9 martie sau începutul unei noi vieti

Astazi este o zi ca oricare alta pentru multi dintre cei din jurul nostru, astazi este o sarbatoare draga multor romani, o zi care este asteptata de multi, pentru ca este singura zi de peste an cand se mananca macinici
Pentru mine, aceasta zi are cu totul si cu totul o alta insemnatate.Ziua 9 Martie este pentru mine si D., in fiecare an, ziua unui nou inceput, ziua inceputului unei noi vieti, o viata in doi.
Totul s-a intamplat, nu foarte demult, dar mi se pare ca a fost candva, in vremuri apuse, ca as fi trait cu D. de cand lumea si pamantul, ca ne stim si ne cunoastem de la inceputuri , ca apartinem unul altuia dintotdeauna fara sa fi trait inainte de ceea ce traim acum nimic separat.
A inceput asa:EL si EU

Traiam fiecare in 2 orase atat de departate unul de celalalt, incat niciodata nu as fi crezut ca am sa-l mai revad vreodata in viata mea, dar sa devina sotul meu?La momentul cand ne-am cunoscut ( cu ani inaintea acestui 9 martie) , fitoasa de mine nu a vorbit mai nimic cu el fiind prea ocupata cu fitele mele ca sa pot privi si alaturi de mine.Mereu am sa regret ca nu am stiut de mai de multa vreme sa ma asez cuminte la casa mea alaturi de D.Asa cum spuneam, eram prea ocupata cu alti oameni la fel de fitosi si de superficiali ca si mine la momentul respectiv, incat D. a trecut aproape neobservat atunci.Am schimbat de complezenta cu el cateva vorbe, am ascultat povestea ce mi-o spunea ( fiecare dintre cei pe care-i cunosteam, prin prisma jobului de atunci, avea o viata si o poveste, ce ar fi insemnat sa imi incarc memoria si sufletul cu povestile unor oameni pe care aveam sa nu-i mai revad niciodata?Si totusi…
Telefonul meu de serviciu era dat tuturor celor care ma cunosteau, astfel incat la multa vreme de cand ne-am cunoscut, D. m-a sunat.Si atunci, la telefon, situatia a fost similara celei de la momentul cand l-am cunoscut, i-am vorbit civilizat, am povestit, dar nu ma interesa.Ba nici nu mai stiam exact cum arata fizic.Era noiembrie…
A insistat insa, a sunat mereu si mereu, la un moment dat povesteam zilnic, imi placea ca era calm de tot ( asa este si astazi), ca imi asculta toate nebunelile mele, imi placea ca puteam sa-l sun de cate ori voiam, nu-l deranjam, nu aveam ore de sunat, puteam sa-i spun tot ceea ce-mi trecea mie prin cap, radeam, plangeam, absolut tot…era ca un jurnal viu caruia i te destainui in cele mai mici amanunte.Stiam sigur in sufletul meu ca nu ma voi intalni niciodata cu el, nu voiam nimic de la el doar sa ma asculte.Treceam printr-o perioada nasoala, nu-mi trebuia nimic si nimeni.Imi facea bine existenta lui, fiecaruia dintre noi ii trebuie in momente de cumpana un om care sa-l asculte, sa-i fie partas la toate problemele bune sau rele, fara a -l judeca, blama sau sfatui in vreun fel sau altul.Doar sa asculte…
In 8 Martie din acel an, am fost mai trista decat niciodata, la ora 9 dimineata plangeam conducand spre serviciu, vorbisem cu o seara inainte cu D. pana la 4 dimineata, eram plansa, dezamagita, trista, obosita, suparata, un amalgam de ganduri si tristeti.La 9 dimineata m-a sunat sa-mi spuna La Multi Ani si sa-mi ureze o primavara frumoasa.Ma inecam de plans( azi rad cu el in hohote de motivul pentru care plangeam atunci ) si am oprit masina pe dreapta.Atunci D. mi-a spus cu o voce blanda:” maine vin la Bucuresti sa te vad, esti mult prea trista pentru o primavara atat de frumoasa.Intre timp, pune degetul pe harta din lumea asta mare si-ti promit ca te duc acolo unde vrei tu numai sa nu mai plangi!”
