O duminică de traumă la Bagdasar Arseni – UPU

Septembrie și toamna cea frumoasă au început pentru noi cu evenimente multe,unele mai fericite,altele mai nefericite,însă plini de optimism mergem mai departe.

Azi aș fi vrut să încep postarea cu vacanța de o săptămână din Spania,să scriu cât de tare ne-au fost încântați ochii și sufletul în cele 7 zile petrecute în Santa Susanna și în Barcelona.

Dar azi nu scriu nici despre vacanță,nici despre clasa a doua,nici despre cât de fericită am fost fiindcă am reușit să îmi cumpăr bilete la concertul vieții mele,azi am să scriu despre experiența traumatizantă trăită duminică la spitalul Bagdasar Arseni – sectia UPU.

În vacanța din Spania am mers mult pe jos, câte 7-8 kilometri zilnic, am prins niște zile nu tocmai însorite și am făcut totuși baie într-o apă de mare nu tocmai caldă.Cum era de așteptat, criza de lombosciatică a recidivat și aici îmi fac mea culpa!

Recidiva însă nu a fost doar cu niște simple dureri suportabile, ci cu zvârcoliri de durere și plâns o noapte toată.

Recunosc că nici pragul meu de suportabilitate al durerii nu este unul ridicat,însă durerile astea pe care le-am trăit de când am probleme cu hernia de disc, sunt inumane.

Și duminică de dimineață, după o noapte în care nu am pus geană pe geană, o noapte în care i-am trezit pe toți ai casei cu plânsetele mele și pentru a mă ajuta să mă deplasez, o noapte în care am înghițit iar antiinflamatoare fără nicio ameliorare a durerilor, am hotărât că spitalul și un medic neurochirurg sunt singura mea salvare pentru a rezista până ajung iar la balneolog (căci da, data trecută a fost singurul medic capabil să mă pună pe picioare în 10 ședințe!).Am scris despre asta aici.

Nu știu de ce am refuzat să merg la spitalul Municipal, nu știu de ce am crezut că alegând Bagdasar Arseni renumit pentru medicii neurochirurgi, îmi va fi mai bine.

Dacă până duminică, de câte ori am avut nevoie de spital și medici din UPU,de spitale și intervenții chirurgicale, lucrurile au funcționat foarte bine pentru noi, pentru că atât la Municipal , Fundeni, cât și la Giulești (acolo nu știu dacă ar trebui să iau în calcul experiența cu nașterea pentru că îl cunoșteam pe medic dinainte și putem spune că am avut o „intrare”) am avut de-a lungul anilor parte de oameni inimoși care ne-au vindecat și nu am întâmpinat niciodată situații neplăcute.

Tocmai pe baza experiențelor noastre din trecut, în absolut toate discuțiile cu și despre blamarea medicilor din spitalele mari de stat, eu eram mereu cea care susțineam că există și oameni dedicați, atenți, care își fac meseria sârguincios, fără a cere nimic mai presus decât salariul lor, că sunt depășiți de situație uneori și li se vorbește urât deși încearcă să ajute bolnavii cum pot, că salariile pentru care pleacă de acasă la muncă nu sunt cele mai ok pentru tot efortul depus în toți anii lor de studiu plus actualmente, că nu muncesc în cele mai bune condiții, că indiferent câte abonamente aș avea la privat tot la medicii din spitalele de stat am încredere să apelez când e vorba de ceva grav, etc.

De duminică, părerile acestea pe care le-am susținut fervent s-au deformat complet, m-am gândit cât am stat în spital la Bagdasar,câtă dreptate aveau toți oamenii care povesteau oripilați felul în care au fost tratați în sistemul de stat de diverși medici, cât de traumatizantă este o asemenea experiență atunci când ești bolnav. Și, cu siguranță, poveștile lor scrise sau spuse au fost experiențe ca cea trăită de mine.

Povestea mea începe duminică la ora 10:00 a.m când ajung la Obregia, la UPU, unde cobor din mașină, în fața intrării, plângând în hohote din cauza durerii (nu știu dacă ați încercat vreodată acrobația de a merge în mașină, 14 km, pe burtă, pe scaunul din dreapta șoferului și la orice groapă sau denivelare să simțiți dureri până în creier?!).

Vine o asistentă și un bodyguard, mă iau de mâini și mă ajută să mă lungesc pe burtă în cabinet. Acolo găsesc o doctoriță, nu foarte amabilă, dar civilizată, care mă consultă și vrea să îmi  prescrie o rețetă cu antiinflamatoare și să mă trimită acasă. Refuz plângând, explicându-i că îmi trebuie ceva intravenos administrat, mai puternic decât ceea ce am luat până atunci sau o infiltrație ca să îmi cedeze cât de cât durerea.Mă trimite la Bagdasar, la neurochirurgie, dumneaei nu poate administra intravenoase fără RMN.

Plec mai departe, cu o hârtie în mână în care mi se scrisese că refuz tratamentul pe cale orală cu antiinflamatoare.

Ajung la 11:00 în față la Bagdasar Arseni, tot plânsă, tot cu aceleași dureri cumplite. Coborând din mașină,aceeași primire ireproșabilă din partea unui bodyguard și a unui brancardier. Intru în spital, se deschide ușa triajului, iese o asistentă minunată (dna.Liliana) – o să revin să precizez de ce minunată – mă conduce în interior la UPU, pe hol însă, mă întinde pe un pat, îmi ia buletinul și pe soțul meu ca să facă formele de triaj.

Tricoul îmi este fleașcă de ud, gura uscată, părul ud fleașcă de la durere.Stau cu fața în jos, în fața cabinetului de resuscitare, a toaletei cadrelor medicale și a unui cabinet unde se pregăteau injecții, pansamente, etc.Mă vaiet continuu, încet, însă suficient cât să fiu auzită de ceilalți din jur.

Vine înapoi doamna Liliana, îmi aduce buletinul, îmi lasă patul la orizontală, mă șterge pe față cu un șervet și îmi aranjează cearceaful. Îmi spune să aștept,de aici depinde numai de medici când mă iau la control.

Stau de o oră întinsă pe pat, mai plâng când și când că nu îmi găsesc o poziție liniștitoare, trec pe lângă mine asistente și medici din UPU care se vânzoleau pe acolo, stăteau la povești, râdeau, niciunul nu îmi dă nicio atenție.

