Povestea de azi: ” Floarea de ferigă „

ÎNTR-UN SAT îndepărtat trăia odată un băiat pe care îl chema Jacek, dar toţi îi spuneau Curiosul — aşa de băgăreţ era. Mereu căuta câte ceva şi ce era mai greu de obţinut aceea dorea. Tot ce avea la îndemână nu-i plăcea, iar pentru ce trebuia să lupte, să se zbată — la asta ţinea cel mai mult.
Se întâmplă într-o seară, când oamenii stăteau roată în jurul focului, iar el cioplea un cap de câine, pe măciulia bastonului, ca o babă uitată de vreme şi deşteaptă foc să înceapă a povesti povestea floarei de ferigă.
Curiosul Jacek era ochi şi urechi la spusele babei, fiind cât pe-aci să se taie cu briceagul.
Baba povestea despre floare ca şi cum ar fi văzut-o cu ochii ei, dar zdrenţele de pe ea nu despre asemenea fericire vorbeau. Când a terminat, Jacek şi-a spus : „Fie ce-o fi, trebuie să am floarea. Şi o voi avea, pentru că omul când doreşte mult un lucru şi are voinţă, reuşeşte să-l dobândească”. Jacek adesea îşi repeta cuvintele acestea, crezând cu sfinţenie în ele.
Chiar lângă satul unde-şi aveau părinţii lui casa, creştea o pădure în care oamenii petreceau o dată pe an o noapte de sărbătoare, aprinzând focuri.
Jacek hotărî : „Când ei vor sări peste foc, arzându-şi tălpile, eu mă voi duce în pădure şi voi găsi floarea. Dacă anul ăsta nu voi reuşi, mă voi duce la anul, dacă nici la anul n-am să reuşesc, peste un an voi încerca iar, şi atâta timp am s-o caut până o voi afla”.
Şi astfel Jacek, doar cu gândul la floare, veghea cu nerăbdare sosirea nopţii. Timpul i se părea că se opreşte în loc.
În sfârşit, sosi clipa aceea. Adunaţi la marginea pădurii, aprinzând focuri, dansând, jucând, tinerii petreceau.
Jacek se îmbăie bine, îşi puse cămaşă albă, se încinse cu laiul roşu nou-nouţ, se încălţă cu opincile, capul şi-l acoperi cu pălărie cu pană şi apucă drumul codrului, pe înserat.
Codrul era negru şi nemişcat, iar deasupra noaptea nepătrunsă de stelele sclipitoare, care doar pentru ele însele luminau, pentru că pământului nu erau de nici un folos.
Jacek cunoştea bine calea în codru, ziua, dar acum, după ce ajunsese în adâncul codrului, nu mai recunoştea nici drum, nici copaci. Totul era altfel decât de obicei. Buştenii copacilor căzuţi la pământ păreau a fi foarte groşi şi atât de mari, că nu era chip nici să-i ocoleşti, nici să treci peste ei. Mereu îi tăiau calea tufele dese şi ghimpoase, care niciodată nu creşteau prin locurile acelea, şi urzicile care frigeau nemilos. Întuneric beznă şi doar din când în când, pe ici-colo, se aprindeau ochi galbeni, verzi sau roşii, strălucind ca şi cum voiau să-l ardă. Ochii aceştia izbucneau ba sub, ba jos, ba la dreapta, ba la stânga, dar nu reuşeau să-l sperie pe Jacek, care continua să meargă înainte.
Ce greu era drumul! La fiecare pas îi ieşea câte o buturugă în drum. Jacek se căţăra pe ea, dar cum ajungea sus şi dădea să coboare, vedea că buturuga era atât de mică, încât ar fi putut să o păşească uşor. Mai mergea ce mai mergea şi dădea peste un brad înalt, înalt de parcă nu avea sfârşit. Jos trunchiul părea cât un turn de gras. Da să-l ocolească şi, când reuşea, băga de seamă că bradul acesta avea un trunchi subţire cât braţul. Şi înţelese atunci că duhurile rele îi stau împotrivă, înşelându-l.