Am inchis telefonul gandindu-ma ca este un alt tacnit, ca se amuza pe seama-mi si mi se parea ca tristetea mea este atat de mare si de serioasa,incat nu merita sa dau o sansa unuia pe care nu l-am vazut de ani buni.In plus, nici nu-mi placuse vreodata de el, oare cum avea sa-mi placa acum?In ziua aia nu i-am mai raspuns la telefon, am crezut ca in felul astanici nu va mai veni la Bucuresti.Ce-i drept, in multele noastre conversatii, el imi spusese ca este un om de cuvant, ca ardeleanul daca a spus o vorba apoi atunci aia-i vorba si tot asa.Si ardeleanul din el pe 9 martie , de dimineata m-a sunat si calm si senin mi-a raspuns la intrebarea-mi „unde esti” : ” pe drum spre Bucuresti „.
Abia atunci m-am panicat cu adevarat.Nu voiam sa ma intalnesc cu el, nu sunt genul de neserioasa oricum dar nici gandul ca-l vad pe viu nu il acceptam, nu puteam nici sa-i spun ca un copil mic ca nu am chef de intalnit ca ma tem sa nu se strice totul, mi-era frica ( la cat de capricioasa sunt ) ca nu voi mai avea cui sa -i povestesc ce si cum daca il vad pe viu,etc.Am stat toata ziua ca pe ghimpi, la job m-am gandit si razgandit de un milion de ori ce sa-i spun, cum sa fac, ma gandeam cum sa-l matrasesc daca nu-mi place sa stau cu si langa el ( conducea 550km pana in Bucuresti si nu-i puteam intoarce spatele asa cum faceam cu bastinasii aia care nu-mi placeau mie), eram toata numai un gand si ala negru.Toti din juru-mi care ma stiau nu i-au dat nicio sansa stiind ca-s tacanita tare si fitoasa, ba il compatimeau ca vine atata drum ca sa bea o cafea cu mine si eu maine sa-i spun ca nu-l plac si nu vreau sa-l mai vad niciodata.Singura, care i-a dat de la inceput o sansa, a fost mama mea.Mi-a spus clar si raspicat ( eu ii tot povesteam de el si de convorbirile noastre) ca ea stie ca o sa-mi placa de omul asta asa cum i l-am descris.
Imi amintesc si acum cand l-am revazut in acea dupa-masa…mi s-a taiat brusc respiratia si i-am spus ca o scolarita d-aia stupida:” oau ce frumos esti!” ( desigur, frumos pentru mine, eu asa l-am vazut atunci si de atunci incoace zi de zi ).El nu a mai zis nimic, era totul as ca o vraja ( de obicei la intalniri vorbeam mult si ii inhibam de multe ori pe barbati, mi s-a spus candva, caci abordam diverse teme si ii zapaceam cu vorbitul, atunci taceam ca tuta si ma uitam la el, eram vraiste…) Intalnirea aceea, care ar fi trebuit sa dureze numai cateva ore, caci a doua zi urma sa plece caci il asteptau angajatii sai ( pe atunci D. era un mare patrones cu cojones 😀 ), a durat fix 5 zile. 😀 In aceste 5 zile mi-am inchis toate telefoanele, am tras obloanele intregii lumi si am trait numai eu si el.La sfarsitul celor 5 zile am plans atat de rau ca trebuia sa plece de parca murea.Degeaba imi promisese ca se reintoarce peste o saptamana, degeaba imi explica ca are un business care nu poate fi neglijat si ca a intarziat si asa prea mult…eu stiam ca sunt atat de indragostita de el incat nu as mai putea trai fara el.Si pentru ca a plecat atunci m-am razbunat…si l-am chinuit…si-l chinuiam mereu dupa bunul meu plac.Si el avea rabdare si se punea la mintea mea si alerga nebun noptile cate 550 km ca sa-i faca pe plac ghidusei lui de iubite care-i cerea numai nebuneli.
Si mi-a facut toate poftele ( si acum este la fel ), m-a iubit neconditionat, fara orgoliul ala prostesc masculin pe care-l au multi barbati,m-a inteles si ascultat, m-a plimbat si mi-a daruit tot ce-i mai frumos pe lume: m-a iubit si atat! Asa cum l-am iubit si eu si ne iubim si astazi.
In fiecare an, de 9 martie retraim cu o intensitate maxima ceea ce am trait atunci, ne amintim cu drag si bucurie revocand clipele din acea zi, radem de ceea ce ne amuza, stim cu exactitate tot ce a fost atunci in primele zile si radem cu pofta de anumite faze memorabile.Te iubesc ma Bubu ( asa cum zicem seara de seara), fara tine nu as mai putea niciodata trai si-i multumesc lui Dumnezezu ca avem o familie atat de fericita si frumoasa.La Multi Ani noua, azi de 9 martie!

