O pseudo-terorista la Lyon

Weekendul ce tocmai a trecut a fost inca unul plin de evenimente triste.

Pentru a doua oara intr-un singur an, Parisul a fost iar tinta unor atacuri teroriste.Desigur ca moartea acelor oameni nevinovati este o tragedie,este firesc ca imi da o stare de mare tristete faptul ca oameni tineri, nevinovati, au plecat prea devreme dintre noi,  dar asa cum in ianuarie nu am putut ( si daca nu simt, clar nu fac ! ) sa strig „Je suis Charlie !”, nici acum nu am putut si mai ales nu am simtit sa imi pun pe retele de socializare steagul francez .

Imi staruie in minte insa o intamplare in care am fost protagonista si poate asta-i si cauza pentru care nu pot sa vars lacrimi grele pentru francezi, asa cum mi s-a intamplat la tragedia din  Colectiv.

Anul 2006 , luna august, seful meu de atunci hotaraste sa ma trimita la Lyon intr-un schimb de experienta.

Cu numai o zi in urma, in Londra, o grupare Al-Qaeda punea la punct un atac terorist pe baza de lichide ( de atunci s-a introdus legea fara lichide in avioane) , atac ce ar fi avut un efect devastator asupra populatiei care calatorea cu cele 6 avioane ce le doreau doborate.

Am nume arabesc si sunt nascuta si crescuta o bucata de vreme intr-o tara araba, dar din parinti crestini ortodoxi, de cetatenie romana, ambii.

Aterizez la Lyon, merg la control pasapoarte cu deschidere la fila cu viza franceza.Individul de la control se uita la mine, se uita iar la pasaport,iar la mine, ma intreaba de ce sunt nascuta in DZA, ii spun ca nu vorbesc franceza( desi inteleg aproape tot ce se vorbeste) ,  se uita batjocoritor la mine, iar in pasaport, si cu o miscare brutala imi face semn sa ma dau la o parte din fata ghiseului.

Imi pastreaza pasaportul si imi dau seama ca ceva nu este in ordine.Il intreb daca vorbeste engleza si la fel de agasat ridica brutal un deget prin care imi indica sa trec la locul meu.

Ma supun tacuta, analizez insa cum as putea discuta cu el daca refuza sa vorbeasca in engleza.Stiu ca engleza este limba obligatorie in majoritatea aeroporturilor din lumea asta, inteleg ca stie, dar refuza sa vorbeasca.

Cat ma gandeam la o posibilitate de a comunica cu el, apar 5 mascati cu pusti uriase indreptate inspre mine si ma ridica.

Simt ca lesin, fac conexiunea cu DZA si cu intrebarea lui despre locul meu de nastere, ma gandesc insa ca imi vor lasa posibilitatea sa le explic ce caut acolo, unde merg si mai ales ce au facut ai mei in DZA.

Ma conduc pe un culoar lung, flancata fiind de cei 5 mascati,lumea se uita la mine, unii ma injura in franceza, altii se uita doar curiosi, majoritatea insa ma privesc ca pe ultimul om.Sau asa mi s-a parut mie in clipele alea de groaza.

Intrati intr-o camera fara geamuri, unul ma ia de gulerul camasii si ridica tonul la mine ca ce caut in Franta.Il intreb daca putem vorbi in engleza, imi raspunde un sicitrit si rastit „Anglais…merde…”

Vreau sa o sun pe mama care vorbeste fluent franceza, imi smulge telefonul din mana si mi-l inchide, imi indica apoi cu patul pustii sa il bag in geanta.

Execut mecanic niste comenzi, mintea mi-o luase razna, ma simteam ca un robot.

Tipau la mine , cu pustile indreptate toti catre mine, sa le spun de ce am treaba cu DZA? Cedez nervos, plang si le spun in engleza -stiind ca inteleg –  ca sunt romanca, ca nu alegem unde ne nastem si nu am facut nimic rau.

Se uita cu scarba la mine, intre timp cineva mi-a adus si bagajul de la avion pe care mi-l insemneaza si ma cauta in valiza pana la ultima gaurica sa vada daca am sau nu ceva.

Tipa iar la mine, vor sa semnez o hartie pe care refuz sa o semnez fiindca nu aduc pe cineva sa imi traduca in engleza ce semnez.

Nu vreau si pace, nu ma intereseaza sa imi pun semnatura pe hartii a caror continut nu stiu daca ma incrimineaza sau nu de fapte pe care nu le-am savarsit niciodata.

Se enerveaza si mai tare, imping valiza cu piciorul si imi fac semn cu patul pustii sa o ridic.O iau de maner si unul dintre ei ma impinge afara, in spatele meu iesind toti cu pustile in ceafa mea.

Ma escorteaza iar pe un culoar lung, alte priviri, alte jigniri, alte sentimente de tot kktul.Ma intrebam unde ma duc de data asta caci indica cumva iesirea de la sosiri.Intreb incet unde sunt dusa si semn ca intelegeau ce le spuneam mi s-a urlat sa tac, sa nu mai spun niciun cuvant.

Culoarul acela mi s-a parut cel mai lung si mai anevoios drum pe c are l-am strabatut vreodata in viata mea.Clipele alea de umilinta maxima nu le voi uita niciodata si nici nu cred ca cineva va putea sa mi le stearga din minte.

M-au urcat intr-un avion  Blue Air, cu pustile la cap, m-au escortat pana la scaun, trecand prin tot avionul, caci au gasit disponibil ultimul loc din spate.

Au plecat in tromba din avion, dar nu inainte de a-i spune stewardezei, in cea mai pura engleza ca ”  miss flies to Bucharest „.

Imediat cum a decolat avionul, m-am repezit la toaleta si am vomitat, am vomitat toata scarba adunata in minutele in care m-au tratat ca pe ultimul om, toata sila pentru umilintele suferite, pentru abjectia de care au dat dovada.

Intoarsa in Bucuresti am aflat de incidentele de la Londra.

Cu toate astea, orice s-ar fi intamplat, comportamentul francezilor nu il scuza nimeni si nimic in ochii mei.Nu orice musulman, nu orice persoana care are sau a avut candva legatura cu lumea araba este terorist si trebuie pus la zid imediat.

Vorbeste toata lumea europeana de drepturile omului, de libertate de exprimare ( ca cea in cazul celor de la ” Je susi Charlie ” ), dar aceasta liberatate nu este a tuturor.Numai a lor, a francezilor, pe care si anul trecut, cand am fost iar la Paris, i-am regasit cu aceeasi mina neprimitoare, aroganti  si extrem de xenofobi.