine, boierule. Jacek nu mai e pe lumea asta. Daci trăia, nu şi-ar fi lăsat el părinţii săi fără nici o veste atâta amar de ani, iar dacă ar fi avut de toate, aşa cum domnia voastră are, nu i-ar fi lăsat să moară de foame. Mai dădu din cap şi zâmbi amar. Jacek al meu avea suflet bun şi nici n-ar vrea să audă de un noroc pe care să nu-l poată împărţi cu ai săi.
Lui Jacek inima i se făcu grea şi coborî pleoapele. Buzunarele îi erau pline de aur, dar când băgă mina în ele ca să dea maică-si un pumn de galbeni, îl cuprinse teama să nu piardă totul. Şi stătu aşa ruşinat, iar bătrâna nu-l slăbea din ochi.Ieşiră din casă fraţii, apăru taică-său. Inima lui Jacek se înmuia, dar privi spre caleaşcă, servitorii şi caii minunaţi şi inima i se întări la loc, iar floarea de ferigă îl apăra ca o platoşă… Jacek se răsuci pe călcâie şi plecă fără nici o vorbă. Urcă în caleaşcă şi ordonă întoarcerea la palat.
Dar ce se petrecea în el nici o limbă nu-i în stare să descrie. Vorbele mamei bătrâne, că nu-i fericire aceea ce n-o poţi împărţi cu alţii, îi sunau în urechi ca un blestem.
Ajuns la palat, Jacek puse orchestra să cânte, iar pe curteni să danseze. Se îmbătă, îşi bătu joc de câţiva slujitori, dar, totul, degeaba: urâtul nu-i trecea.
Anul întreg, deşi avea de toate, fu trist şi mereu simţi în gură un gust amar, iar în inimă — o piatră grea. Nu mai putu să suporte şi hotărî să mai facă o vizită.
Dar ajungând la casa cea veche, părintească, văzu că totul e şi mai sărăcăcios ca ultima dată, iar în prag apăru fratele cel mic, Maciek.
– Unde-i măicuţa? întrebă Jaoek.
– Bolnavă, zace în pat, şopti copilul oftând.
– Dar tata?
– În groapă…
Câinele îl lătra cât putea, dar el intră în casă. Bătrânica zăcea în pat. Jacek se apropie, dar mama sa tot cu ochi străini îl privi. Nu mai putea vorbi, iar el nu îndrăznea s-o întrebe nimic.
Cât pe aici era să le dea un pumn de aur, dar în ultima clipită mâna i se opri, îl cuprinse frica nespusă că va pierde fericirea.
Ca un nesimţitor, începu să gândească : „Bătrâna nu mai are mult de trăit, iar eu îs tânăr. Ea se va prăpădi în curând, iar pe mine mă aşteaptă atâtea… lumea, bogăţiile, domnia”.
Şi o zbughi din casă, urcă în caleaşcă şi se întoarse la palat. Dar aici se încuie şi plânse amar. Sub platoşa de fier, cu care floarea de ferigă îi cuprinsese inima, începuse să se încălzească sufletul lui de om. Ca să scape, ordonă tarafului să cânte, curtenilor să danseze, iar el însuşi se apucă de băut, ca să uite. A doua zi şi zilele care urmară Jacek nu stătu locului, se tot plimba, trăgea cu puşca, mânca şi bea. Dar tot degeaba…
În urechi îi suna mereu:
„Nu-i fericire aceea ce n-o poţi împărţi cu alţii!”
Nici anul nu s-a scurs şi Jacek a slăbit atât, încât deveni străveziu, se îngălbeni ca ceara şi suporta chinuri groaznice cu toată bogăţia în care se lăfăia.În sfârşit, după o noapte albă îşi umplu buzunarele aur şi porunci să fie dus acasă. Pentru că hotărâse: chiar de ar fi să piardă totul, trebuie să-şi ajute mama şi fraţii.
– Fie ce o fi, zise, şi să pier… Nu mai îndura viaţa asta.
Caii opriră în faţa casei. Totul părea a fi ca înainte: albia de lângă fântână, butucul, scara… dar nici o ţipenie de om nu apăru în prag…
Jacek alergă spre uşă — o găsi priponită. Se uită prin fereastră — nu era nimeni înăuntru.
Un cerşetor ce tocmai trecea pe lângă poartă strigă:
– Ce căutaţi acolo, boierule… Nu-i nimeni, toţi au murit de sărăcie, foame şi boli.