Sarcina in pasi de melc…

M-am gandit de cateva zile sa scriu despre sarcina mea atat de dificila, sa postez cum a decurs fiecare luna in parte si sa atasez si fotografii din timpul acelor zile.
Am avut buna inspiratie sa ma pozez in fiecare saptamana si in feul asta am putut observa cum a crescut Ayan, iar acum cand mi-e dor de clipele acelea mai arunc un ochi, dor e putin cam mult spus pentru ca nu a fost nicio placere pentru mine a fi gravida.Am avut o burtoaie uriasa,m-am ingrasat infiorator, am facut niste vergeturi cumplite, am avut dureri mari , am facut injectii, nu m-am mai putut misca bine si am stat foarte mult in pat.
Cand aud alte femei care imi spun ca lor le-a placut la nebunie sa fie insarcinate ma gandesc cat de norcoase au fost sa aiba asemenea placere.Ma mai uitam si la spital cand mergeam la control ca vedeam cate o graviduta frumoasa de tot, aranjata, viopsita si subtirica foc doar cu o mica burticica in fata.Splendid! Asa poate mi-as fi dorit si eu sa mai fiu gravida inca de nu stiu cate ori, dar in conditiile in care a decurs sarcina mea…mai vreau un alt copil dar nu stiu cine mi-ar putea duce sarcina :D.
Dar a trecut…mai repede decat ma asteptam si singurele momente de care imi este dor sunt clipele in care Puichita mea mica misca ( am uitat deja senzatia aceea de miscare ) .Atat.
Partea frumoasa a inceput cu testul de sarcina cu 2 liniute care au fost nu unul ci 3 teste in total si cu un ” punct ” 🙂

Medicul m-a prevenit ca dupa cele 2 liniute incepe greul, dar am zis ca nah! nu poate fi chiar atat de greu,doar au facut copii miliarde de femei pe lumea asta, insa la mine chiar a fost !
A inceput sa apara nerabdarea, vroiam sa mi se vada burta , sa stie lumea ca sunt gravida ca si cum as fi fost singura de pe Planeta, ulterior am inteles ca nu-i nicio sfaraiala sa ai o burtoaie uriasa pe care s-o cari dupa tine peste tot. 🙂
Primele luni au fost usoare, nu mi-a fost rau, nu m-am ingrasat si Puichita arata cam asa:
la 13 saptamani

la 15 saptamani

la 18 saptamani , de Revelion 😀

la 20 de saptamani

Din luna a 5-a au inceput greutatile,am inceput sa ma ingras, am inceput sa ma umflu, iata si dovada:
la 22 saptamani

la 23 saptamani

Pe masura ce timpul trecea ma umflam si mai mult, cantarul parca se stricase, o luase razna, se tot inmulteau kilogramele, ma miscam din ce in ce mai greu, mi-era imposibil aproape sa mai merg repede, mi-era extrem de greu sa ma mai aplec sa ma inchid la pantofi macar.
Dovezile sunt clare:
la 27 saptamani

la 28 saptamani

la 29 saptamani

la 30 saptamani deja mi-au aparut si primele vergeturi in ciuda faptului ca mi-am dat cu kile de creme antivergeturi , creme profesionale caci doar avusesem la salon, nu?

Din saptamana 32 deja nu ma mai puteam numi om, ci o fiinta deformata total, eram atat de umflata ca nu puteam sa merg decat 2-3 pasi si ma opream
la 32 saptamani

la 33 saptamani , in ziua de Paste, la ai mei parinti acasa rastignita pe un fotoliu

la 34 saptamani aveam burta plina de vergeturi, pe fata ma patasem ingrozitor si aratam ca un monstru, efectiv

Din saptamana 35 eu nu m-am mai miscat din pat, stateam ca o leguma toata ziua si citeam, ma uitam la tv, scriam pe un forum drag mie, vorbeam la telefon si numaram zilnic orele si zilele ce-mi mai ramasesera pana la nastere.
la 35 saptamani

la 36 saptamani

Apogeul a fost atins in ultima si in penultima saptamana anterioare nasterii, aratam ca un animal si nu ca o femeie, eram imensa si umflata cu pompa, nu mai puteam merge deloc, nu mai faceam decat sa stau in pat si sa ma rog din suflet sa treaca mai repede cele 2 saptamani ce-mi mai ramasesera pana la nastere.Eram atat de imensa ca la spital la control ma intrebau cati copii o sa am?! 😀

la 37 saptamani

la 38 saptamani si 4 zile, in ziua in care m-am internat, pe 21 mai 2009

Cred ca nu am exagerat cu nimic cand am spus ca a fost cumplit pentru mine sa duc aceasta sarcina, imi vine sa plec imediat si ma apuca instant un sentiment de greata de multe ori cand aud si-mi spun alte ipocrite insarcinate ca vai ce greu le este in sarcina 😀 si ele sunt vioaie si sprintene, se machiaza si se plimba toata ziua, se vopsesc si stau cu tigara in gura, deci…As fi facut si eu schimb oricand cu ele dar nu m-as fi vaitat in veci ca ce grea este sarcina.Daca a te plimba zilnic, a fuma, a te aranja ca si inainte, a fi vopsita si vesnic prin magazine este greu, atunci eu ce puii mei de sarcina am mai avut?! 😦
Ca sa nu uit sa spun de oribilul de Clexane care m-a terminat psihic, seara de seara injectii in picioare si in maini, mi se ciuruise efectiv toata pielea de pe maini si de pe picioare.Cumplit !!!

