Lora, Lorelei şi domnul Grenghi

Ştiu că majoritatea copiilor, încă de mici, au o jucărie preferată pe care o cară peste tot cu ei, dorm cu ea, fac baie cu ea, e prietenul lor la bine şi la rău.

Kiki nu a avut aşa ceva în copilăria mică, se juca cu multitudinea de jucării pe care o avem acasă, dezvolta diverse pasiuni de scurtă durată pentru diferite pluşuri sau maşini ( aici intră nebunia de scurtă durată, din fericire, cu Noddy pentru care am făcut comandă prin U.K. când l-a pierdut, iar acum zace aruncat prin nush ce coş de jucării  că nici nu îi mai pasă de el) , dar nimic semnificativ.

Nu a dormit niciodată cu vreo jucărie în pat ( oricum el adoarme cu mine în fiecare seară şi apoi îl transportăm la el în cameră, deja adormit ), nu a ţinut niciodată morţiş să care după el vreo jucărie anume, lua mereu ce îi venea la îndemână.

În ianuarie, anul acesta, a fost invitat la ziua unei fetițe de la grădiniță, prietena lui bună, de la acea vreme. Petrecerea a avut loc la McDonald’s și toți copiii au primit cadou la sfârșitul petrecerii o păsărică roșie, micuță, un papagal în fapt.

Lora

În acel moment ceva s-a petrecut cu Kiki. Efectiv a făcut o nebuno-pasiune cu această jucărie, ulterior botezată Lora, aşa cum o chema şi pe ambalaj.

Cu Lora la baie, bucătărie, somn, grădiniță, toaletă, la pian, la canto, oriunde mergem să nu uităm de Lora.

A naibii poznă, prin aprilie, mergând împreună la canto,  am găsit pe stradă o păsărică identică cu Lora.Murdară ca vai de lume, ceva mai mărişoară decât Lora noastră, dar în rest ca şi colorit si formă exact la fel.

Și uite așa a intrat în viața lui și Lorelei, altă mare iubire de care nu se desparte nici picat cu ceară.

” Fetiţele lui tata ” , aşa cum le strigă el, sunt permanent cărate oriunde mergem,le facem baie, le uscăm, le moţăm, au fost în absolut toate vacanţele lui , inclusiv când a făcut aerosoli le-a ţinut in mână, căci ele sunt mici şi  ‘se simt pierdute fără tăticul lor „.

Există o întreagă istorie în jurul lor, mama Lorelor, cum le spune el la plural, este plecată să studieze în altă ţară, el a rămas singur aici să aibă grijă de ele, eu şi D. suntem bunicii şi aşa cum e firesc ,Lorele au şi străbunicii bine, merci, în viaţă.

Le creştem pe rând, când este el plecat la serviciu (căci are şi serviciu, normal ), Lorele merg cu el şi acolo vin străbunicii care au grijă de ele.

În vara asta, la Bran, Lorelei a fost pierdută pe una dintre uliţele din Sohodol.Nenorocire mare, m-a sunat şi a plâns atât de mult că mă gândeam de unde să îi procur o altă pasăre buclucaşă.Dar acolo, in acea zonă, nu se circulă mult şi cine a găsit-o a atârnat-o de un gard. A doua zi, la regăsire a fost extaziat, doar că Lorelei îşi pierduse un ochi.Şi la reîntoarcerea în Bucureşti, i-am făcut un transplant cu un nasture de aceeaşi culoare şi Lorelei e la fel de frumoasă  ca şi înainte, nici nu ai zice că are un ochi improvizat de mine :-), marele medic chirurg oftalmolog 🙂

De curând, a apărut în schemă şi domnul Grenghi, un leuţ mic si gălbior, pe care l-am găsit aruncat la roata maşinii, în faţa casei noastre.Aşa cum era de aşteptat, domnul Grenghi ( să nu întrebaţi de unde scoate numele astea şi mai ales de ce leuţul este neapărat „domn „, căci habar nu am 🙂 ) a întregit familia noastră, el este un verişor de-al Lorelor, din partea mamei lor, pe care îl creştem tot noi, căci părinţii lui muncesc în alt colţ de lume şi nu îl pot lua cu ei ( mama Lorelor se pare că se trage dintr-o familie unde toţi membrii îşi părăsesc plozii pentru alte priorităţi în viaţă.Deeh ,  aşa e cu băieţii frumoşi,  ” n-are noroc maică pe lumea asta ”  🙂 )

Şi zilnic, la şcoală, in ghiozdanul lui, tronează la loc de cinste ( ce penar, ce carioci, ce gustare…neah !! ) cei trei magnifici fără de care viaţa noastră nu ar mai fi niciodată la fel.