Dete apoi peste un asemenea desiş, încât nici măcar un deget nu strecurai prin el, dar Jacek se aruncă disperat să-l treacă… Abia scăpat din încâlceală, dădu peste o mlaştină întinsă. De ocolit nu era chip. Încercă cu piciorul — se scufundă. Noroc că din loc în loc se zăreau smocuri de iarbă. Sărind de la o insuliţă la alta, cu greu a ajuns Jacek la malul celălalt al mlaştinii. Întoarse faţa şi se îngrozi: smocurile păreau a fi nişte capete rânjitoare. Dacă cineva l-ar fi întrebat în ce parte a satului se află, n-ar mai fi ştiut să răspundă.
Deodată în faţa lui se ivi o tufă de ferigă cât un stejar de mare şi văzu lipită de o frunză floarea de briliant… Cinci petale strălucitoare şi în mijloc un ochi zâmbitor ce se învârtea ca roata morii. Inima i se strânse, întinse mâna şi cât pe ce era să prindă floarea, când, pe neaşteptate, cocoşul cântă. Floarea îl privi mai înfocat, apoi se stinse. Râsete izbucneau împrejur, dar Jacek n-ar fi putut spune: frunzele râdeau sau broaştele orăcăiau. Totul i se învârteji în cap şi căzu jos.
Nu mai ştiu nimic din ceea ce i se întâmplase, până când îşi reveni în fire la el acasă. Mama sa, plângând, îi spunea că l-a găsit spre dimineaţă, în codru, mai mult mort decât viu.
Jacek nu scoase o vorbă despre cele întâmplate în codru; îi era ruşine. Se jură doar că va mai veni încă o dată.
Anul întreg doar la noaptea aceea se gândi, dar nu pomeni de floare nimănui. Când se lăsă seara mult aşteptată, Jacek, proaspăt spălat, curat îmbrăcat, cu cămaşa albă, brâu roşu şi opincile nepurtate, o luă spre codru.
Credea că şi de data aceasta va fi nevoit să răzbată prin desiş, dar, spre marea lui mirare, acelaşi codru, acelaşi drum erau cu totul altfel. Brazii zvelţi şi stejarii stăteau unul departe de celălalt, pe o câmpie presărată cu pietre. De la un copac la altul drumul era lung ca şi cum ei s-ar fi îndepărtat mereu unul de celălalt. Pietrele imense acoperite cu muşchi, deşi erau nemişcate, ziceai că răsar din pământ. Printre pietre creştea ferigă: mică şi mare, multă, multă, dar nici una nu avea floare. La început feriga îi venea lui Jacek la glezne, apoi până la genunchi, până la brâu şi, în sfârşit, devenise mult mai înaltă decât el… Un vuiet ciudat se auzea în ferigă, amestecat parcă cu râsete şi plâns. Şi cum punea piciorul pe vreuna — şuiera, cum o atingea cu mâna — sângera…
I se păru că mersese un an întreg, atât de lung era drumul prin ferigă. Dar nu se întoarse şi nici cumpătul nu şi-l pierdu. Merse mereu mai departe.
Deodată, aceeaşi floare din depărtare străluci, cinci petale nestemate, şi-n mijloc, ochiul învârtindu-se ca roata…
Se apropie Jacek, întinse mâna, dar iată cocoşii cântară şi floarea dispăru din nou. N-a mai leşinat de data aceasta. Se aşeză pe o piatră şi cu lacrimi în ochi, treptat, îl cuprinse mânia. Strigă: „Voi încerca şi a treia oară!” Şi, cum era foarte obosit, se lăsă printre pietre şi adormi.
Abia închise ochii, când un vis ciudat îi apăru. Se făcea că are în faţă floarea cea cu cinci petale, cu ochiul în mijloc, care-l întreba printre hohote de râs:
– Ei, te-ai săturat? Ori ai să mă mai urmăreşti?
– Ce am hotărât voi îndeplini, răspunse Jacek. Te voi culege!
O petală se lungi ca o limbă de lumină, apoi totul dispăru şi băiatul dormi buştean până dimineaţa. Când se trezi, se pomeni la marginea codrului, într-un loc cunoscut şi nu mai fu sigur dacă toate cele de ieri aievea s-au întâmplat sau în vis. Se întoarse acasă sleit de puteri şi se culcă în pat. Şi iarăşi un an încheiat tot se gândi cum să dobândească floarea cea neobişnuită. Nimic însă nu-i venea în minte, aşa că în seara cu pricina îmbrăcă iarăşi cămaşa albă, brâuleţul roşu, opincile nepurtate şi cum se întunecă alergă în codru să-şi încerce norocul.