Bine ca a trecut si cel mai bine ca nu dureaza totul decat 9 luni ! 🙂 Altfel o luam sigur razna cu creierii, mai ales ca pe Ayan nu-l vazusem macar o data cum arata, ca la toate eco pe care le-am facut isi tinsue manuta pe fata sa nu-l vedem. 🙂
Dar asa cum am spus tuturor si o s-o spun mereu, a meritat tot chinul cu varf si indesat, m-a rasplatit Dumnezeu cu un copil super bun si cuminte, cu un copil dragalas si vesel, in primul rand cu un copil perfect normal si perfect sanatos si pentru asta ii multumesc din suflet Maicii Domnului si consider ca toata sarcina a fost o incercare pe care mi-a dat-o s-o duc la bun sfarsit.Si am reusit victorioasa sa trec prin toate si sa aduc pe lume o bombonica falcoasa pe care o ador.

22mai, ziua intalnirii cruciale ce va lega pe viata 3 oameni: eu cu mami si cu tati.

Azi Surubel este viata si sufletul meu, privind in urma el este tot ceea ce am realizat cu adevarat pana acum in viata mea, este o minune de care sunt indragostita enorm si ma indragostesc si mai tare in fiecare dimineata cand ma trezesc si in fiecare noapte cand ma culc.Este o bucatica din mine si din barbatul pe care il iubesc, este bucuria noastra si lumina ochilor nostri, sufletelul pe care il iubim de la cer la pamant si inapoi de plus,minus infinit ori.

Pentru a veni pe lume falcosul nostru a trebuit ca mami sa-l cunoasca pe minunatul de tati, a trebuit sa astepte tati sa-i zboare lui mami gargaunii din cap, a trebuit ca tati sa ia hotararea vietii lui de-a se muta cu catel si purcel, de-a se dezradacina practic de unde traise o viata de om si sa se mute in Bucuresti.Odata mutati impreuna, tati a inceput sa-i vorbeasca mamei la inceput mai rar, dupa care zilnic, de dorinta lui imensa de-a avea un copil, de-a avea un baiatel cu ochii de culoarea cerului la fel ca ai lui, de-a avea un mostenitor care sa-i duca numele mai departe ( ca si cum era de vita nobila de la vreo casa regala J ).In acele momente mami nu numai ca nu avea chef de copil, dar era atat de prinsa cu pregatirile pentru nunta ce avea sa urmeze peste un an, era atat de prinsa in mrejele vietii de noapte si de om liber, era infiorata de ideea ca o sarcina te umfla si te deformeaza, iti strica total corpul, incat chiar o ingrozea ideea de- avea un copil in acea perioada.Totusi, tati om abil si diplomat a reusit s-o faca sa-si doreasca un bebe nascut din dragostea lor imensa.Si atunci cand mami l-a dorit enorm pe Surubel, el nu mai venea…si la fiecare 28 zile ale lunii cand astepta cu sufletul la gura sa nu mai vina “uratii”, dezamagirea era si mai mare cu cat lunile treceau si nu se intampla nimic.La un moment dat am crezut ca suntem unul din noi cu probleme si chiar am discutat cu medicul expunandu-i problema, ne-a sfatuit sa ne calmam si sa nu ne mai stresam cu problema asta ca atunci cand nu ne mai gandim atat de mult atunci va aparea.Si lunile treceau si iata ca aproape se facea un an de cand asteptam sa se intample minunea si nu se intampla nimic. In vara am fost sfatuiti ca inainte de-a incepe tratamente de fertilizare sa mergem 18 zile la Sovata si sa fac acolo tratament iar daca nici atunci nu se intampla nimic, intorsi in Bucuresti urma sa incepem tratamente de fertilizare.
Numai ca dupa Sovata, apropiindu-se nunta religioasa cu pasi repezi, am uitat sa ne mai stresam pentru ca vin “uratii”, am uitat sa ne mai concentram atat de tare pe “problema”, astfel incat in septembrie, intr-o duminica ridicandu-ma din pat mi s-a facut rau si am lesinat.M-am gandit atunci imediat ca este de la spasmofilia pe care o aveam, insa stand de vorba cu tati am realizat ca imi intarziase ciclul aproape 8 zile si nu realizasem din cauza stresului cu nunta.Am alergat la farmacie, am cumparat un test si repede la baie sa vad cate linute apar.La nici 5 minute au aparut 2 liniute groase si albastre astfel incat am inteles ca minunea se produsese, eram insarcinata !!! Tati m-a luat in brate, m-a pupat si am vazut o fericire pe fata lui cum nu mai vazusem niciodata.Ne-am prezentat la medic, i-am dat marea veste ( imi amintesc si acum perfect fata medicului si cuvintele pe care mi le-a spus-nu le voi uita nicodata ), ne-a felicitat si ne-a spus:” Sarcina este pentru o femeie o binecuvantare, dar in acelasi timp este un drum lung, greu si anevoios, un drum pe care daca nu esti pregatita 100 % sa-l parcurgi mai bine renunti cat nu e prea tarziu”. Si a avut dreptate in totalitate in cazul meu, sarcina pentru mine a fost cea mai grea perioada din viata mea de pana atunci: controale periodice la Fundeni pentru o problema cu coagularea sangelui, injectii facute zilnic ( inca le mai fac desi am oroare de ace si intepaturi), dureri cumplite ale simfizei pubiene, acumulare enorma de apa, acumulare enorma de kg ( 28 kg luate in total) , stat in pat cu zilele din cauza durerilor, dependenta 100% de sotul meu in ultimele 2 luni de sarcina de la imbracat si facut baie, pana la plimbat pe afara numai cu el,etc .Mi s-a parut cumplit de greu, mi s-a parut ingrozitor faptul ca de la o persoana super activa si super independenta ajunsesem ca o leguma care nu se mai putea misca.In ultima perioada aflasem ca Surubel nu se intorsese, ca era un copil lung si greu, ca avea si esarfa de cordon ceea ce era mai mult decat evident ca il voi naste prin cezarina.Si atunci a inceput un alt cosmar pentru mine: nopti nedormite si o frica nebuna de operatie si de anestezie, ganduri negre ca nu ma mai trezesc in urma anesteziei, nebuneli peste nebuneli.Desi hotarasem sa-l nasc pe 27 mai la ultimul control medicul mi-a spus ca nu risca sa ma mai lase, caci e mare copilul, e pelviana sarcina, are si esarfa de cordon, astfel incat daca intru in travaliu e o mare problema.Si uite asa pe 21 mai la ora 18 ma internam la maternitatea Giulesti, pe de o parte cu o frica imensa de operatie, pe de alta parte cu o mare usurare ca scap de toata greutatea aia de burta si de durerile cumplite pe care le aveam ( aveam o burta ca ma intrebau gravide cu tripleti in aceeasi luna cu mine, cati copii fac?? ).

