Suflet zdrobit

Cu multi ani in urma, am auzit pentru prima oara, de la mama mea, zicala :” numai mama sa nu fi !” Pe parcursul anilor, la inceperea fiecarei noi etape din viata mea, mama , biata, plangea si-mi spunea acelasi lucru.Cand suntem liberi , pe picioarele noastre, ni se pare ca suntem invincibili.Odata ajunsi la randul nostru parinti, usor-usor ne aducem tot mai des aminte de ceea ce ne spuneau in anumite clipe parintii nostri.
Saptamana asta nu stiu daca noptile am dormit adunat 3 -4 ore.Am sufletul ghem si chiar daca n-o arat, simt ca pe dinauntru urla inima in mine si sufletul mi se zdreleste si sfarama in milioane de bucati.
Luni incepe cresa.Mi se pare ireal cum a trecut timpul de repede de la momentul in care am depus dosarul pentru inscriere si ziua in care iata va trebui sa-l duc acolo.Psihic sunt pregatita si-mi repet atat eu cat si cei dragi mie ca e alegerea perfecta.Sufleteste…simt ca mor! Ard pe dinauntru la foc continuu si n-am chef de nimic.Nu pot si nu vreau sa fac nimic.De luni am sa am tot timpul din lume…sa calc , sa spal, sa-i aranjez hainutele si sa i le miros.
Gandurile ce ma distrug noaptea sunt ca un fier inrosit pe o piele sensibila.Imi pun o mie de intrebari la care fireste nu pot gasi acum raspunsurile, ma torturez singura facandu-mi milioane de scenarii horror.De exemplu, azi noapte la ora 3 ma gandeam cine il va pupa pe el cat timp e departe de mine, cine se va purta tandru cu el acolo.Mai apoi un scenariu horror si-a facut loc in mintea mea obosita: daca cade rau si isi sparge capul, cum voi reactiona eu cand voi primi vestea?Eu, care-s atat de slaba de inger?!Ce-am sa ma fac in momentele alea, daca ma pierd cu firea si lesin si nu ajung la copil?
Ma gandesc noaptea ca el nu stie sa vorbeaca si nu-l vor intelege cand va vrea ceva, cand va plange dintr-un motiv sau altul.Ma mai gandesc apoi daca mi-l bate vreun copil, daca nu se vor juca cu el ( ma omoara gandul ca va sta singur intr-un colt cu mutruta trista ca nu se joaca cu el x copil), daca-l imping si sunt rautaciosi, el ce va face?
Plang zilnic si simt ca nu am aer, e groaznica despartirea asta ( fie ea si de numai 4 ore) , simt ca innebunesc la gandul ca puiucul nu va mai fi aici in casa, printre picioarele mele, zi de zi, dimineata.In acelasi timp ratiunea imi spune ca nu voi putea sta cu el de gat toata viata, trebuie sa tai cordonul ombilical, el trebuie sa se dezvolte.La mine nu cred ca au taiat cordonul, sunt 1000 % legata de Ayan intr-un mod ce nu poate fi descris in cuvinte.Ma doare fiecare gand ca cineva nu l-ar intelege si s-ar putea purta cu el indiferent, rece sau brutal.
Norocul meu este ca el se face repede placut, ca lumea in genere este atrasa de frumusetea lui si dulceata fetisoarei atrage multi oameni carora le este pe plac.
Imi fac griji pentru zilele cand e miorlait si nu are chef de nimic si atunci se smiorcaie si vrea numai in brate si alintat.Cine o va face la cresa?Imi fac griji daca va fi transpirat , oare il vor schimba imediat?Daca face eritem fesier, mi-l spala sa-l unga sau il lasa cu usturimea aia de-l rupe la inima?Cand il schimba de pampers oare il pun pe un scutec sau il aseaza cu pielea pe covor?Daca si iar daca…
Stiu ca ma torturez singura, stiu ca imi fac o groaza de ganduri aiurea dar mai stiu ca de luni incepe o alta etapa in viata lui Guguluf iar eu nu-s pregatita deloc.As mai vrea bebele ala neajutorat total care sa depinda de mine 100%.Stiu ca asta-i viata si trebuie sa mergem inainte, stiu ca are nevoie de copii de varsta lui sa se joace, sa socializeze si sa fie in lumea copilariei alaturi de ei, stiu ca-n colectivitate copiii se dezvolta armonios, dar…mi-e greu sa si aplic teoria.
Am pus la punct toate lucrurile pentru luni, zilele astea nu mai fac nimic absolut.Stau si toata ziua il pup si-l tin in brate.Vreau sa cred ca luni voi fi tare si nu voi da apa la soareci ( trebuie sa fiu! ), o iau si pe mama cu mine ca daca ma napadesc emotiile sa nu ma apuce pe acolo vreun plans, vreau sa treaca odata ziua de luni si celelalte zile in care ma voi acomoda eu cu cresa.Ayan nu stiu daca va plange, eu sigur am s-o fac ( nu in fata lui ,desigur) si sigur imi va fi groaznic de greu, iar, la cresa!
Urasc inceputurile si urasc etapele noi din viata nopastra.Si asta-i doar prima dintr-un lung sir ce ne asteapta…poate ma mai calesc intre timp si poate mai si cresc !Pana atunci plang si iar plang, imi adun bucatelele de suflet si mi-l recompun, imi fac curaj si iar curaj.
Numai mama sa nu fi fost, zilele astea!