Şi codrul iarăşi era altfel. Drumul, cel cunoscut, şi copacii, dar feriga nicăieri. Jacek pătrunse adânc în codru, unde ştia el feriga, dar floarea n-o găsi. Pe unele tufe umblau gâze, pe altele omizi, iar pe alocuri ferigele erau uscate. Dezamăgit, Jacek voia să se întoarcă, când la picioare văzu o floare cu cinci petale strălucitoare şi ochiul în mijloc. Întinse mâna, apucă floarea. Ca focul îl arse, dar nu-i dete drumul. Floarea crescu atât de strălucitoare, încât Jacek trebui să închidă ochii pentru că-l orbea. Apoi floarea i se aşeză pe inimă, iar o voce astfel îi vorbi:
– M-ai luat, al tău să fie norocul, pentru că să ştii: a cui sunt, acela poate să înfăptuiască orice, dar niciodată, cu nimeni, nu are voie să împartă fericirea sa…De atâta bucurie lui Jacek i se învârtea capul şi nu prea luă în seamă ce spunea vocea. „Ei, ce-mi pasă!” zise în sinea lui. „Să fiu fericit, atâta vreau.”
Imediat simţi cum floarea se lipeşte de pieptul lui, în inimă, prinzând rădăcini… L-a bucurat asta. Floarea n-avea să-i mai fie luată niciodată.
Cu sufletul uşor şi cântând se întorcea acasă. Drumul se întindea în faţă-i ca o fâşie argintată, copacii se dădeau la o parte, iar florile se aplecau până la pământ. Jacek mergea cu capul sus şi se gândea ce să ceară florii. Întâi îi trecu prin cap că ar fi bine să aibă un palat, un sat mare şi mulţi servitori — şi iată că dintr-o dată s-a pomenit la marginea codrului, dar într-un loc necunoscut.
Văzu că nici el nu mai e acelaşi. Hainele ce le purta erau din stofe scumpe, pantofii cu tălpi de aur, iar cămaşa din mătase. Alături stătea o caleaşca cu şase cai albi înhămaţi şi servitori în livrea; un surugiu îi deschise uşa caleştii. Jacek nu se mai îndoia că este dus spre palat. Aşa s-a şi întâmplat. Într-o clipită caleaşca ajunsese la un palat in faţa căruia aşteptau servitorii. În mulţimea oamenilor adunaţi acolo, Jacek căuta zadarnic o figură cunoscută; chipurile oamenilor erau străine, ciudate şi speriate.
Dar, când a intrat în palat, uită asta. Înăuntru era atât de măreţ, încât nu ştia la ce să se uite întâi şi întâi.
„Ah, ce viaţă voi avea acum!” îşi spunea Jacek cercetând toate colţurile palatului. Apoi se culcă, căci după o asemenea noapte tare era istovit. Patul era atât de moale că Jacek nici nu ştia cât timp a dormit Se trezi înfometat, probabil, şi văzu că masa este deja pusă şi încă nu o masă obişnuită, ci una deosebită, pe care apărea imediat tot ce-şi dorea. Şi cum înainte dormise foarte mult, tot astfel acum mâncă şi bău până nu mai putu. Apoi cobori in grădină.
Pomi neobişnuiţi creşteau în ea: cu fiori şi fructe încărcaţi. Într-o parte grădina dădea la mare, în cealaltă, spre o pădure minunată; iar prin mijloc curgea un râu. Jacek umbla prin grădină, se minuna şi nu putea înţelege cum de nu se văd nicăieri meleagurile lui — nici pădurea din care ieşise, nici satul natal. Nu-l cuprinse dorul după ele. Lumea ce-l înconjura era cu totul alta, frumoasă, minunată, dar, din păcate, prea străină. Începu să nu se mai simtă în apele lui, dar era îndeajuns să vadă cum toţi oamenii îl ascultă, cum tot ce-şi doreşte numaidecât se îndeplineşte, ca să uite şi satul, şi casa, şi părinţii.