E duminică și cazurile din urgență nu par a fi grave, vin oameni pe picioare, cu dureri relativ suportabile, nu am mai văzut pe nimeni intrând întins sau plângând, semn că lucrurile nu erau atât de grave.

Absolut nimeni,din câte cadre medicale din UPU s-au perindat pe acolo, nu m-a întrebat ce este cu mine.

Am nevoie de apă, strig, ei râd și nu mă aude nimeni.Mă vede bodyguardul și îmi aduce un pahar, mă ajută să mă ridic cumva și să beau.

După încă o oră de stat pe același hol și pe același pat, ora 13 deja, am nevoie la toaletă.Îl rog pe bodyguard să mă ajute să mă ridic.E un puști stânjenit, îl aduce pe soțul meu să mă ducă el la toaletă.Mă gândesc că în starea în care sunt, mi se va permite să folosesc toaleta din fața patului pe care zac întinsă de două ore, deși pe ușă, ce-i drept, scrie că este pentru cadre medicale.

Apare o asistentă agresivă, genul acela de femeia- bărbat, care tună și fulgeră la bodyguard de ce l-a lăsat pe D. să intre în UPU? Puștiul îi explică că e soțul meu și mă cară la toaletă.O înfurie răspunsul lui și mai tare, îl face obraznic și îl amenință că de mâine nu va mai lucra aici pe secție.Urlă și la noi să nu care cumva să folosim toaleta zeilor din UPU că ei nu o amestecă cu bolnavii.

Fiecare pas făcut era echivalent cu o durere cumplită, ca de cuțit, plâng iar și mă duce D. mai mult în spate decât pe picioarele mele.

Pe hol imediat sar niște rromi să ne ajute,mă duc săracii mai mult pe sus decât pe picioare la baie, mă așteaptă toți și mă duc înapoi până la poarta zeilor de la UPU de unde trebuie să te târăști singur înăuntru să nu superi vreun semizeu gen asistenta agresivă…

Ajung iar pe burtă culcată, între timp este ora de masă la radiologie și în UPU relaxare totală, câțiva bolnavi în paturi în sala de urgență, o doctoriță vorbește la telefon aproape de mine,o asistentă urlă contextual :” să vină firma,nu îi mai suport pe ăștia care se pișă pe ei în pat!”

Nu știu cine este firma, mă lămuresc rapid însă – fetele de la curățenie.Doctorița cu telefonul se hlizește lângă mine despre cum a petrecut la Craiova,cum îi urăște de tare pe taximetriști, cât de nasol a fost în tren, nu se mai duce curând la Craiova.

Am două ore și jumătate de când stau pe pat, cât am fost la toaletă D. mă întreba cât mă mai țin pe hol în halul ăsta, chiar nu se sesizează nimeni în ce hal sunt?!

Cât vor ei te țin, zeii de la UPU!

Apare un medic, înalt și slab, cu ochelari rotunzi, pe care îl întreb cât mai durează să mă consulte cineva? Răspunsul lui m-a năucit :” matale, bre, stai acolo până îți zicem noi,eu sunt chirurg și nu văd d-ăștia ca matale la urgențe!”

Alt zeu din Bagdasar!Ăsta era chirurg…

Mă gândesc cât de mult contează haina în România.Duminică, imaginea mea cu părul strâns cocoloș la spate, cu o fustă de jeans aruncată pe mine și un tricou lălâu, zăcând pe un pat de spital, i-a dat dreptul unui chirurg zeu  să îmi vorbească cu matale și cu bre, la pertu direct, ca și cum până atunci linsesem împreună blide de mâncare.M-a anunțat că el e chirurg și d-ăștia ca mine nu vede, probabil doar îi taie și asta doar pe bani mulți!

Pleacă, nervii îmi sunt întinși la maxim, doctorița care vorbise la telefon, se mai plimbă pe acolo încă și o sună altcineva.Alte hliziri, alte povești, așa ca de duminică după-masă când toată lumea stă la taifas.

Ora 15 deja, mă ridic cum pot și intru singură în sală de urgențe.Mă săgeată fiecare pas făcut, am lacrimi în ochi dar mă gândesc că poate chiar au uitat de mine, poate nu li s-a dat fișa, deși mi-e greu să înțeleg cum să treci de atâtea ori pe lângă un om plângând, care zace pe hol, și să nu îl întrebi măcar o dată, ce dracu’ face acolo zăcând de 3 ore?! Cum??

Mă gândesc înaintând către sală, nu numai la mine, ci și la copilul meu care stă la ușă, afară, nemâncat și în picioare, așteptându-mă de atâtea ore.

Îi întreb cu o voce stinsă pe toți cei adunați în jurul unui birou (2 medici și 3 asistente plus bodyguardul șef) când mă poate vedea cineva că nu mai rezist.

Asistenta agresivă și tocmai doctorița cu vestitele conversații de pe hol ridică imediat tonul ( îndrăznisem să pătrund nechemată în sanctuarul zeilor, să le stric voia bună și hlizeala!), îmi spun că o să intru când o să mă cheme ele, nu sunt o urgență majoră pentru ei și să nu mai fac scandal, să aștept!

Au crezut că și eu, ca în majoritatea cazurilor de pacienți atât de bolnavi, fac stânga împrejur și plec cuminte la locul meu, cu capul plecat, așteptând probabil până la ora la care zeii aveau chef să se uite și la mine.

Nu aveam nimic de pierdut,decât un drum până la Municipal și 3 ore pe un hol din UPU fără un calmant, așadar mi-am permis să îi iau la întrebări.

În primul rând am luat-o la întrebări pe doctorița vorbăreață, care a îndrăznit să ridice tonul, dacă ar fi folosit jumătatea de oră cât a vorbit la telefon, ar fi consultat nu unul, ci mai mult de doi – trei pacienți (am urmărit mersul consultațiilor, cam 5-7 minute de om după care îl pasau asistentelor pentru medicație), apoi asistenta bărbat, lipsită complet de umanitate, cu tonul agresiv și indicații de șef comunist, apoi a urmat chirurgul fasulan, care deși nu a mai fost prezent, i-am întrebat pe toată adunătura de zei cum își permite să se adreseze așa unui pacient, fără niciun respect? I-am întrebat ce înseamnă cazuri grave, ar trebui să ne târâm la picioarele lor ca să ne ia în seamă?