Initial m-a “cazat” medicul intr-un salon de 4 paturi, ok ca si salon ( oricum eu urasc spitalele si mai cu seama Giulestiul ala mizer ), era gol salonul doar o tipa pe care o mai cunoscusem la o monitorizare cu vreo 2 saptamani in urma, insarcinata cu tripleti.Aveam o stare ingrozitoare, ma simteam de parca mergeam la decapitare, cel mai cumplit a fost cand a plecat sotul meu acasa si m-am vazut singura in spital.Am izbucnit atunci intr-un plans ingrozitor, ma gandeam cine ma va ajuta in noaptea aia sa ma dau jos a merg la wc ( paturile erau inalte ca naiba), cine va sta langa mine sa ma mangaie si sa-mi spuna ca va fi bine totul si ca se va termina totul cu bine, cine ma va tine de mana in momentele de panica care ma stapaneau.Plangeam si ma uitam pe geam, n-am inchis ochii toata noaptea, la ora 2 vorbeam cu sotul meu la telefon, Surubel ma lovea cu picioarele si era agitat ca niciodata, se pare ca se pregatea si el de marea intalnire.Pe la ora 3:30 ( operatia urma sa aiba loc la ora 7:30) rapusa de oboseala si de plans, m-am pus in pat ( panaatunci statusem pe un scaun ca sa pot merge la wc sa nu fac pe mine) si cand am adormit a venit bezmetica aia din salon cu mine, m-a zgaltait tiand cat putea “ omoara gandacul, gandacul ala mare care zboara”.Acum ma amuz sir as dar atunci m-am speriat gandindu-ma ca e dusa cu capul femeia, vine sa ma trezeasca pe mine sa-i omor eu un gandac…Initial i-am explicat ca ma doare rau osul pubian si in niciun caz nu ma pot urca in pat sa vanez gandacul ( care era ce-i drept un urias cu niste mustati, o specie ce n-am vazut in viata mea ) dupa care vazand-o atat de crizata m-am gandit ca pierde naibii sarcina si mai avea si 3 copii in burta.Si uite-ma la ora 4 dimineata vanand gandaci in maternitate…La ora 5:30 a venit o asistenta, mi-a luat sange pentru analize, proba de urina si mi-a spus sa ma pregatesc pentru operatie.Au venit sotul si parintii mei, m-am schimbat intr-o camasa albastra pe care mi-o dadusera de la spital si am asteptat.Si asteptarea asta era cumplita, mi s-au parut cele mai lungi minute din viata mea, parca se oprise timpul in loc.La ora 7:30 m-au chemat la etajul 1 in spital, deodata au disparut si parintii si sotul meu ca pe mine ma preluase o asistenta ( eu am crezut ca pot sa-l pup macar pe sot si sa-l strang in brate ), m-a bagat pe o usa cu un hol lung, dupa aceea am intrat intr-o camera ( ulterior am aflat ca acolo eram la ATI ), mi s-a dat un pat si o camasa alba in care mi sa spus sa ma imbrac.le-am explicat ca nu prea pot singura din cauza durerilor, le-a durut la bascheti de mine pe asistente, m-am chinuit cum am putut si a aparut anestezita ( cea mai scarboasa fiinta pe care am cunoscut-o in viata mea).M-a intrebat daca am mai avut operatii, cu ce fel de anestezii, daca sunt alergica la medicamente, daca am boli de inima, respiratie,etc., m-a intrebat ce anestezie prefer si i-am spus ca vreau totala deoarece mi-e cumplit de frica.Si vaca in loc sa ma incurajeze ( cum mi se parea normal in astfel de momente) ma intreaba:” cate kg v-ati ingrasat?” si-i raspund cate kg am luat la care ea imi tranteste:” cand ati mancat ca porcul toata sarcina nu v-a mai fost frica?” Mi-a sarit mustarul atunci si i-am spus si eu:” atitudinea asta o aveti probabil pentru a-i imbarbata pe pacienti