Anunțuri

22 comentarii la “Suflet zdrobit

  1. Pingback: Suflet zdrobit - Ziarul toateBlogurile.ro

  2. Amira,citindu-ti randurile au inceput sa-mi curga lacrimile…Te cred si imi imaginez perfect cum te simti pt ca numai la gandul ca si noi vom trece prin asta ma ia cu fiori.Gandeste-te totusi ca la gradinite si crese educatoarele sunt extra obisnuite cu cei mici(de toate varstele) si vor sti cum sa reactioneze la mofturi,plansete etc.Isi vor da ele seama ce vrea Guguluful de fapt.Cat despre izolarea intr-un colt al camerei,stai linistita ca nu se va intampla.La varsta lui,copiii nu stiu exact cand sunt respinsi,nu realizeaza ca cineva nu ii vrea prin preajma,sau daca realizeaza nu sunt asa afectati ca atunci cand sunt mai mari.Asa ca,nu te ingrijora,la varsta la care noi abia vom incepe gradinita,Guguluf va avea o tona de prieteni:)Stim ca e greu,insa vei trece si peste asta si totul va fi ok!Te pupam!

  3. Zoe fi barbata! Gandeste-te putin si la partea pozitiva. In afara de faptul ca e spre binele Ayanutzului sa fie in contact cu alti copii, o sa ai tu putin timp ptr tine personal. Eu cred ca e imp. Ai putea sa te duci la aquagym sau la un trat.cosmetic sau shopping sau sa ne mai scrii noua:D Orice! cateva ore pretioase ptr sufletelul tau!

  4. Offff Doamne ,te inteleg perfect.Al meu ar „trebui „sa inceapa gradi, fix la o saptamana dupa Ayan.La mine in cap nu sunt decat scenarii negative. Partea pozitiva nu o vad deloc. Nu stiu cum vom trece .Sper din tot sufletul ca macar lor le va fi mai usor , ca noua sigur nu. Aceleasi temeri ca si tine am si eu, la mine mai adaugandu-se cateva. Ca si tine ma gandesc daca se intampla ceva, am tipm sa ajung sa fac ceva????

    Ce o sa mai rada puii nostri peste ani de noi. Daca ei ar putea ,ar incerca sa ne imbarbateze , dar cum nu pot… incercam sa o facem noi.Nu ti doresc decat sa fii tare, ca oricum pana nu treci peste nu poti sa te linistesti.
    BAFTA, BAFTA si lacrimi cat mai putine.Pupici.