Le-am cerut doar respect și să scrie pe foaia de triaj că sunt urgență minoră și să mi-o dea că plec la alt spital.Au refuzat, pacientului nu i se dă nimic! Nici măcar atenție…

Am plecat, m-am târât până la triaj, plângeam în hohote când am ajuns: de neputință, de felul în care suntem tratați când cotizăm sume uriașe la sănătate ( eu, cel puțin, dau lunar 2000 ron), de batjocura la care suntem supuși în țara asta, de stilul infect pe care îl au anumiți medici.

Asistentele din triaj au sărit să mă ajute, mi-au dat apă, m-au întins pe pat, mi-au fixat o branulă. Nu au voie să facă niciun calmant fără știrea medicului.

Pe hol zace pe un scaun un băiat și o familie cu un copil mic.

Cât stau întinsă, asistentele din triaj îmi povestesc că au probleme mari cu medicii din UPU, că refuză să consulte pacienții mai repede și aceștia fac scandal în triaj, dar medicilor nu îndrăznesc să le spună nimic, de teamă.Acum, dacă am țipat vor refuza sa mă vadă.Mi se pare din altă poveste ceea ce se întâmplă în acest spital,vreau și cer să vorbesc cu un șef de la UPU. „Azi este duminică și nu lucrează! Dar pot scrie o reclamație și o citește șefa când vine… ”

Brusc, dau buzna oamenii cu copilașul în brațe, strigând cât ii țineau plămânii că le moare în brațe puiul, a făcut alergie la nu știu ce medicament și copilul nu mai respira bine.

Asistentele din triaj dau buzna peste zeii din UPU, fiind vorba de un copil se mobilizează imediat.Se liniștesc iar apele,copilașul e bine.

Insist să plec, îmi vreau fișa, este ora 16:00 deja. La spital stau de 5 ore, ce e drept pe un alt pat, dar în aceeași situație.

Asistentele îmi dau un registru cu reclamații, își fac curaj, ” dacă scrieți mai mulți, poate se mai schimba ceva! E dezastru în spitalul ăsta!”

La 16:30 am intrat la zei.Niciunul din cei cu care avusesem tot acel schimb de replici nici măcar nu s-a uitat la mine.Deci asistentele de la triaj au avut dreptate! Un medic tânăr, rezident, apărut de nu știu unde cât am fost eu la triaj, îmi ia fișa.

A durat fix 5 minute să cheme de sus un neurochirurg (dr.Filip, medic rezident -comportament ireproșabil ), m-a consultat, administrat calmant puternic pe perfuzie și în jumătate de oră eram plecată de acolo cu dureri mai suportabile. Cât a durat consultația medicului? Fix 10 minute!

Am așteptat 6 ore și jumătate pentru fix 10 minute!!!

Vreau să știu de ce în țara aceasta, în spitale mari din capitală, cum este Bagdasar Arseni, unde vin bolnavi din toată țara, se admit comportamente ca cele descrise mai sus? De ce conducerea nu se sesizează, de ce sunt lăsați niște iresponsabili la UPU și nu sunt trimiși la clinici de cartier? Cum își permit medici ca ăștia să ceară salarii mari când stau câte jumătate de oră la telefon? ( eu abia prind 5 minute cu fi-miu zilnic când sunt la birou, nu mai vorbesc de inexistența acelor hlizeli, cu excepția jumătății de oră pe care o am pentru masă!)

Vreau să mai știu de ce îi plătesc lunar, din munca mea, statului acestuia salariul unei asemenea  persoane care m- a lăsat ca pe un câine să zac pe un hol, fără să se uite la mine nimeni timp de 6 ore și jumătate? Vreau să știu și de ce zeii-medici din Bagdasar își tratează atât de umilitor colegii și personalul cu care lucrează ?

Ceea ce am văzut și trăit duminică, la Bagdasar Arseni, secția UPU, vă spun cu  mâna pe inimă că nu am văzut niciodată în alt spital la care am fost.

La spitalul Municipal, oamenii – medici zbârnâie, am fost cu D. în crizele lui de fiere de multe ori, niciodată mai mult de 2 ore cu tot cu perfuzie nu am stat.Am fost ultima oară la Municipal anul trecut , când am avut o cădere de calciu și m-a dus salvarea- nepunându-se la socoteală faptul că mi-au făcut toate analizele posibile, oamenii erau super drăguți, vorbeau civilizat, glumeau, erau UMANI!

De ce nu se splituiește secția de UPU în urgențe majore și minore, după cum le denumesc ei, de ce se plâng de pacienți care îi ” deranjează” în UPU când de fapt există triajul de care nu trec cei care nu au un diagnostic ce necesită o intervenție urgentă?

Nu există absolut nicio scuză pentru experiența traumatizantă trăită de mine duminică în acel spital infect, nu există nicio scuză pentru atitudinea medicilor, nu există nicio motivație pentru cele 6 ore și jumătate pe care le-am zăcut pe un hol de spital!

Mulțumesc încă o data pe această cale, doamnelor asistente din triaj, bodyguardului din UPU și doamnei Liliana-asistent SMURD pentru umanitatea arătată!

Atât de multă umilință din partea unor oameni care ar trebui să te ajute nu se poate suporta, atâta umilință la adresa unor oameni bolnavi, chinuiți de dureri crunte este de neimaginat!

Lucrurile acestea trebuie să înceteze, de aceea am și scris, dacă și voi aveți povești de acest gen lăsați-le scrise ca mărturii, numai făcându-le cunoscute, poate vom mișca ceva în aceste sisteme putrede și bolnave!

Anunțuri

La Multi Ani, omule drag !

Intr-o zi de 9 Martie m-ai luat prima data de mana, puternic si hotarat.

De atunci, esti busola mea in momentele mele de rataciri si de neputinte.Nu esti perfect si eu sunt departe de a fi cea mai cea.Insa eu, exuberanta, vesela,capricioasa si vorbareata,ca un foc de paie, cu capsorul plin de idei pe care greu ma hotarasc sa le pun in practica, impreuna cu tine,interiorizatul, tacutul, muncitorul si echilibratul, facem un tot in care ne completam perfect.