Avem o mulţime de scenarii făcute de el, pe baza acestor 3 copii ai noştri, din cînd iîn când le vom împărtăşi şi aici ca mai târziu, peste ani, Kiki să se amuze copios de poznele copilăriei lui şi de poveştile frumoase cu care îsi încununează viaţa de copilandru.

Anunțuri

7 comentarii la “Lora, Lorelei şi domnul Grenghi

  1. Vai, bunicuţo, ce frumos că ai trei nepoţi aşa de coloraţi 😀 😀 😀
    Auzi? Cumva, să zici merci. Că, de bine de rău, sunt de pluş, totuşi. Şi sunt micuţe. Îţi aminteşti păpuşile alea tip bebe? Cu cap şi picioare de cauciuc şi restul din ceva umplut cu nuştiu ce? Alea de erau de mărimea unui bebe? Mno. Eu cu aia aveam o pasiune. Nici nu se punea problema să ies din casă fără el. Şi musai pus căciulă în cap că era frig şi răcea copilu’. Îl ţineam până în faţa blocului după care, desigur, îl plasam mamei pe motiv că e tale gleu, mami. Şi mama… şi cu sacoşe şi cu mine de mână şi cu bebele în braţe. Şi nu era voie să-l pună în plasă. „Mami, da bebe pânge acolo, în blaţe tlebuie”. 😉

  2. @Poteci de dor: am avut si eu o nebunie, cu Marin ( o maimutica pe care cred ca au avut-o toti copiii in vremea comunismului ), dar nu il scoteam din casa ca nu era ok pentru el .Hahahaha, ce frumoase lucruri sunt in copilarie ! 🙂

  3. Eu târziu m-am „îndrăgostit” de o păpuşă pe care o avea mama din şcoală. Era un negru chel, din plastic şi destul de urât, aş spune. Dar eu aveam ceva cu păpşa aia. Toţi copiii care intrau în casă se speriau. Eu, mai tranca, eram numai cu el. Na… chestii de copil… 😀

  4. Povesti le spui nepoteilor? :))))) Hai ca glumesc!
    Ce imaginatie frumoasa are domnisorul Kiki! Un suflet curat si frumos!
    Nici ai mei copii nu au avut si nici nu au vreo jucarie preferata. Eu , in schimb , am o jucarie preferata , pe care o tin intr-o cutie si pe care nu as da-o nici copiilor mei.De fapt nici nu ii las sa o atinga.Este un ursulet mic , alb , de plus…
    Da,stiu , sunt cu pluta!
    Asa ca il inteleg perfect pe Kiki!
    Am si alte chestiute la care tin mult , cum ar fi pixuri,creioane , caiete , notesuri….chestii de astea ciudatele.
    Stii cum consider eu? Ca jucariile astea iti dau siguranta…eu asa simt!

  5. @Ana: el le iubeste maxim si le vede ca pe niste fiinte vii.Le vorbeste serios, chiar le ia in serios 🙂
    Nu cred ca esti tacanita, fiecare om are anumite la care tine foarte mult.Am si eu lucrurile mele la care tin mult, nu imi dau mai multa siguranta, dar imi amintesc de anumite perioade din viata mea si le pastrez cu mare drag.

  6. Ce coincidentza! Am citit articolul, mi-a placut, am plecat sa-mi iau copilul de la scoala si, pe drum, am vazut o bunica in culmea furiei pentru ca ala mic ridicase de pe jos o „comoara” si nu voia sa o arunce la loc: „Las-o imediaaaat! E plina de microbi!” Iar copilului ii sclipeau ochii la vederea nimicului din palma. Poate ca felul in care capata jucariile conteaza mai mult decat aspectul sau functionalitatile lor. Lora e amintire de la o buna prietena, ceilalti doi sunt surprize gratuite ale sortii… 🙂

  7. @Mama Alunita: chestia asta cu microbii pe mine ma irita tare, sa nu lasi copilul sa exploreze lucruri, fie ele de pe jos, pamant sau alte chestii murdare pe principiul ca äre microbi !’.Pai si daca are microbi ce? Microbii sunt peste tot, nu numai in chestiile de pe jos.In fine… eu il las sa ia de pe strada „microbi”caci ii distrugem ulterior prin spalare in masina de spalat si el ramane cu obiectele care il fac fericit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s