dar la mine nu functioneaza , deci vreau totala, e alegerea mea, semnez daca trebuie si basat”.In momentul ala cineva i-a spotit ca-s nepoata cuiva anume si deodata s-a facut toata lumea numai lapte si miere, vorbeau toti super frumos.Mi-au pus o branula in mana dreapta si am plecat spre sala de operatie, am intrat intr-o incapere destul de mica, m-au intins pe masa de operatie si m-au legat la maini, la picioare si sub sani cu niste curele.Le-am spus ca vreau sa stiu ora la care se naste Surubel, au aparut 2 medici ( mana a doua si a treia) , pe medicul meu nu l-am mai vazut, unul din medici ma intreba cum ma cheama ( el este arab ) si mi-a spus ca o mamica asa frumoasa si cu un nume asa frumos trebuie sa fie linistita ca va adduce pe lume un baietel la fel de frumos ( unde m-o fi vazut omul ala frumoasa la 100 de kg nu stiu dar atitudinea lui a contat enorm in acele clipe), le-am spus sa-i transmita dlui. doctor sa aiba mare grija de Surubel, in timpul asta anestezista imi facuse injectia, in 2 sec se invarteau lampile de deasupra mea ingrozitor si le-am spus si ultimul lucru pe care l-am auzit a fost :” Somn usor!” .S-a taiat complet filmul, m-am trezit cand ma mutau de pe masa de operatie in pat caci am auzit cand strigau :” 1,2,3 si acum!”.M-au dus la ATI, cineva –un barbat – ma intreba cum ma cheama, i-am raspuns numele de familie dar nu-mi aminteam prenumele, m-a intrebat iar si la fel dupa care a strigat la mine si-ntr-un final i-am raspuns tot numele si prenumele si am auzit :” bravo tata, as ate cheama “.Pe urm mi-au pus gheata pe burta si ma durea tare, le spuneam ca ma doare rau ce-mi fac si o asistenta mi-a spus cu o voce calda:” rezista mami ca ai un baietel frumos de tot, cu ochii ca marea”.Si nu-mi mai amintesc iar nimic pana cand au venit parintii, sotul meu, o prietena si cu medicul la patul meu, m-am trezit, mi-au aratat poze cu Surubel, mi-au spus ca am nascut un baitetel de 3850gr si 53 cm, ca e tare frumusel, perfect normal si ca si eu sunt bine acum”.Mi s-a spus ca am sangerat foarte tare in timpul operatiei, ca durata de coasere a fost mai mare decat normal dar acum sunt bine si mai ales Surubul este bine.Am cerut sa-l vad si mi-au spus ca putin mai tarziu.asa a si fost, l-am vazut putin mai tarziu, mi l-a adus o asistenta, mi l-a pus in brate si i-am simtit mirosul pe care si azi il ador, i-am vazut gurita mica cat un nasturel si nasucul ala carn.L-am pupat si mi l-au luat repede de tot, am crezut ca o sa plang la vederea lui ( scriam si pe forum la un moment dat ) dar n-am putut sa plang deloc, in schimb am avut toate cele 20 ore cat am mai ramas la ATI o stare de surescitare ce n-am avut in viata mea, parca luasem LSD, daca eram sub morfina si diazepam si n-am inchis un ochi…S-au mirat si asistentele de starea mea dar au zis ca e normal uneori la emotii puternice traite.A doua zi de dimineata m-au ajutat asistentele sa ma ridic din pat sa ma mute in rezerva, a fost ok mutatul asta ca eram sub efectul calmantelor,nu m-a durut deloc operatia in cele 24 ore de la ATI, in schimb a doua zi in rezerva cand m-am ridicat sa merg la baie…cosmar…si nu de durere ci din cauza faptului ca sunt anemica si cu tot sangele pierdut la operatie eram si mai anemica, se invartea totul cu mine, vedeam negru in fata ochilor si lesinam .