In toti anii astia, de cand suntem unul cu celalalt, am trecut prin multe incercari,dar am facut o nunta faina, un copil minunat, o casa si  am plantat multi pomi.Cum s-ar zice am facut deja tot ce este crestineste sa faca un om in viata lui.

Si chiar daca in ultima vreme, luati de valul vietii, nu prea mai avem timp de atatea dragalasenii, zaharuri si amoruri , asa ca odinioara, eu stiu ca tu ma iubesti la fel de mult cum si eu pe tine.

La multi ani, omule drag, sa imbatranim linistiti, sa ne vedem baiatul mare si sa ne crestem si nepotii linistiti !

 

i-love-you

sursa foto : aici

Comunicare-relaţii-influenţă -succes, ora de dezvoltare cu Cătălin Stoica

Pe Catalin il stiu de aproape 7 ani, l-am descoperit dinainte de a-mi face eu acest blog si il citeam mereu, amuzandu-ma copios la ceea ce scria.Ulterior, am inceput sa comentez timid la anumite articole,apoi comentam de fiecare data cand publica ceva.Scria frumos, cursiv, avea mereu de transmis un mesaj, textul era legat si datorita unui fin simt al umorului, ceea ce scria era intotdeauna aducator de zambete si relaxare.

Tot in acea perioada il ascultam si la radio,imi placea usurinta cu care vorbea si felul in care modera emisiunile.

O perioada a disparut,  nu a mai scris nimic, am intrerupt si eu postarile pe blogul meu, dar il citeam pe facebook, urmaream acolo ce posta.Si tare rau imi parea ca nu s-a mai tinut de scris, pe facebook nu poti scrie asa cum scrii pe blog.Pentru mine facebookul este altceva decat blogurile.

De prin 2014, Catalin a revenit in forta atat pe blogul lui cat si pe facebook cu niste postari foarte interesante despre dezvoltarea personala.Ca om de HR ce mi-s, am citit cu bagare de seama ceea ce transmiteau randurile lui.Si transmit numai de bine, va recomand cu tot dragul sa il cititi si sa cititi si ce ne recomanda el, ajuta foarte mult la dezvoltarea noastra personala.

Luni seara, desi racita cobza, in plapuma pana la gat, frectie cu Carmol facuta si legata la cap cu o esarfa, mi-am luat binisor laptopul in brate, D. s-a asezat si el langa pacientul sau bolnav cu smatphone-ul lui in brate si fericiti am purces la prima intalnire a webinarului : ” Ora de dezvoltare ” , prezentat de Catalin online. Vor fi trei luni, in care ne vom intalni online saptamanal, lunea la ora 20:00 si vom asculta cum sa imbunatatim tot ce tine de sfera comunicare-relatii-influenta -succes.

Totul este gratuit, doar sa vrei sa asculti lucruri minunate care te ajuta pe tine, ca si persoana, sa iti imbunatatesti relatia cu ceilalti.Pentru ca aceia dintre noi care nu recunosc ca nu cei din jurul nostru sunt de vina atunci cand nu relationam ok cu ei, ci problema se afla la noi, la modul cum ne comportam cu ceilalti pentru a primi ceea ce asteptam de la ceilalti, nu vor putea depasi niciodata barierele catre o relationare ok cu toti cei din jurul nostru, fi ei sefi, colegi, familie, subalterni, prieteni sau chiar si persoane necunoscute.

Intalnirea online de luni seara a durat 60 de minute, Catalin a vorbit si noi am intrebat, ne-a dat exemple si ne-am si notat, ne-a dat teme de gandire, ne-a provocat la discutii faine.

Abia astept lunea viitoare la ora 20:00, sa ne intalnim iar online toti.Si am fost destui, unii mai putin rabdatori care scriu continuu si nu asculta, dar cred ca scopul acestor intalniri tocmai acesta este, la sfarsitul celor trei luni sa tragem linie si sa observam schimbarea din noi, felul in care a reusit Catalin sa ne transmita mesajul schimbarii.

Hai sus! – ne spune mereu Catalin, hai si voi la webinar-ul lui online va spun si eu.Ne adunam online toti acolo si ascultam lucruri faine, povestim tot lucruri si idei misto.

Care si cum veniti, care si cum ne vedem online saptamana viitoare?

 

Timp de

Crăciun Fericit !

In Ajun de Craciun, trec repede in revista faptele bune ( relele le stie el, Mosul, fara sa le mai spun eu aici 🙂 )

– cadourile de la cele 2 proiecte la care m-am inhamat, au fost expediate, primite si mutrisoare fericite.

 

– bradul e deja impodobit de pe la inceputul lunii decembrie pentru a se putea bucura de el Kiki-piciul cat mai mult timp

20151224_132516

-cozonacii au fost gatati, cu ajutor de la puiul meu, gustul e minunat

-il asteptam cuminti pe Mosul, vine sigur incarcat cu daruri, dar si cu scrisorele pentru copiii mai putin cumintei.Pana va veni, dam o fuga prin oras sa vedem daca au amenajat pe la bisericile catolice ieslea nasterii Domnului si sa ascultam ceva colinde cantate fain

-Va doresc tuturor sanatate, mese imbelsugate,Mosi generosi, oamenii dragi alaturi ! Craciun fericit !

craciun-fericit

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tu al cui Moș Crăciun vei fi ?

Dupa proiectul ShoeBox la care am hotarat sa particip anul acesta, mi-a iesit in fata, fara sa caut si fara sa intreb, un alt proiect al unei doamne minunate care se ocupa cu tot sufletul de copiii cu care viata a fost mai putin darnica, copii bolnavi de diverse maladii cumplite.

Proiectul este un blog de Craciun cu titlul „Draga Mos Craciun eu te iubesc si te-am asteptat cu nerabdare tot anul, bine ai revenit sanatos !”, un blog unde sunt postate scrisorile copiilor aflati mult prea mult timp in spitale, chinuiti cu diverse interventii chirurgicale complicate,punctii extrem de dureroase, citostatice ce au efecte adverse cumplite, transfuzii sau dialize.