  5. @sabina: bine ca nu e acasa D. cu Guguluful, ca am dat apa la soareci de am crezut ca mor.Pai melodii d-astea imi dai tu mie Sabi?Offf, uite o melodie care mie imi place mult si imi aduce un zambet in coltul gurii 🙂

  6. @silvia: incerc sa nu ma gandesc tot timpul ca as plange tot timpul si copilul s-ar uita la mine ca la urs.Cand este el acasa sunt vesela si ne jucam, uit total de luni.Noaptea ma apuca nebuneala aia mare.Pui nostri vor rade de noi peste ani , asa cum si noi am ras de ai nostri parinti la un moment dat, cand vor fi si ei parinti atunci sa-i vad cat rad ei ! 😀
    Ce sa zic?Aceeasi bafta ti-o doresc si tie si sufletul cat mai putin incarcat Silviusule, trecem noi si peste asta, vorba lui D.:” cand s-o insura o sa iei calmante, daca acum plangi asa pentru 4 ore lipsa de acasa ” 😀 Vezi?D-asta am vrut eu un baiat…barbatii astia nu inteleg nimic!

  7. @MIha: stiu ca asa este. am clar nevoie de timp si pentru mine, mi-am facut si planuri pentru my future free time, dar sunt sensibiloasa rau fir-ar sa fie de porcarie! Urasc slabiciunea asta a mea!

  8. @Ana maria: zau asa ca io-s, am si alta fata, nu numai aia de bestie 😀 dar p-asta sensibiloasa o scot rarisim la vedere si doar cand e vorba de baiatul meu cel frumos.In rest…tai in carne vie! 😀

  9. Auzi, ce Dumnezeu e cu tine? Revino cu picioarele pe pamant, ca altfel la prima dezamagire in dragoste a lui Ayan te arunci de la balcon 😀 Tine-te cu firea, ca starea ta il influenteaza si pe el si-l sperii. Tin pumnii pentru noul student, totul o sa fie bine, te asigur eu. Pupici!

  10. :))Atunci,asculta melodia asta de la Mariah si priveste in special video-ul,imi da o stare…aahhhhh de-abia astept Craciunul:)http://www.youtube.com/watch?v=waW5S4h3KIQ&feature=related

  11. Of, cred ca te inteleg, desi nu am bebel, dar cand aveam eu 10 ani, s-a nascut verisorul meu! Din momentul in care l-am tinut in brate, am simtit ca este al meu. M-am imbolnavit, sa mor si alta nu, atunci cand a fost bolnavior si imaginea lui pe patul de spital, cu perfuzii in mana, ma urmareste. Am lesinat de atata plans si eram furioasa ca parintii lui sunt calmi. Consideram atunci ca nu-l iubesc atat de mult incat sa sufere pentru el. Am avut grija de el cand era bebel si, mai tarziu, cand il vedeam doar in weekend, ma simteam ca o mama care este departe de puiul ei, iar cand il strangeam in brate… Of doamne, ce senzatie, ce fericire! Cred ca asa trebuie sa se simta o mama…
    Plangeam noptile de dorul lui si plang si acum, desi s-a facut baiat mare. Tocmai a devenit major. Sunt asa fericita ca este sanatos, insa mi se rupe inima atunci cand cineva spune ceva rau despre el. Chiar si ca este „mutulica”x( Este un baiat timid, foarte inteligent, dar in banca lui. Nu asculta manele in fata blocului, ca tinerii „de gasca”, ci sta singur in casa si se chinuie sa invete sa cante la chitara. Lucrul asta nu este pe placul unora, chiar si apropiati fiind, si este repede catalogat in fel si chip.
    Cand era micut ma certam cu toata lumea pentru el si mai ca eram in stare sa-l bat pe tasu cand tipa la el. Sau pe masa, atunci cand ii raspundea urat. Cand l-am vazut prima data plangand de suparare, am simtit, cum spui tu, un fier rosu pe inima. S-a rupt ceva in mine si am plans cu el, asigurandu-l ca n-o sa las pe nimeni sa-i faca rau. Din pacate, n-am prea reusit..:(
    Eram nedespartiti si stateam nopti in sir cu el, ascultandu-l, povestindu-mi cate in luna si-n stele. De fapt, eram singura care avea rabdare sa-l asculte, care nu tipa la el, care niciodata nu i-a atins nici macar un fir de par- in sensul urat al expresiei, pentru ca altfel, ma implora sa-l tin in brate si sa-l mangai pe par.
    A fost si este un copil care nu prea s-a bucurat de afectiune. Are niste parinti mult prea ocupati pentru „prostiile” lui de copil. Niciodata nu l-au ascultat si nu l-au inteles. Mi-as dori sa am un copil ca el. Si cand voi avea un baiat ii voi pune numele lui, Bogdan Andrei.
    Pentru mine este tot „Bunny mic” , desi acum a crescut si ma roaga sa-i spun Bogdan. Este baiat mare, dar pentru mine este copilul pe care mi-as dori sa-l am, bun, bland, cuminte, inteligent, frumos, afectuos. Din pacate, a nimerit pe mana altora care nu prea il considera asa…
    Multa bafta cu puiucul tau si felicitari ca esti o mama atat de buna!

