Cand eram mica, eu nu-i desenam maica-mii.Ca nu ma pricepeam.Si nu ma pricep nici acum la desene.Dar ma pricep sa vorbesc.Si vorbeam mult si-mi exprimam iubirea prin cuvinte si prin dependenta mea fata de persoana ei.Dar mai ales prin exprimarea fatisa a bucuriei mele atunci cand o (re)vedeam.Toate emotiile eu mi le exprimam prin imbratisari, pupaturi lunggiii si lipita stand de maica-mea.
Kiki nu e genul meu, este un tandru si un pupacios, dar nu este la fel de expansiv ca si mine.Si asta nu-i rau deloc, zic eu.
Kiki stie sa vorbeasca foarte mestesugit pentru varsta lui, dar stie la fel de frumos si bine sa deseneze si sa picteze.
Cand vin acasa, pe mine nu ma asteapta niciodata in hol ( asa cum o asteptam eu pe mama) un copil care sa ma imbratiseze si sa –mi sara in brate de cum ma vede.
Dar zilnic, la ceas de amurg, cand eu ma intorc obosita acasa si de multe ori stresata de la job, pe mine ma asteapta cuminti, pe dulapul din hol, desene reprezentand inimi si pe inimi in fiecare zi alt mesaj de iubire.
Si cand nu reactionez expansiv replicile lui sunt:
“ Bine, inseamna ca asta nu-ti place, pot sa fac alta si mai frumoasa maine.Maine vei avea o surpriza si mai frumoasa de la mine!”
Si stiu ca in felul asta Kiki isi exprima nemarginita lui iubire pentru mine.Am nu stiu cate desene de genul., am nu stiu cate mesaje de la el in care imi scrie “scrisori pentru iubita mea!”.
Azi am vazut un comportament similar la un baietel dintr-un scurt metraj si am plans de mi-a sarit camesa de pe mine.Si parca imi par mai inutile si mai fara rost cuvintele de iubire, mult prea banal imi pare modul in care eu ma manifestam cand eram copil, mi se pare extraordinar cum un omulet isi poate exprima iubirea si emotiile lui prin desene.
Un desen= cat o mie de cuvinte…
Va las sa bociti si voi aici:
Fărâme de suflet şi de viaţă 