Tot ce aveti de facut este sa va stergeti lacrimile in urma citirii scrisorilor lor, sa va mobilizati, sa va alegeti un copilas pentru care anul acesta sa fiti Mos Craciun, sa scrieti comentariul  ” ridicat ” la scrisorica si sa va tineti de cuvant in a va onora promisiunea de a face fericit un copil de Craciun.

Si pentru ca nimic nu este intamplator pe lumea asta, am hotarat inainte de-a deschide blogul cu pricina, ca primul copil care imi va iesi in cale fara sa isi fi gasit spiridusul magic am sa il „ridic” indiferent ce isi va dori, indiferent ca va fi baiat sau fata, indiferent de varsta sau distanta ce ne desparte.

Si am gasit un baietel de 7 ani, bolnav de leucemie acuta limfoblastica, crescut doar de mamica lui.Asociatia care detine si blogul Craciunului se numeste Pavel.Inutil sa neg ca proiectul asta mi l-a trimis cineva al meu drag, de dincolo de noi si de ceruri, Pavel al meu care a murit de leucemie.

Dupa ce am plans bine, am pus pe hartie exact ce am sa cumpar, am pus si celelalte obligatii financiare din decembrie si imi dadea cu o virgulita mica, astfel incat am sunat-o pe mama sa ma ajute cu virgulita aia ca sa imi onorez cu bine toate obligatiile.

Si pentru ca Pavel al nostru a fost al ei, in primul rand, mi-a spus ca rezolvam cu virgulita aia financiara dar isi doreste si ea sa faca fericit un copilas si sa mai „ridicam”un alt baietel. Si uite asa anul asta toata familia vom fi Mosul a doi copii care isi doresc pentru Craciun hainute, jucarii si dulciuri, dar inainte de toate multa sanatate si sa poata trai o copilarie normala.

Cea din urma dorinta a lor le-as indeplini-o eu, fara nicio haina, dulce sau jucarie, daca s-ar putea, insa cum nu imi sta in putere sa fac mai mult decat pot face, vom aduce o farame de fericire si lumina pe fetisoarele a doi baietei de 7 ani, Andrei si Daniel.

Nu mai cer niciun cuvant de la voi ( proiectul Shoebox a ramas fara ecou din pacate ), as vrea sa cred ca fara a lasa aici nicio vorba, anul asta, veti smulge din prea plinul sau prea putinul vostru si veti darui si altora o bucurie, caci dar din dar se face raiul si asa cum spunea sfantul Francisc : „Noi primim prin ceea ce oferim ! „,asadar daca vreti sa fiti bogati sufleteste daruiti ca sa si primiti.

Nu veti primi cu siguranta inapoi arginti, ci ganduri bune, multumiri, sperante si fericiri.

Hai sa fim „ShoeBox ” !

In fiecare dimineata din acest noiembrie, cand deschid molcom pleoapele, am impresia ca va incepe o noua zi de primavara.Temperatura de afara, soarele care, la pranz, incalzeste bland facandu-ne sa scoatem nasurile afara din birouri, sa ne dam jos hainele groase si sa ne bucuram cat mai mult de prezenta lui, imi lumineaza intreaga camera, rasarind puternic de dupa lac.

Doar cand cobor in bucatarie si ii pregatesc micul dejun lui Kiki, mecanic apasand butonul radioului, imi aduc brusc aminte ca peste doar o saptamana va fi si calendaristic iarna.La Vibe FM pe care il ascultam zilnic, de dimineata cand servim micul dejun, deja se canta colinde.Sunt putin debusolata, afara e soare puternic si in casa imi canta colinde.Si totusi, e sfarsit de noiembrie, vine luna decembrie, luna cadourilor, a nasterii Mantuitorului, a aducerii aproape a celor dragi.

Si cum  timpul trece in goana , peste numai o luna copiii se vor trezi dimineata, vor alerga in pijamalute la bradul impodobit, in casa mirosind a arome de sarbatoare, ca sa vada ce le-a adus Mosul si anul acesta.

Mama si tata stau in jurul bradului si toti trei se bucura de fericirea copilului lor, de fatuca vesela care nu conteneste sa zambeasca vazand minunatele si multele daruri pe care si anul acesta Mos Craciun i le-a adus, apoi merg toti in bucataria plina de diverse bucate bune pregatite pentru a sarbatori Craciunul.

Acesta este visul oricarui parinte si desigur al oricarui copil din lumea asta: sa aiba ce pune pe masa si mai ales sa aiba macar un dulce sa manance si el din cand in cand.

Din pacate, in lumea asta sunt mii de oameni care nu le pot oferi nimic din visul meu idilic si alti mii de copii care sunt nemancati, dezbracati, care nu au nicio jucarie, nu au Mosi si Iepurasi care sa le incante copilariile.

Proiectul „ShoeBox „ este un proiect pornit in 2007, din inima Ardealului, din Cluj, de o familie cu un baietel pe care au dorit sa il invete prin acest gest ce inseamna altruismul, exact asa cum afirma autorul proiectului „ ShoeBox NU este Moș Crăciun, reni și alte ființe magice, ci este despre oameni care ajută alți oameni, despre altruism și compasiune „.

Ce avem de facut cei care dorim sa participam?

Luam una bucata cutie de pantofi,hartie de cadou, mergem frumusel si cumparam ce ne tine buzunarul si sufletul pentru un copil de varsta si genul pe care il alegem a fi destinatarul gestului nostru nobil.

Eu am sa imi aleg un baietel de varsta lui Kiki, stiu ce anume sa cumpar, am sa aleg insa si o fetita ( pe care mi-am dorit-o din suflet ), tot de varsta apropiata cu baietelul ca sa nu gresesc masuri si alte cele.

Aveti absolut toate detaliile despre ce si cum puteti cumpara, cum se pregateste cutia pe care doriti s-o daruiti, ce NU trebuie sa contina cutiile pentru copii, perioada de colectare a cutiilor, etc. pe site-ul „ShoeBox „.

Cand am umplut cutiile, mergem cu totii la centrele de predare ale acestora, aveti aici un tabel cu locatiile in care se pot duce personal sau trimite coletele pentru cei care nu sunt in tara.