Asta s-a intamplat de vreo 2-3 ori, a venit maica-mea, mi-au dat sa beau un capucino dulce de tot, mi-au trantit pe fata niste prosoape reci cu apa si m-au sculat din pat.Vreo 2 ore au fost cumplite dupa care totul a intrat in normal, operatia nu durea atat de rau, mi se faceau calmante de cate ori ceream, mai greu era la wc dar incet incet mi-am gasit pozitia de a urina, era greu la datul jos din pat in prima si a doua zi dupacare din a treia zi a fost totul ok.Mergeam la 3 ore la etajul 2 sa alaptez ( sa-l vad de fapt ca lapte nu aveam ) si cat stateam acolo il pupam continuu si il miroseam.

Ceea ce m-a ajutat pe mine enorm a fost o centura pe care am purtat-o din a doua zi de la operatie, m-am strans cu ea si a fost minunata, iti tine operatia ca sa te poti misca cumva mai usor.O port si astazi inca, burta mi s-a retras foarte mult datorita ei, dormeam si noaptea cu ea, acum o port toata ziua si noaptea dorm libera, in pijama.

Luni ne-a dat drumul acasa, am venit la cuibusorul nostru, ne iubim toti 3 la nebunie, suntem o familie fericita , iar eu si tati parintii impliniti a unui copil dulce si iubit.

 

Cam asta a fost povestea nasterii, cat de detaliat am putut, sper ca nu v-am plictisit si ceea ce v-am povestit sa va dea curaj ca nu e nasterea cumplita asa cum am crezut eu, nu merita stresul si frica pe care le-am trait, iar minunea pe care o veti tine in brate la sfarsit merita toate sacrificiile din lume, durerile, intepaturile, umflaturile, grasimea, vergeturile, absolut totul cand va veti uita la el / ea.

2 liniute si un "punct" =Ayan -dar de la Maica Domnului

„….De multa vreme tot incerc sa-mi fac timp pentru a ma apuca de scris si tot timpul apare cate ceva de facut si uit.Am tinut mortis sa ia nastere acest jurnal nu numai pentru a-mi reaminti eu peste ani de momentele unice din timpul sarcinii, cat si pentru a –ti citi si tie sau poate chiar tu singurel sa citesti, cum era la mami in burtica.Mi-ar fi placut si mie enorm de mult, sa am azi un asemenea jurnal, pe care sa-l citesc cand si cand ( deh, nostalgica tare-i mami asta a ta) dar atunci cand si eu la randu-mi m-am aflat in burtica lui Mazi, nu era tehnologia atat de avansata si nici Mazi nu cred ca avea prea tare chef de scris la cat de grea a fost sarcina ei cu mine ( am chinuit-o tare, se vede treaba  ).

Imi vin in cap o multime de ganduri pe care as dori sa le astern aici, dar asa cum e si firesc, voi incepe cu cele 2 liniute de pe testul de sarcina, liniute ce au aparut intr-o zi de duminica, 28 septembrie 2008.Eram atat de cufundata in febra pregatirilor de nunta, eram atat de emotionata de evenimentul unic ce avea sa urmeze, incat in acea luna, ca niciodata, am uitat complet de faptul ca nu-mi venise ciclul.Si stand in pat in acea duminica am avut o ameteala si o usoara stare de greata insotite de usoare dureri de burta.I-am spus lui tati ca merg la farmacie sa cumpar ceva, m-am imbracat iute si am fugit vis-à-vis la Sensiblu sa cumpar un test de sarcina.Am venit repejor cu el acasa, am intrat in baie si am urmat instructiunile din interior.In cele 5 minute care au trecut nu m-am gandit ca as putea fi insarcinata, deoarece speranta mea de-a avea atunci un bebe era zero ( abia mi se descoperise si diagnosticase hpv-ul si ma tratam pentru rana de pe col ) asa ca in momentul cand am vazut pozitivat testul nu mi-a venit sa cred.Am alergat la tati care a fost nauc de fericire ( atat de mult si-a dorit tati un bebe , rod al iubirii noastre) si totusi parca nu era real.Am fost si am mai cumparat inca 2 teste –nu eram convinsi ca e adevarat – si unul l-am repetat chiar in aceeasi zi,iar pe celalalt l-am pastrat pentru a doua zi de dimineata.( intotdeauna dimineata rezultatul testului de sarcina e mai sigur ).S-au pozitivat clar toate si abia atunci am stiut ca un samburel mic a luat nastere in mine si creste pe zi ce trece, un samburel ce era rodul dragostei dintre mine si tati.Totodata a fost un cadou special pentru ziua lui Mazi ( pe 29.09 e ziua ei ) si pentru toata familia cred ca a fost un cadou fericit  .