Jacek înlemni. Stătea şi privea…
„Din vina mea au murit, să pier deci şi eu!” Abia rosti aceste cuvinte şi pământul se deschise, înghiţindu-l.
Şi cu el a pierit acea floare de ferigă pe care azi degeaba ar mai căuta-o cineva.

Poveşti nemuritoare

De multa vreme primesc pe mail niste povesti frumoase, pe care m-am gandit sa le impartasesc cu voi.Incepand de azi voi posta zilnic sau ma rog, cat de des voi putea , cate o poveste pentru puiutii mici si dragi, altele decat cele arhi-cunoscute, clasicele povesti pe care le spunem din generatie in generatie.Astazi , prima din sirul lung de povesti ce va urma este

Povestea fetei de croitor si a feciorului de imparat

”  TRĂIA ODATĂ un croitor, care avea trei fete. Într-o zi, feciorul împăratului veni la el şi-i zise:
– Coase-mi o mantie din flori.
Croitorul se duse la fata cea mare şi-o întrebă:
– A venit azi la mine feciorul împăratului şi-a cerut i să-i cos o mantie din flori. Ce să fac?
Dar fata nu înţelese nimic şi nu fu în stare să răspundă.
Trecu noaptea, veni şi ziua a doua. Croitorul se duse la atelier şi căzu pe gânduri. Stătu şi chibzui până seara, dar zadarnic, nimic nu hotărî. În aceeaşi seară, se duse şi cea de a doua fată, mijlocia, şi-i povesti şi ei de cerinţa făcută de feciorul împăratului. La fel şi ea, nu înţelese nimic şi nu găsi nici o scăpare.
Mai trecu o noapte. Dimineaţa, croitorul iarăşi se duse la atelier, se gândi tot până la apusul soarelui şi nici de data asta nu ghici despre ce-i vorba. Iar seara, plecă şi la cea de a treia fată, mezina, căreia îi povesti totul.
Ea îi răspunse:
– Apoi despre asta nici nu merită să te frămânţi. Cum se va ivi mâine feciorul împăratului la tine, spune-i: „Ca să-ţi cos mantia din flori, trebuie foarfeci, aţă şi degetar tot din flori. Dacă-mi vei da toate astea, atunci am să-ţi fac.”
Feciorul împăratului veni în a patra zi. După răspunsul primit, înţelese că croitorul trebuie să aibă trei fete şi că în prima noapte se sfătuise cu cea mai mare, în a doua cu cea mijlocie, dar nimic nu reuşise să afle. Iar în a treia noapte el vorbise cu mezina şi tocmai ea născocise răspunsul
Şi feciorul împăratului se îndrăgosti de mezină fără s-o fi văzut şi trimise după ea peţitori.
Ascultaţi mai departe. Feciorul împăratului era logodit cu o prinţesă bogată. Şi iată că zvonurile îi ajunseră la urechi, cum că feciorul împăratului trimite peţitori la fata croitorului. De aceea ea hotărî să zădărnicească acest lucru prin toate chipurile câte-ar exista şi căută să afle cine trebuie să ducă darurile de la palat la logodnică. Astfel află că feciorul împăratului trimite fetei o tavă cu fel de fel de bucate. Prinţesa se mânie peste poate din gelozie, se duse la un slujnic, îi dărui mulţi bani şi-i ceru:
– Mănâncă tu însuţi de acolo un pumn de orez, o aripă de pui şi ia puţin şerbet!
Sluga îi îndeplini rugămintea, după aceea duse tava fetei croitorului. Şi ea văzu: cineva umblase la farfurii. Hotărî fata că feciorul împăratului îi trimisese resturile cinei, nu mâncă nimic şi-i răspunse în versuri :
Pilaful pe jumătate ciugulit;
Un pumn de-orez abia-am primit.
Şi păsările fără de-o aripă,
Orez puţin tu mi-ai trimis în pripă.
Cât îşi bătu feciorul împăratului capul, îi fu peste puteri să înţeleagă ce înseamnă asta.
În ziua următoare, el cumpără o pereche de papuci frumoşi şi porunci să-i ducă fetei. Prinţesa află şi acest lucru, se duse la slujnicul care trebuia să plece, îi dădu bani mulţi şi-1 rugă:
– Mai întâi încalţă tu papucii, mergi cu ei mult, să se strice. Şi numai după aceea du-i!
Sluga aşa şi făcu. Duse fetei croitorului papucii rupţi, iar fata nici nu-i încălţă şi-i trimise înapoi.