Asadar, anul acesta suntem cu totii, cei care ma cititi,  „ShoeBox „?

Dupa atata suparare, tristete, lacrimi care ne-au imbibat sufletele in luna asta ( cred ca a fost cel mai trist noiembrie din viata mea ! ), facem niste fete de copii sa zambeasca in prag de Craciun?

Care vreti sa participati ,lasati va rog o vorba si aici doar ca  sa stiu ca nu sunt singura care voi fi Shoe Box in 2015.

Va multumesc si ma inclin in fata voastra, anticipat, in fata  tuturor celor care veti aduce un strop de fericire pe fata si in sufletul unui copil  !

Leka nosh deca

Nu stiu daca exista oameni pe lumea asta care sa nu aiba nostalgia copilariei.Eu sunt de foarte multe ori nostalgica, mai ales ca acum sunt multe episoadele din copilaria mea pe care i le povestesc lui Kiki.Ma intreaba de multe ori cum eram eu mica, cum ma jucam, cum era viata mea atunci, inainte de el :-).

La fel am facut si eu cu maica-mea si cu taica-miu,i- am intrebat  mereu cum era ei mici, asadar stiu pe de rost atat copilaria ei, cat si a lui taica-miu.Stiu cand au mers la scoala ( atunci nu erau gradinite ), stiu cand le-au cazut dintii, ce dracii faceau, ce prieteni au avut in scoala, stiu de ce si cum ii suparau pe bunicii mei si de ce o incasau cel mai des, stiu cand si-au luat primul lor radio, apoi primul televizor, etc.

Vremurile copilariei mele au fost unele extrem de linistite, erau vremuri in care copiii se jucau nestingheriti pe afara, cu orele,jocuri de care copiii de astazi nici nu au mai auzit, dar sa le mai si joace?! Erau vremuri  fara pedofili, fara teama nebuna a parintilor ca mancam si pamant si petale de flori ( mancam bio de atunci noi 🙂   ), ca ne jucam ” de-a casele ” si maturam alei intregi inghitind praf cu nemiluita,ca mai faceam nevoile pe la tufisuri de teama ca ne opreau parintii in casa, ca mancam diverse fructe verzi de prin pomi nespalate si fructele si mainile noastre,  ca stateam uzi leoarca  in nameti uriasi facand cazemate, cu orele in geruri cumplite,  fara coduri de toate culorile si fara parinti care nu-si dau afara copiii cu zilele din casa in vreme de iarna,.

In acele vremuri minunate( pentru mine asa sunt ), aleea de la blocul unde am crescut era plina de copii pana tarziu cand se intuneca afara.Mie nu mi-au impus niciodata ai mei o ora fixa de intrare in casa, in schimb imi cereau sa vin in casa la lasarea intunericului.

Vara era cel mai greu sa plec de langa copii, iarna insa si in celelalte anotimpuri cand se intuneca devreme, mergeam in casa in jur de ora 18.La ora 20:00 eram deja imbaiata, imbracata ca la razboi, de culcare, ca era un frig de mureai, cu sticle de apa calda prin pat sa ne incalzim ciorapii de lana. Dar cel mai important, televizorul nostru mic, alb negru, era fixat clar pe bulgari ( se termina Mihaela la fix inainte sa inceapa Leka nosh deca parca ) ca incepea o alta tura scurta de  desene animate.Nu aveam acces non stop pe canale de cartoon, dar alea 15 minute cat ni se dadeau desene, le savuram din plin.Mi se parea ca sunt cele mai frumoase desene animate, mi se parea ca melodia din Leka nosh deca ( pe care o stiu si astazi ) este cel mai mare hit, personajele din desene erau eroii nostri, afara povesteam super incantati despre ceea ce vedeam.

Ieri, cautand ceva pe net pentru canto,am dat de video de mai jos.Offf si cu ce nostalgie m-am ales! Cum am stat in fata monitorului cantand in gand leka nosh deca, cum l-am privit cu drag pe ingerasul care ii trimite la culcare pe toti, in final stingand luna, cum m-am uitat la broscutele care sar in lac…

Doamne, am avut asa o dorinta de nedescris de a putea da timpul inapoi macar o jumatate de zi, sa ma mai vad mica alaturi de ai mei, sa ii mai vad pe ai mei tineri, sa mai stam toti trei la masa sa ne povestim una si alta, sa si sa…

Dar totul s-a destramat ca un fum, realitatea m-a trezit.

Acasa l-am intrebat pe D. daca el a fost asa indragostit de Leka nosh deca si mi-a taiat tot avantul ca el nu a avut niciun bulgar, la ei lumea se uita la unguri si nu-si aminteste niciun desen animat de care sa fi fost indragostit asa ca mine.

Mai jos cele 2 video la care ieri m-am uitat ca si curca-n lemne ca nu intelegeam nimic din ce canta, dar inca mi se par nemaipomenite :-).

Voi ati vazut Leka nosh deca sau ati fost tot cu ungurii pe frecvente?

Nunta de cupru la Crama Templierilor

Ieri,am sărbătorit nunta de cupru.Și cum afară bătea crivățul și nu ne-am putut duce la munte să ne sărbătorim, așa cum ne promisesem și așa cum am făcut și în anii precedenți, m-am gândit să-i fac lui D. și nașilor o surpriză și să ieșim pe undeva, să nu stăm în casă ca și cum nu s-ar fi intâmplat nimic între noi la această dată.

Iubesc 11 octombrie, trebuie să ne sărbătorim an de an, chiar dacă nu mereu avem capitalul necesar petrecerilor sau vremea nu ține cu noi pentru a putea pleca în afara Bucureștiului așa cum ne-am propus acum ceva vreme.

Cu bani nu foarte mulți alocaţi acestei ieşiri, vineri am intrat pe bestdealz și am achiziționat un voucher pentru 6 persoane la Crama Templierilor.Am fost acum ceva ani acolo și mi s-a părut interesant să revenim într-un loc în care se mânca bine și unde nașii nu mai fuseseră.

Am achiziționat un platou pentru 6 persoane, numit Richard Inimă de leu, plătind 99 ron, mi-am printat voucherul, am făcut rezervarea la restaurant și sâmbătă seară, la ora 19:30, ne-am prezentat la sărbătorit.