  12. @Zuza G: zuzico m-ai intristat tare cu acest comentariu, m-ai intristat pentru ca in general povestile cu copii care nu primesc afectiune ma tulbura.Am mai scris eu ca nu-i inteleg, sincer, pe acei parinti care nu-si dezmiarda puiul si il cresc fara afectiune.NU pot separa afectiunea de momentele in care trebuie sa fii si dur cu al tau copil ca sa nu o ia pe cai gresite.dar cat dureaza duritatea asta?Cat sa dureze si pedepsele astea ale copiilor?Problema este ca toti acei copii ( asta am urmarit-o cand lucram in invatamant) care nu au primit afectiune , mai mari fiind devin extrem de introvertiti si timizi, fara incredere in ei si ceea ce este si mai grav, greu dau si ei la randul lor afectiune.
    Zuzo ce diferenta este intre tine si Bogdan? Iar daca asta il face sa se simta iubit, stai cat de mult poti in preajma lui si mai ales acum, la varsta asta critica sa-i fi alaturi !pupici zuzici

  13. @Laura: In fata lui ma ascund si radem impreuna, dar pe dinauntru arddddd.M-a mai calmat mama mea azi, luni vine si ea si mi-a zis ca daca nu ma tine firea s-o las pe ea sa-l duca la grupa, „ca sa nu ma vada copilul ca plang ca proasta-n targ fara sa inteleaga ce mi s-a intamplat! ” :-D. Ah, asa o iubesc pe mama si pe tine ca ma remontati mereu 😀
    oare de ce mi-a aparut comentariul tau la spam?

