Ajutor pentru oamenii din Glodeanu !

De foarte multe ori eu am trimis haine copiilor din Glodeanu, chiar daca nu vorbesc, spun sau scriu despre asta.
In clipele astea de iarna grea sunt tare incercati toti locuitorii de acolo, sunt toti copilasii aceia greu incercati de zapezile uriase si de frigul ce a pus stapanire pe toata tara, mai cu seama pe sud.
Cine poate sa dea o mana de ajutor, va rog mult sa nu-i lasam in bezna, cu stomacelele goale, cu trupusoare firave dardaind de frig prin nametii uriasi.E groaznic sa fi mic si neajutorat, la mana adultilor.hai sa punem mana de la mana si sa-i ajutam cum putem, fie cu bani, cu mancare, cu niste lumanri, cu haine groase, cu tot ce aveti ca sa treaca si de incercarea grea prin care trec acum.Cu siguranta Dumnezeu nu va ramane orb si surd la faptele noastre de bine.
Mai jos redau ultimul articol scris pe blogul lor de Nicoleta Tintea.:

” Mi-e greu să explic prin ce stări am trecut în ultimele zile. Mai întâi am văzut cu ochii minții dezastrul din zonă. A început totul cu două sms-uri pe care le-am primit marți seara, de la părintele Marian Tudor, din Glodeanu. Vorbisem ultima dată pe 5 februarie, adică duminică seara la telefon despre situația disperată a bătrânei care a rămas fără casă, după ce bordeiul i-a ars complet într-un incendiu. Bătrâna a rămas practic pe drumuri, împreună cu nepotul ei, Iulian, un băiat de 13 ani. Un copil orfan de tată. Părintele îmi spunea că este foarte multă zăpadă în sat și că de vineri nimeni nu a văzut vreun picior de utilaj în comună. Am vorbit despre situația lui Iulian care a ieșit din casa în flăcări, doar cu hainele de pe el. Părintele mi-a spus că imediat ce se oprește ninsoare se va duce la Buzău ca să-i cumpere copilului măcar un rând de haine. Dar ninsorile i-au dat peste cap planurile.

Marți seara părintele mi-a dat următorul mesaj, de pe un număr de cosmote:

„Suntem izolați aici. Nu avem curent, apă, semnal la fix sau mobil, pe drum nu a fost niciun utilaj. Stăm ca-n Siberia.”

Primul imbold a fost să sun la 112. Ceea ce am și făcut. Nu le-am spus că sunt jurnalist. M-am gândit să le semnalez situația pentru că îmi închipuiam că s-ar putea să nu știe care sunt problemele de la Glodeanu având în vedere că nu exista semnal pe telefonul mobil. În baza de date se putea vedea însă ușor că sunt jurnalist, pentru că am sunat de pe telefonul de serviciu, așa că mi s-a spus că „s-a luat legătura cu autoritățile locale competente și că pentru alte informații să iau eu legătura cu purtătorul de cuvânt al ISU”. Eu făcusem deja asta. Sunasem la Buzău și purtătorul de cuvânt de la ISU mi-a spus că nu au ce să facă. Așa e în tot județul. E viscol. Un răspuns care nu m-a mulțumit deloc.

Am încercat să-l sun pe părintele dar telefonul apărea ca închis. Am insistat. A urmat al doilea mesaj. Și mai cumplit decât primul.

„Problema este că în satul vecin a murit părintele și nu putem face nimic până când nu vine IML-ul. Familia așteaptă neputincioasă. Mai avem o femeie care așteaptă din zi în zi să nască. Pe zi ce trece sunt nămeți tot mai mari.”

În noaptea aia nu am prea dormit. Am sunat pe unde am știut. Unde m-a dus capul să sun. Am scris pe facebook. Imediat după ce a văzut mesajul, un prieten a sunat și el la 112 ca să semnaleze situația. Mă gândeam la gravidă. La familia preotului ce trebuia să fie înmormântat. La oamenii și copiii care stau în beznă. Flămânzi. Am ațipit doar cu gândul că pe timpul nopții nu se poate face oricum nimic.