Pe 30.09 am fost la control la medic, aveam programare pentru ceva si m-am prezentat sa ii comunic altceva: ca-s insarcinata si ca eu la sarcina asta nu renunt orice ar fi ( nu stiam atunci daca am voie sa te am avand in vedere problema mea de sanatate de atunci )  dar eram sigura ca nu vroiam sa te pierd si ca te doream din tot sufletul meu.La acel control am facut cunostinta prima data toti 3 ( eu cu tine si cu tati ) si tu erai doar de marimea unui punctulet asa cum releva si foto ce am pastrat-o de la ecograf .Initial nu am vrut sa spun nimanui ca vom avea un bebe, dar imi spunea lumea din jur sa spun ca sa fie copilul vorbaret –oare vei fi??? –  .Asa ca incet-incet am inceput sa anunt lumea ca voi avea un bebe si invariabil toata lumea ma intreba : “ce vrei sa fie?” si raspunsul meu era mereu acelasi :” baiat si o sa-l cheme Darius” .Poate ca pe undeva am simtit si am stiut mereu ca tu vei fi baiat, ca primul meu copil va fi un Darius frumos si destept asa cum de mica imi doream.Nu mai conteaza acum cum vei arata, tu pentru mine oricum vei fi cel mai frumos si cel mai destept, cel mai bun baietel din Univers si te voi iubi la nebunie.E adevarat ca la un moment dat ma gandeam si la ipoteza de-a avea o fetita ( ii gasisem si numele Timea – Sara  ) pe care s-o motez si careia sa-i fac codite, s-o imbrac in fustite si cu dresuri colorate frumos, dar neah…parca tot mai misto este sa ai un baietel pe care sa- l imbraci cu jeansi si footere si care sa nu sufere atat de mult in viata precum o fetita ( femeie ).

Au urmat niste luni relativ zbuciumate atat pentru mine cat si pentru tati, a urmat nunta ( care a fost super frumoasa si cu bun gust ),

a urmat deschiderea salonului de remodelare si infrumusetare ( cat am mai muncit pana l-am vazut deschis ) si dupa, a inceput stresul cu clientele care la inceput nu veneau decat cate una-doua.

Tu nu m-ai chinuit aproape deloc ( dragul de tine) , nu am vomitat, nu mi-a fost rau, nici foarte somn nu pot spune ca mi-a fost, ci doar niste dureri de spate cumplite ma chinuiau si dureri de sani ( care se facusera cat pomelo de mari ).La nunta am dansat si am topait toata noaptea si ai stat cumintel acolo fara sa-mi faci vreo problema.Nu am bagat prea tare in seama cand a trecut timpul si uite-ma acum ajunsa la 18 saptamani si jumatate cand stiu clar ca vei fi baietelul lui mami sump si comoara lui tati ( el mereu si-a dorit din suflet un baiat ), stiu sigur ca Darius a lui mami e acolo in burtica crescand sanatos  .Cam asa aratai la 18 saptamani in burta mea:

Urmeaza sa-ti povestesc in zilele ce vor urma cum am aflat ca esti baietel, ce zbucium sufletesc am trait cand mi s-a spus ca am hipercoagulabilitate si mai ales cat de stresata sunt acum asteptand rezultatul de la triplul test si morfologia fetala pe 23 ianuarie.Dar asta o sa-ti scriu intr-o alta zi, caci acum dai din picioruse, cred, nervos, ca te presez stand pe burta si scriind pe laptop, mi-e somn tare ca e ora 22 si tu la ora asta in fiecare seara imi dai stingerea .Noapte buna iubitel mic !!….”

( fragmente din jurnalul unei sarcini, jurnal ce-l incepusem in timpul graviditatii cu tine dar pe care nu l-am mai terminat nicicand…)