După ce se află de logodnă, prinţesa începu să trimită oameni la feciorul împăratului şi aceştia îi spuneau că fata, vai, nu-i bună de nimic. Aşa o ţinu până la nuntă.
Şi iată că pe feciorul împăratului şi pe fată îi duseră în camera însurăţeilor. Dar el nici n-o privi şi adormi. Dimineaţa, mireasa spuse despre asta soacrei. Şi ea ce ştia: în această zi, fiul ei se va duce în grădina cu flori galbene. Căci avea trei grădini: cu flori galbene, cu flori roşii şi cu flori albe. Feciorul împăratului se plimba în fiecare zi printr-una din ele, şi acum era rândul grădinii cu flori galbene. Soacra îi zise fetei:
– Urcă-te pe un cal şi du-te la grădina cu fiori galbene. Cum ajungi, bate în porţi. Îţi va deschide prinţul, tu cere-i un buchet de fiori galbene şi el îţi va da. Cum primeşti buchetul, întoarce-te şi nu mai scoate nici o vorbă.
Fata întocmai şi făcu. Încălecă un cal, plecă la grădina cu flori galbene şi bătu. Prinţul deschise porţile şi ea îi zise:
– Vreau flori, vreau un buchet, repede, grăbeşte-te!
Prinţul se duse, rupse un buchet de flori galbene, le dădu fetei şi dori să-i vorbească, dar ea încălecă în grabă şi plecă iute ca vântul.
A doua zi soacra îi zise:
– Astăzi, fiul meu va fi în grădina cu flori albe. încalecă un cal alb, du-te la grădină, bate în porţi, prinţul îţi va deschide, iar tu cere-i un buchet de flori albe. El va rupe florile şi ţi le va da; fii cu băgare de seamă, nu vorbi nimic şi întoarce-te repede.
Fata călări un cal alb, bătu în porţi, prinţul deschise şi-i ieşi în întâmpinare. Şi de data asta fata îi ceru:
– Vreau flori, vreau un buchet, repede, grăbeşte-te!
Prinţul rupse flori albe, le legă în buchet şi buchetul îl dădu fetei. Voi să-i vorbească, dar ea sări pe cal şi se depărtă ca gândul.
În a treia zi, soacra îi zise fetei:
– Încalecă azi un cal murg, îndreaptă-te la grădina cu flori roşii şi bate în porţi. Cum iese fiul meu, ca şi mai înainte, cere-i un buchet de flori roşii. El îţi va da florile, iar tu zi-i: „Cordonul mi-e prea strâns şi nu-1 pot desface — taie-1!” Cum va aduce cuţitul, pune mâna sub el ca să-ţi taie un deget. Şi cum te tai, ţipă : „Vai, degetul meu! Vai, degetul meu!” Apoi, ia buchetul, încalecă şi pleacă de-acolo.
Fata făcu întocmai. Înşeuă un cal murg, se duse la grădină, bătu şi prinţul îi deschise. Ea grăi:
– Vreau flori, vreau un buchet, repede, grăbeşte-te!
Prinţul rupse un buchet de flori, le dădu fetei şi aceasta zise:
– Cordonul mi s-a strâns prea tare şi nu pot desface nodul. Ia un cuţit şi taie-l!
Prinţul aduse un cuţit şi voi să taie nodul, dar fata puse mâna sub tăiş şi îşi răni degetul mare. Atunci ţipă:
– Vai, degetul meu! Vai, degetul meu!
Apoi se urcă pe cal şi-i dădu pinteni.
Când prinţul se întoarse acasă, fata începu iar să strige:
– Vai, degetul meu! Vai, degetul meu!
Prinţul rămase uimit; înţelese că strigătul e al acelei fete, care fusese în grădină. Iar toate aceste nopţi, prinţul nu dormise din pricina dragostei pentru fata pe care o văzuse în grădină! El se apropie şi o privi cu luare-aminte. Şi ce văzu: da, era aceeaşi fată care venise în grădina eu flori galbene, şi în grădina cu flori albe, şi în grădina cu flori roşii.
Plânse prinţul de bucurie şi-o întrebă:
– Fată dragă, ce să se fi întâmplat? Iar ea îi povesti despre toate, iar prinţul o îmbrăţişă. Şi iată că pentru şapte zile şi şapte nopţi înfrumuseţară oraşul şi nuntiră. Întocmai cum aceasta fată şi feciorul împăratului şi-au îndeplinit dorinţele, aşa să se îndeplinească şi dorinţele voastre, ale tuturora. „