Miercuri dimineața am luat totul de la capăt. Am sunat în stânga și-n dreapta. Nu doar eu. Și alți oameni dragi mie. Situația nu s-a rezolvat însă. Utilajele nu au ajuns în zonă. Faptul că puteam să comunic cu părintele foarte greu, mai mult prin sms-uri mă făcea să-mi închipui cele mai negre scenarii. Neoficial am aflat că autoritățile au doar două utilaje la nivel de județ. Nu știu dacă este adevărat dar așa mi s-a spus. Că Prefectura Buzău nu a cerut ajutorul armatei de pildă, pentru a ajunge în zonă. Iar armata nu intervine dacă nu i se solicită ajutorul. Că există un conflict între cei care trebuie să curețe drumurile naționale și cele județene. Placa oficială, mulțumitoare pentru autorități era că „pe E85 se circulă”. Întrebat miercuri seara dacă este mulțumit de modul în care s-a intervenit în Buzău, prefectul Paul Beganu a spus că nu se poate pronunța încă… dar că au fost momente în care s-a simțit depășit. După părerea mea ca să te simți depășit trebuie mai întâi să faci ceva pentru oameni. Să închiriezi utilaje, dacă nu ai. Să aduci din județele vecine. Să ceri ajutor la MApN. Sau la orice firmă privată care te-ar putea sprijini.

Toată ziua de miercuri m-am simțit neputincioasă. Revoltată. Frustrată. Nu știu. Spuneți-i cum vreți. Miercuri seara drumul era în continuare închis. Echipele de filmare nu puteau să ajungă acolo. Părintele făcea ture pe jos, kilometri întregi, între satul Cârligu Mare și Văcăreasca. A mers din casă în casă împreună cu câțiva bărbați mai tineri. A ajutat la deszăpezire. Mi-a povestit cum a găsit-o pe o bătrână în casă, moartă de foame. Nu mai ieșise din casa îngropată în nămeți de trei zile. Tot atunci mi-a spus că a murit încă un bătrân din sat. A fost găsit înghețat. Eu eram tot mai îngrozită.

Joi dimineața l-am sunat pe prefect. De fapt l-am sunat și miercuri dar nu mi-a răspuns. Mi-a spus că a luat legătura cu primarul din zonă. L-am întrebat care primar. Pentru că primarul din Cârligu Mare nu mai este în funcție pentru că a fost arestat în urmă cu câteva luni. În fine. Joi a ajuns în zonă colega mea, Carmina Othman cu operatorul Dan Barciu. Carmina a făcut tot ce i-a stat în putere ca să-i ajute pe oamenii din Glodeanu. Pentru asta îi mulțumesc mult. Încet, încet lucrurile au început să se miște. Privind imaginile filmate am simțit și mai multă revoltă. Față de autorități, față de toți cei care au stat toată săptămâna liniștiți acasă, în fotoliu fără să miște un deget pentru acești oameni deși sunt plătiți să facă ceva pentru ei.

De la o zi la alta am crezut că lucrurile se vor rezolva la Glodeanu. Dar nu a fost așa. Sâmbătă, după ce toate televiziunile au făcut transmisii peste transmisii utilajele au umplut comuna iar drumul a fost deschis. L-am văzut pe Iulian, băiatul de 13 ani la televizor la Antena 3. Colega mea Sabina Iosub a vorbit cu bunica lui. O femeie demnă care tremura de frig. Avea doar două bluze pe ea. Adică hainele cu care ieșise în noaptea în care i-a ars casa. A povestit că se va muta în grajd, când se mai încălzește. Acum stă cu nepotul la una din fetele ei care o găzduiește doar cât e ger. De plâns a plâns doar când a trecut prin fața casei care a ars. Asta mi-a spus soția părintelui.

Acum e duminică seara. Și lucrurile sunt la fel de incerte. Drumul a fost iar închis pentru că a început să ningă. Pe ulițe zăpada e tot cât casa. Și lângă case, tot așa. Problema curentului electric nu s-a rezolvat. Oamenii au nevoie de lemne pentru foc și de lumânări, pentru că stau în beznă. Și de alimente.

Prin urmare propun să ne mobilizăm. Să-i ajutăm fiecare, cum putem pe oamenii care sunt blocați de nămeți. Am primit câteva mesaje de la cei care au încă în zonă rude sau părinți care se luptă cu troienele. Nu-mi pot scoate din cap imaginea bătrânilor în bordeiele lor, blocați de urgia albă. Fără mâncare sau fără apă.

CUM PUTEȚI AJUTA:
1. DONAȚII ÎN BANI

Puteți trimite bani în contul părintelui din Glodeanu. Vă rugăm să specificați „donație pentru alimente”.

Contul este: RO33CECEBZ2808RON0782502, deschis la CEC, Sucursala Buzău.
Titular cont: Tudor Marian

Părintele va folosi banii pentru a cumpăra alimente sau ce este necesar pentru oamenii din zonă. Va face cumpărături în momentul în care poate ajunge cu mașina la Buzău.