Restaurantul arată exact ca o cramă, îmi place mult că pe pereți sunt lăsate cărămizile peste care s-a dat un lac și mesele și tot mobilierul este din lemn, tavanele sunt pictate cu personaje medievale, atmosfera de cramă medievală fiind clar conturată prin modul decorării.

Cu mulți ani în urmă, ospătarii erau îmbracați în costume medievale, acum exista o singură domnișoară care servea ( impecabil ! ) însă fără costumație.Dar atitudinea ei super chiar nu a lăsat loc de păreri de rău după costumații.

Mâncarea excelentă, extraordinar de multă cantitativ, cartofii super buni, carnea preparată bine și gustoasă, servită pe un platou uriaș și desigur ni s-au dat și farfurii fiecăruia.

Ne-am rezervat o masă in salonul de fumători, deși noi nu fumăm niciunul, în ideea în care copiii aveau o cameră de joacă și au stat aproape numai acolo, iar din salonul de nefumători nu se auzea muzica deloc.Muzica a fost însă jalnică, era mult mai ok să ne luăm o masă la nefumători ca să nu o mai auzim.Existau doi neni ( nu m-am elucidat până la plecare dacă erau turci sau de-ai noștri ) , cert este că o vreme au cântat niscaiva populare, apoi au luat-o pe manele și orientale și ni s-a tăiat filmul că urlau ca niște câini la lună.

Am ignorat insă chestia asta, doar nu era să ne stricăm atmosfera pentru așa ceva, ne-am luat de băut separat pentru că nu intră în voucher și băutura, prețurile sunt mai mult decît decente: o limonadă 10 ron ( noi am băut și cu mentă și a costat 11 ron ) și un suc 7 ron, o bere 7 ron, o cafea 6.5 ron.

Copiii s-au jucat continuu în camera de joacă ( au spațiu destul, au jucării și o saltea gonflabilă), noi ne-am simțit foarte bine, am stat până pe la 23:30 și am plecat acasă după o seară faină petrecută în șase.

Această prezentare necesită JavaScript.

Locuitul la casă vs locuitul la bloc

Primesc destul de rar e-mailuri de pe blog, dar acum am primit unul în care cineva mă roagă să scriu o postare în legătură cu traiul la casă versus cel de la bloc.

Buna, ma numesc Andreea si am o rugaminte mare la tine.Iti urmaresc blogul de ceva vreme, am constatat ca in ultima perioada nu ai mai postat nimic in legatura cu constructia casei, dar stiu ca v-ati terminat casuta si locuiti in ea de o buna bucata de vreme.
Am fi si noi tentati sa facem pasul acesta, insa toti cunoscutii mei care locuiesc la curte ne spun ca mai bine NU! Intretinerea si munca la casa nu se compara cu cea de bloc si parerile acestea ne dau inapoi de la a face pasul cu o casa pe pamant.
As vrea sa stiu si parerea ta, sa mai vad o alta versiune a povestii horror ce pare a fi mutatul la casa.
Iti multumesc,
Andreea V.

Nu-mi mai aduc aminte, acum, când scriu postarea asta, dacă am mai publicat sau nu ceva despre diferenţa între traiul la casă şi cel de la bloc.

Ideea este în felul următor, draga mea Andreea : dacă vreţi să faceţi acest pas, trebuie să vă asiguraţi că vă place munca.Şi nu, nu glumesc când spun asta.

Traiul la o casă pe pământ aduce foarte multe satisfacţii comparativ cu cel de la bloc, satisfacţii în legătură cu spaţiul de locuit mult mai mare şi mai  bine organizat, după bunul tău plac în principiu,în legătură  cu faptul că nu mai eşti vecin cu nişte animale prost crescute care aruncă mizeria direct pe geam când coşul de gunoi este fix la un pas distanţă, cu aceleaşi animale care ascultă manele continuu fără să le pese că tu poate ai chef să dormi, să citeşti o carte,cu  indivizi care se bat, se scandalagesc in miez de noapte şi îţi trezesc copilul continuu pentru că lor le place scandalul, scapi de vecinii ăia mari iubitori de cu câini pe care îi lasă să urineze in lift şi dimineaţa când pleci la job şi  îţi pui un pantof bun calci direct în pipi de câine ca să îţi meargă bine întreaga zi, etc.

Ai sanşa să ai un petic de pământ pe care să cultivi ceea ce iţi trece prin cap, de la legume bio până la cele mai diverse soiuri de flori, de la cele mai diverse conifere până la copaci fructiferi de toate soiurile.

Ai cea mai mare şansă de a nu te mai stresa pentru locul de parcare ( eu, pe bune, dezvoltasem o psihoză cu unde îmi parchez maşina astăzi, in ultimii mei ani de locuit la bloc ), pentru că ai garajul tău care te aşteaptă cuminte in fiecare seară.

Ai reala şansă de a plăti facturile exact cât consumi şi nu cât vrea să fure o administratoră ca cea pe care am avut-o noi ,ai marea şansă când vine frigul să îţi dai drumul la căldură când vrei  şi cât te ţin buzunarele, la fel şi cu apa caldă pe care o ai veşnic curgătoare fără să se spargă nshpe mii şi miliarde de bucăţi de ţeavă veche de bloc şi când ne era lumea mai dragă, apa caldă ia-o de unde era închisă câte 2-3 zile de am făcut la echilibristică cu oalele bucătărie – baie, ca la circ.

Până şi curaţenia se face altfel decât la bloc, ai şansa să scoţi pe terasă covoarele, să le speli, să aeriseşti totul mult mai uşor. Curăţenia cu aspiratorul se face mai lesne pentru că la casă fiecare lucru are un spaţiu al său, nu mai stă îngrămădit ca la bloc prin te miri ce ungher ca să incapă, aşadar din punctul meu de vedere, la bloc faci întâi munca de scoatere a obiectelor pentru a putea aspira, apoi aspiri şi urmează munca cu reaşezatul obiectelor la locul lor.La casă, doar bagi aspiratorul prin toate colţurile şi aspiri.Atat.

De bucătărie ce să mai amintesc, e o reală plăcere să găteşti într-un spaţiu generos, să te poţi mişca în voie fără să fi constrâns de spaţiul mic, de cămară nici nu mai amintesc că e inutil să descriu utilitatea ei în orice gospodărie.