A doua zi, lui Jacek parcă începu să-i fie urât. Dar când îi chemă pe curteni şi văzu cât de adânc se plecau în faţa lui, gata să-i îndeplinească orice dorinţă, şi când auzi vorbele dulci pe care i le adresau toţi, uită şi de satul natal, şi de părinţi.Ceru să fie condus la tezaur, unde aurul, argintul şi pietrele scumpe stăteau în grămezi uriaşe.
„Of, doamne, dacă aş putea să trimit alor mei măcar un pumn din bogăţiile astea, să-şi mai cumpere puţin pământ!” gândi Jacek, dar numaidecât îşi aduse aminte că norocul lui nu-l poate împărţi cu nimeni. Se şi linişti în sine: „De ce să mă omor pentru asta; ce, ei n-au minte? Să-şi caute şi dânşii floarea, dacă vor aibă noroc. Să-mi văd de treburile mele”. Şi aşa trăia Jacek distrându-se cât putea. Îşi construia mereu alte palate, îşi aranja în toate felurile minunata sa grădină, îşi schimba caii albi cu unii murgi, iar murgii cu unii negri, născocea tot alte şi alte feluri de mâncare, până când, într-o bună zi, se plictisi de toate. Îl cuprinse un asemenea dor după satul şi casa părintească, încât nu-şi mai găsea locul. Măcar să-i vadă, să afle cum o mai duc şi ei, săracii… Îşi aminti de maică-sa, pe care o iubise atât de mult şi inima i se strânse de un dor cumplit.
Hotărî deci într-o zi să le facă o vizită. Se urcă în caleaşcă şi porni la casa părinţilor. Caii o luară într-o goană nemaipomenită şi într-o clipită se pomeni în faţa binecunoscutei case. Ochii lui Jacek se umplură de lacrimi când văzu totul la fel ca odinioară, dar parcă mai prăfuit şi mai sărăcăcios. După minunăţiile de la care venea, orice lucru îi păru şi mai jalnic. Lângă fântână zăcea albia veche, butucul crăpat şi putred, pe care spărgea lemne mai ieri. Dar oamenii?
Din cocioabă ieşi o bătrânică îmbrăcată ca vai de lume, zgribulită şi speriată. Jaoek coborî; primul care îl întâmpină fu Burek, câinele lui credincios de odinioară. Era mai slab ca atunci, părul zbârlit şi lătra cât îl ţineau puterile. Nici nu se gândea să-l recunoască. Jacek se apropie de casă. În prag, sprijinindu-se de perete, stătea maica lui holbându-şi ochii, dar nerecunoscându-l.
Inima i se topi lui Jacek şi, mişcat cum fu, strigă:
– Măicuţă dragă! Eu sunt, Jacek al vostru! La vorbele acestea bătrânica tresări, ochii înroşiţi de plâns şi fum se îndreptară către el şi stătu ca împietrită. Apoi dădu din cap şi spuse:
– Jacek! Vă bateţi joc de mine, boierule. Jacek nu mai e pe lumea asta. Daci trăia, nu şi-ar fi lăsat el părinţii săi fără nici o veste atâta amar de ani, iar dacă ar fi avut de toate, aşa cum domnia voastră are, nu i-ar fi lăsat să moară de foame. Mai dădu din cap şi zâmbi amar. Jacek al meu avea suflet bun şi nici n-ar vrea să audă de un noroc pe care să nu-l poată împărţi cu ai săi.
Lui Jacek inima i se făcu grea şi coborî pleoapele. Buzunarele îi erau pline de aur, dar când băgă mina în ele ca să dea maică-si un pumn de galbeni, îl cuprinse teama să nu piardă totul. Şi stătu aşa ruşinat, iar bătrâna nu-l slăbea din ochi.Ieşiră din casă fraţii, apăru taică-său. Inima lui Jacek se înmuia, dar privi spre caleaşcă, servitorii şi caii minunaţi şi inima i se întări la loc, iar floarea de ferigă îl apăra ca o platoşă… Jacek se răsuci pe călcâie şi plecă fără nici o vorbă. Urcă în caleaşcă şi ordonă întoarcerea la palat.
Dar ce se petrecea în el nici o limbă nu-i în stare să descrie. Vorbele mamei bătrâne, că nu-i fericire aceea ce n-o poţi împărţi cu alţii, îi sunau în urechi ca un blestem.