P.S. Tot în acest cont puteți face donații și pentru Iulian și bunica lui, care au rămas pe drumuri în urma incendiului de acum o săptămână și jumătate. Dacă doriți să trimiteți bănuți pentru ei vă rog să specificați la bancă, „donație pentru Iulian”.

2. DONAȚII ÎN PRODUSE

Până miercuri, 22 februarie strângem alimente pentru oamenii din Glodeanu. Am vorbit cu părintele și mi-a spus că oamenii au mare nevoie de lumânări. Stau efectiv în beznă și tot ce aveau au folosit până acum, așa că lumânările sunt de mare folos, în orice casă în această perioadă.

Am vorbit cu părintele ca să-l întreb care sunt nevoile cele mai mari în acest moment. Oamenii au nevoie de lemne și de combustibil, motorină mai exact pentru a putea tocmi, un tractor cu lamă ca să deszăpezească și ulițele din interiorul satului.

Legat de alimente părintele mi-a spus că oamenii au nevoie de legume (cartofi, fasole, ceapă, morcovi) și alimente neperisabile (ulei, făină, drojdie, mălai, zahăr, orez, paste, biscuiți, bulion, conserve, zacuscă sau borcane cu mazăre, păstăi etc).

Copiii au nevoie de pampers pentru că din cauza vremii vă dați seama că nimeni nu a ieșit din sat. Este nevoie de pampers nr 3, 4, 5. Adică pentru bebeluși mai mari de 6 luni.

Dacă doriți să le trimiteți alimente puteți să mi le aduceți în fiecare zi, de luni până vineri, până pe 22 februarie inclusiv, la Antena 1, în Băneasa, pe Șoseaua București-Ploiești. Intenționez să ducem alimentele în weekend-ul 25, 26 februarie sau chiar mai repede dacă timpul ne permite și reușim să găsim o altă modalitate de transport. Pentru orice fel de informații puteți să-mi scrieți pe adresa: nicoletatintea@gmail.com

3. PACHETE PRIN POȘTĂ

Se pot trimite și pachete prin poștă dar vor ajunge cu mare întârziere la destinație. Oamenii din sat nici măcar nu și-au primit pensiile din cauza vremii. Nu că le-ar servi la ceva, pentru că oricum magazinele sunt aproape goale. Cu toate acestea sunt sigură că atunci când vor ajunge pachetele dvs. vor prinde foarte bine și după ce se încălzește vremea.

Dacă trimiteți ceva prin poștă vă rog din suflet dacă puteți să trimiteți haine groase pentru bunica lui Iulian. Femeia are 67 de ani și in jur de 1.60 – 1.65 m. Dar și haine pentru Iulian, băiatul de 13 ani care nu are cu ce să se îmbrace. Orice vreți să le trimiteți le este de folos, nu doar hainele, pentru că nu mai au oricum, nimic.

Adresa unde se pot trimite pachetele:
Preot Tudor Marian, Sat Cârligu Mare, Comuna Glodeanu Siliştea, Judeţul Buzău, Cod 127260

IMPORTANT: Pentru orice detalii puteți să-l sunați și pe părintele Marian Tudor din Glodeanu la numărul de telefon:0720281634

Vă rog dacă puteți să distribuiți acest mesaj pe bloguri și pe rețelele de socializare. Vă mulțumesc tuturor.
Nicoleta Țintea „