Vara este o reală plăcere să locuieşti la casă, stai pe terasă, mănânci liniştit, bei o cafea şi te calmezi după o zi de nebuneală.E mult mai răcoare ca la bloc, e totul mai aerisit.

Iarna este o plăcere să stai in casă, pe fotoliu şi să vezi curtea plină de zăpadă albă, strălucitoare, aşa ca în poveşti, zăpadă neîncepută, cum îi spun eu.La fel de minunat este să auzi glasurile copiilor care se joacă în curţi, nestingheriţi.

Primăvara, când dă firul ierbii, ai flori, inmuguresc copacii, miroase a curat şi a proaspăt, totul arată renăscut în jurul tău.

Pe draga mea toamnă am uitat s-o descriu, ai fructe, multe flori, ai dimineaţa răcoare şi la prânz soare cald ce-ţi mângâie obrajii, stând în curte la un ultim grătar înainte de iarna cea geroasă.

Aşa-i ca sună idilic tot ceea ce am scris mai sus ?

Ehee, draga mea Andreea, dar dacă ai şti tu cu câtă muncă zilnică ai parte de peisajul descris mai sus de mine, nu ştiu dacă ar mai părea atât de idilic totul !

În fiecare zi, când venim de la serviciu, noi ne apucăm de treabă.Unul prin casă, altul pe afară sau amândoi pe afară sau în casă.

Fiind mare spaţiul,fireşte că şi dezordinea copilului este la fel de mare, stau înşirate jucăriile de sus până jos, bucătăria este mare, dar şi curăţarea ei este mai complicată fiind spaţiul mai generos.Dacă la bloc măturam şi spălam pe jos în 5 minute, aici totul se întâmplă  în 10 minute.În plus, avem la bucătărie ieşirea pe terasă, nu-ţi poţi imagina, vara, de câte ori spăl pe jos gresia din bucătărie, copilul intrând din curte cu noroi, cu diverse bălării pe care le cară de afară în casă şi viceversa.

Curtea de măturat, iarba de smuls dintre pavele, gazonul de tăiat, udat în fiecare seară cât este cald afară,săpat şi smuls buruienile, adunat legumele, spălate, aşezate frumos în cămară, pregătit pentru lada de iarnă diverse provizii, plantat alte chestii, curăţenie amănunţită căci ne năpădesc păianjenii şi furnicile.Dacă mananci idilic pe terasă, ai de strâns masa, de măturat, de spălat gresia de pe terasă.

Astea ar fi cateva din activităţile de vară pe care trebuie să le faci cu regularitate dacă vrei să ai o curte ok.Se poate, desigur, şi altfel, să betonezi totul şi nu mai faci nimic.Dar atunci care ar fi rostul unei case pe pamânt ?

Iarna este feerică zăpada, dar când stai acasă, în fotoliu.Altfel, zilnic dai la lopată să poţi pleca, să nu ţi se depună zăpada nici în balcoane, nici pe terasă, să ai drum prin curte, să poţi deschide uşile de la garaj,etc.

Primăvara sapă soţul meu tot lotul pentru legume, plantează după ce in prealabil a făcut răsadurile,sădeşte, etc.Nici toamna nu se stă, se sapă, se pun ierbicide,îngrăşăminte, se plantează pentru primăvară, etc.

De curăţenia generală nu mai amintesc, e jale pe vale.Dacă la bloc faci curat in maxim 80mp, aici am de curăţat 246 mp, căci da, fac curat şi în camera tehnică, in cămară şi chiar şi în garaj.Plus podul, unde desigur că şi acolo facem curat.

Să îţi mai zic de cele 6 scări pe care se face accesul în casă, sunt pe rotund şi foarte ample, de două ori pe an stau in genunchi şi le spăl la marea artă, cu un burete şi ceva maglavais care scoate pete.

In ceea ce priveşte întreţinerea casei cred că te-ai cam lămurit, nu există să locuieşti la casă dacă eşti genul căruia îi place sa vină de la serviciu, să stea la laptop sau la televizor cu o bere in mână.La casă trebuie să ai un bărbat harnic şi gospodar pentru că, singură, ca femeie, nu reuşeşti să le faci  pe toate şi casa se degradeaza  cu timpul.

Dacă la întreţinere te refereai la costuri… nu ştiu ce să zic.Noi am plătit  cel mai mult 700 ron gazele, iarna, în ianuarie când a fost cel mai frig şi încălzim întreaga casă, 22 grade la parter si 24 grade la etaj, cu termostat ce-i drept şi o izolaţie foarte bună a casei.Gaze nu înseamnă însă doar căldură, ci şi gătitul, apa caldă.

Nu plătim apă că avem puţ , dar plătim curent, căci apa se scoate din puţ cu ajutorul unei pompe electrice şi a hidorforului.Plătim şi sare pentru dedurizator, asta costă 50 ron la 2 – 3 luni.Factura la curent creşte în funcţie de anotimp, vara şi în decembrie / ianuarie plătim mai mult ( vara de la udat grădina şi iarna de la decoraţiile de sărbători ), cel mai mult am plătit 350 ron /lună.

Grosso modo cheltuielile lunare cu întreţinerea ( facturile ) casei într-o lună de iarnă ajung undeva la 1000-1200 ron.Vara, media cheltuielilor lunare este de 150 ron /lună.

Însă apar diverse alte cheltuieli neprevăzute, se strică de exemplu maşina de tuns iarbă, cumperi multe chestii pentru grădină, se mai usucă nişte conifere şi trebuie să le schimbi, d-astea uşurele, ca să zic aşa :-).

Să nu uităm să luăm în calcul şi faptul că e nevoie să aveţi fiecare  maşină, dacă aveţi pitici de dus încolo – încoace, deci cheltuieli în plus faţă de bloc unde coborai şi ajungeai direct la metrou sau autobuz.

Una peste alta, cu toată munca pe care o prestăm la casă, nu m-aş mai muta ever la un bloc, nu se compară traiul de la casă cu cel de la bloc.Desigur că ai confort, dar ceea ce trebuie să ţii minte este că oice confort se obţine cu efort.