Ajuns la palat, Jacek puse orchestra să cânte, iar pe curteni să danseze. Se îmbătă, îşi bătu joc de câţiva slujitori, dar, totul, degeaba: urâtul nu-i trecea.
Anul întreg, deşi avea de toate, fu trist şi mereu simţi în gură un gust amar, iar în inimă — o piatră grea. Nu mai putu să suporte şi hotărî să mai facă o vizită.
Dar ajungând la casa cea veche, părintească, văzu că totul e şi mai sărăcăcios ca ultima dată, iar în prag apăru fratele cel mic, Maciek.
– Unde-i măicuţa? întrebă Jaoek.
– Bolnavă, zace în pat, şopti copilul oftând.
– Dar tata?
– În groapă…
Câinele îl lătra cât putea, dar el intră în casă. Bătrânica zăcea în pat. Jacek se apropie, dar mama sa tot cu ochi străini îl privi. Nu mai putea vorbi, iar el nu îndrăznea s-o întrebe nimic.
Cât pe aici era să le dea un pumn de aur, dar în ultima clipită mâna i se opri, îl cuprinse frica nespusă că va pierde fericirea.
Ca un nesimţitor, începu să gândească : „Bătrâna nu mai are mult de trăit, iar eu îs tânăr. Ea se va prăpădi în curând, iar pe mine mă aşteaptă atâtea… lumea, bogăţiile, domnia”.
Şi o zbughi din casă, urcă în caleaşcă şi se întoarse la palat. Dar aici se încuie şi plânse amar. Sub platoşa de fier, cu care floarea de ferigă îi cuprinsese inima, începuse să se încălzească sufletul lui de om. Ca să scape, ordonă tarafului să cânte, curtenilor să danseze, iar el însuşi se apucă de băut, ca să uite. A doua zi şi zilele care urmară Jacek nu stătu locului, se tot plimba, trăgea cu puşca, mânca şi bea. Dar tot degeaba…
În urechi îi suna mereu:
„Nu-i fericire aceea ce n-o poţi împărţi cu alţii!”
Nici anul nu s-a scurs şi Jacek a slăbit atât, încât deveni străveziu, se îngălbeni ca ceara şi suporta chinuri groaznice cu toată bogăţia în care se lăfăia.În sfârşit, după o noapte albă îşi umplu buzunarele aur şi porunci să fie dus acasă. Pentru că hotărâse: chiar de ar fi să piardă totul, trebuie să-şi ajute mama şi fraţii.
– Fie ce o fi, zise, şi să pier… Nu mai îndura viaţa asta.
Caii opriră în faţa casei. Totul părea a fi ca înainte: albia de lângă fântână, butucul, scara… dar nici o ţipenie de om nu apăru în prag…
Jacek alergă spre uşă — o găsi priponită. Se uită prin fereastră — nu era nimeni înăuntru.
Un cerşetor ce tocmai trecea pe lângă poartă strigă:
– Ce căutaţi acolo, boierule… Nu-i nimeni, toţi au murit de sărăcie, foame şi boli.
Jacek înlemni. Stătea şi privea…
„Din vina mea au murit, să pier deci şi eu!” Abia rosti aceste cuvinte şi pământul se deschise, înghiţindu-l.
Şi cu el a pierit acea floare de ferigă pe care azi degeaba ar mai căuta-o cineva.

La Multi Ani dragele mele!

Astazi am un singur gand: sa avem toate o primavara deosebita, imi doresc si mie ceea ce va doresc si voua, multa sanatate si mult soare, multa caldura de jur impreur.sa fie cald atat in casele si-n familiile noastre, sa ne fie cald in sulfet, in portofele si la joburi, sa ne fie vremea calda si viata o eterna primavara.La Multi Ani, sa fiti azi iubite si menajate mai mult decat oricand si sa nu uit sa-i spun mamei mele ca o iubesc nespus si-i doresc o primavara eterna in viata-i.
Azi este si „baba” mea: frig, dar soare!Ma bucura asta, inseamna ca n-o sa fiu o baba acrita si posomorata:-D.Va pup cu mare drag!


glitter-graphics.com

glitter-graphics.com