Cand sa zic hop…

Am crezut ca am fentat iarna asta si ca scapam fara nicio criza de bronsita astmatiforma.Uneori mi-era si frica sa ma gandesc la primavara, ce calendaristic macar, sta sa ne bata la usi.M-am mirat atat de mult si m-am bucurat atat de tare in sinea-mi ca anul asta scapase fara nicio zi de febra , fara nicio noapte alba, fara niciun moment de sufocare si geam deschis, incat s-a razbunat pe noi crunt mizeria de bronsita si ne-a dat o criza ca sa fie de-ajuns pentru tot anul.
De joi Pusicel a inceput sa tuseasca , intai rar, apoi mai des, dupa care s-a oprit.Am inceput cu Paxeladine-ul ca sa ii coaca tusea.Nu tu stranutat, nu tu secretii nazale, nu tu rau.L-am tinut totusi acasa de la gradi cu ai mei.Joi noapte a fost una de cosmar.Febra se incapatana sa ramana la 40 C, desi ajunsesem cu antitermicele din 2 in 2 ore ca si administrare, tusea il ineca si dupa aerosolii facuti nu ca nu-i ceda deloc, dar se incapatana sa nu ii lase pret de cateva secunde sa respire si s-o ia de la capat.Era istovit, eu sleita de puteri si de teama, nu am inchis un ochi toata noaptea nici eu si nici el.Vineri totusi am fost la serviciu, ca prin minune febra s-a dus, el s-a simtit super bine, tusea s-a alinat dar asta datorita Sumetrolimului la care corpul lui raspunde minunat.Weekendul a fost pasnic cu noi,tusea insa era prezenta si nu se dadea dusa de la Pusicel asa incat l-am bagat pe Klacid ca sa nu-i prelungesc agonia, oricum se ajunge invariabil la antibiotic in crizele lui.Aseara insa s-a dezlantuit iadul pe pamant: febra uriasa nu a vrut cu niciun chip sa-l slabeasca, deja avea 40 cand plangea in hohote si intindea mana sa ia ” din mancarea asta din fata mea „, care mancare era o vedenie din cauza febrei, caci mancarea adevarata o refuza cu indarjire, lapte si supa crema de legume sunt singurele lucruri pe care le poate si pe care vrea sa le vada/ manance.
La ora 3:25 a inceput cosmarul sufocarii.Nu cred ca pot descrie vreodata in cuvinte, tastand la un pc niste sentimente care ma incearca in clipele acelea.In afara faptului ca-mi vine sa urlu pana amutesc, trebuie sa ma controlez si sa par calma ca sa-i pot spune cu cel mai calm ton din lume : ” respira, mami, respira adanc „.Si apoi sa-l vad pe rand rosu ca focul, ca mai apoi sa-l vad cum se invinesteste si cum se chinuie sa traga aer fara a putea.se pot descrie sentimenetele mele din clipele alea atfel incat cei ce ma cititi sa intelegeti perfect prin ce trecem?
Cred ca sa mori e de milioane de ori mai simplu decat sa-ti vezi propriul copil in chinurile astea.Nici aerosolii, nici antibioticul, nici siropurile, mamaligile si sarurile grunjoase de toate marcile, tipurile si scrisurile nu-l pot face sa scape definitv de demonii astia ai bronsitei.
Azi stau acasa, sunt franta de oboseala, de nesomn, sunt sleita de puteri.O criza din asta ma stoarce ca pe o lamaie, simt cum imbatranesc in clipa aia cu 20 ani.Ma simt inutila si slaba, simt ca nu pot face nimic atunci cand plange de suferinta.Noroc ca-i iarna si avem aer rece, noroc ca am inca prezenta de spirit si deschid geamul larg sa inhaleze tot aerul curat din noaptea inghetata, aer ce-i readuce suflul.
Zorii de ziua gasesc un baietel cu febra scazuta, dar cu ochi bolnavi si rugatori sa-l tin continuu in brate si sa nu plec al serviciu.Si nu plec…Astazi stau cu el in brate, asa cum stateam si anul trecut cand simteam ca nu mai este sfarsit pentru bolile ce l-au sacait intreaga iarna.
De maine il las iar cu ai mei,de maine sper sa-si faca antibioticul ala efectul si sa-l lase tusea, de maine sper sa se inzdraveneasca si sa vad iar chipul unui Pusic mic, vesel si zambaret.
Duca-se odata iarna asta cu tot cu bronsita ei, vino vara, hai la noi cu caldura, apa sarata pana la gat si puteri miraculoase de vindecare.La iarna promitem sa nu mai facem nicio criza!

In singurătate cu greatest love of all

Unul dintre marile mele vise de adolescenta a fost acela de-a deveni cantareata.Nu pentru a aparea la tv, nu pentru a fi bogata si celebra, nu pentru a ma marita cu nu stiu ce bogatas din lumea asta,nu pentru a aparea pe copertile tabloidelor celebre, ci pentru ca-mi placea foarte tare sa cant.Daca azi majoritatea adolescentelor viseaza la celebritate doar pentru motivele enumerate anterior, pe vremea aceea la Scoala Populara de Arta veneau in marea majoritate numai oameni care erau pasionati cu adevarat de muzica, care mancau si respirau numai in ritm de muzica, care visau sa cante oriunde si oricum, numai sa cante.Nu am cerut bani niciodata pentru prestatiile mele, nu am spus nicicand ca sunt nepoata unui star din Romania ( 😀 ce ma amuza cum suna asta! , dar da, la nivel national chiar este un star matusa asta a mea 😀 ), am fost plecata la concursuri unde tremuram de frig si de foame, caci banii nu erau suficienti pentru mancare, drum, costume, coafat,etc., am dormit in camere insalubre si inghetate, la hoteluri de mana a cinspea, dar nu mi-a pasat nicicand.Cantam si asta ma facea cea mai fericita!

Nu mai stiu cum se pregatesc acum cei ce studiaza muzica, desigur ca tehnologia ii ajuta extrem de mult sa studieze, sa aiba la dispozitie negativele dupa care sa repete, sunt extrem de multe studiouri de inregistrari,multi oameni talentati care compun muzica , se poate studia mult mai usor acum decat atunci.
Atunci erau benzi de magnetofon pe care iti luai cu greu si cu bani multi negativele melodiilor pe care voiai sa le canti si se potriveau cu tonalitatea, volumul, acutele vocii tale; era si mai greu pentru faptul ca existau cateva negative pe piata pe care le tot rulam la infinit schimbandu-le intre noi.Nu puteai sa cumperi sa le ai pe toate, asadar ni le imprumutam si faceam cu schimbul la concursuri.mergeam in geanta de regula cu 2 negative pentru 2 piese pe care le cantam la diverse ocazii si concursuri , apoi cand eram si noi si juriul plictisiti cu adevarat de aceleasi si acealeasi melodii faceam un efort banesc si mai cumparam doua.Si tot asa.Nu stiu exact care era pretul unui negativ, dar ai mei imi spuneau ca sunt foarte scumpe.
O vreme indelungata, pe la evenimente, concursuri ( unde am si castigat de multe ori ), chiar si la liceu la fiecare bal al bobocilor icepand cu clasa a 10-a, am cantat 2 cantece pe care eu le-am iubit foarte, foarte tare, la fel ca si pe cele care le interpretau in original.Vocea mea era atunci ampla si cu volum, aveam acute pe care astazi nu le mai regasesc decat prin memorie sau pe benzile unde sunt inregistrata, acute care odata lucrate de maini maiastre de muzicieni ma ajutau sa cant melodii la care alti colegi de-ai mei doar visau.Am spus si am mai scris ca acesta este unul dintre marile regrte ale vietii mele : ca nu mi-am continuat drumul in muzica, ca am abanadonat ascultand „sfaturile” de bine.Dar asa a fost sa fie, eu cred tare in destin…
Revenind la melodii…ambele melodii de atunci erau cantate de mine cu patos, cu daruire si cu multa traire.Ambele melodii erau preluate de la 2 voci mari, 2 voci ce interpretau ilustru aceste cantece, 2 voci care de azi raman si ele doar simple amintiri, raman doar voci de aur care au motivat multi oameni sa viseze, sa aspire, sa creada ca pot, sa le hranesca spiritele atatora cu frumusete .
Prima dintre cele 2 voci, pe care am si cunoscut-o in realitate, a murit in ziua in care l-am reintalnit pe D. si nu ne-am mai separat.Am avut atunci un soc, am plans de m-am umflat, mi-a parut atat de rau dupa ea, dupa tineretea ei, dupa talentul si vocea ei, dupa copilul ce-l purta in pantece in momentul mortii , dupa fericirea pe care abia si-o gasise, dupa omul ei cu care urma sa se casatoreasca si cu care avea o relatie superba, dupa viata pe care o aveau de construit impreuna de atunci incolo.De fiecare data cand eu si D. sarbatorim ziua intanirii noastre, in fiecare an de Sfintii Mucenici ma gandesc invariabil la Laura Stoica si la melodia ce-am cantat-o de nenumarate ori in fata atator oameni.

Azi de dimineata am plans la fel de tare, ca in acel 9 martie seara, cand am aflat ca a murit Laura Stoica.Desi azi plansul meu a fost diferit, azi am plans de mila unei femei care in spatele scenei si a unui talent urias a trait un cosmar, nu a fost nicicand implinita ca femeie, ca iubita, ca amanta, ca sotie, ca mama.Am plans gandindu-ma unde poate duce nefericirea din iubire si cat de departe , in ce hauri te poate purta o iubire neimplinita, in ce abisuri te arunca un barbat care profita de sentimentele nobile pe care i le daruiesti.
Si de azi am sa ma gandesc mereu la Whitney si la melodia ei care mi-a adus aplauze nenumarate si premii cand o interpretam, am sa ma gandesc mereu la ce fost frumos in viata ei, la felul in care canta si ne incanta in anii ei de glorie muzicala, am sa ma gandesc la ea ca la mulatra cea mai frumoasa, din anii ’90, la mulatra cu picioiare de vis si voce de aur, la Whitney cea cu dintii ca de portelan si cu zambet dulce si suav, la Whitney cea care a cantat unele dintre cele mai frumoase melodii pe care le-am auzit eu in viata asta.

Odihniti-va in pace doamnelor si fie ca si in cealalta lume sa cantati si sa incantati arhangheli, sfinti si parinti cu vocile voastre ingeresti !