  14. Daca te referi la ani, este o diferenta de 18 ani intre noi, adica eu il stiu de cand era in burtica:) Umblam cu pozele lui in geanta si le aratam tuturor! L-am iubit de cand nici nu venise pe lume, de cand l-am vazut la ecograf in burtica mama-sii! Nu pot sa descriu sentimentul, dar nu cred ca as simti altfel pentru copilul meu.
    Pun aceasta mare iubire pe care i-o port pe seama unor idei care ma bantuie de ceva vreme si am ajuns sa cred ca, poate intr-o alta viata, a fost copilul meu. Este si fecioara, o zodie foarte compatibila cu a mea, taur.
    Si el, la randul lui m-a iubit foarte mult si plangea de mama focului cand se ducea la culcare si nu-l lasau sa doarma cu mine. Intre timp, aceasta gelozie a mama-sii a reusit sa-l indeparteze usor de mine, mai ales ca acum este un copil retras care merge cu capul in jos.
    Este foarte frumos, un copil reusit fizic, are niste ochi verzi in care te pierzi, inalt, bine facut, insa, asa cum spui si tu, lipsa de afectiune si severitatea absurda a parintilor l-au schimbat mult.
    Si daca atunc cand era micut era foarte prietenos , pe masura ce trecea timpul se inchidea tot mai mult in el. Si imi pare atat de rau ca nu am putut face nimic! Ma doare inima ca n-am putut sa-l ajut mai mult!
    Cand am venit in Bucuresti, la facultate, am plans o saptamana si nu de dorul parintilor, ci al lui. Simteam ca am lasat o parte din mine acolo si ca nu sunt intreaga. Si acum cand scriu, am un nod in gat. Multa vreme l-am visat ca plange si ma striga, ca ma cearta ca l-am parasit.
    Multa vreme le-am reprosat parintilor lui ca nu-l merita si sa le fie rusine ca l-au stricat:(
    Sper din suflet sa iasa din cochilia lui si sa se schimbe, sa redevina ceea ce a fost si copilul minunat care este.
    Si ca sa-ti dau un exemplu..
    Cand avea vreo 4-5 ani ii placea foarte mult sa stea cu mine si sa ne uitam pe cer, la stele. Ei stau la casa si cand mergeam la el, asta era placerea lui cea mai mare. Niciodata nu i-am spus ca mi-e somn, ca nu am chef, ca vreau sa dorm si nici nu am vrut sa par plictisita de curiozitatile lui de copil. Il tineam in brate si ne uitam pe cer cu orele, incercand sa-i raspund la cele mai ciudate intrebari. Relatia noastra a fost tot timpul invidiata de ai lui dragi si iubitori parinti. De cate ori ne vedeau, era musai sa urle cineva :treci in casa, hai la masa(desi mancase), treci la baie(desi ii facusem eu baie), este frig (desi era vara) si multe alte nemernicii pe care nu le-am inteles niciodata. Il luau cu forta din bratele mele si ii mai si lipeau cate una daca nu inceta cu plansul. Nu-ti imaginezi cat i-am urat de tare! Nu-ti imaginezi cat de tare ma durea treaba asta si ce scandal faceam incercand sa-l apar. Niciodata nu au stiut sa-i vorbeasca frumos, sa-l calmeze altfel, sa-l linisteasca. Intotdeauna au urlat, au dracuit in prezenta lui sau chiar pe el si nu de putine ori i-au lipait palme, chiar si copil mic fiind.
    Acum se plang ca nu comunica cu ei, dar cand era mic si plin de intrebari si curiozitati, nici macar nu il lasau sa termine propozitia si ii spuneau „taci!!!”. Isi inghitea vorbele si lasa capul in jos. Incercam sa-l ajut eu si sa vorbesc cu el, dar privirirea trista si dezamagirea se citea pe chipul lui indiferent ce i-as fi zis eu mai apoi. Si privirile triste au continuat si propozitii neterminate au fost sute, mii si idei neexprimate si cuvinte inghitite si explicatii nerostite.
    Cu anii, a invatat ca nu trebuie sa mai vorbeasca, sa mai zambeasca, sa-si mai exprime vreun gand. A invatat ca asta este un lucru rau.
    Este un copil foarte inteligent, un copil care ar fi trebuit ajutat sa se dezvolte, sa-si cultive pasiunile…
    Acum invata singur sa cante la chitara, dar i-au trebuit 3 ani pana i-a convins sa primeasca una, cu bani stransi de el.
    Abia ce a implinit 18 ani si tasu, fara sa inteleaga ce rau i-a facut pana acum, il mai si ia la misto ca nu are vreo gagica. Pai cum s-au putea apropia de o fata daca toata viata a invatat ca nu trebuie sa deschida gura si trebuie sa tina privirea in pamant??!!?
    Abia astept sa termine liceul si sa plece de acolo, sa vina aici, la facultate! sa iasa din mediul ala bolnav cu care s-a obisnuit, din pacate…
    Si el si sora lui, ea a venit mai tarziu si a fost crescuta altfel, este din alt aluat, mai rezistent, isi iubesc foarte mult parintii si atunci cand primeau palme sau erau pedepsiti absurd, stateau nemiscati, lacrimile le curgeeau siroaie, sughitau de plans dar incercau sa nu scoata un zgomot si spuneau doar: tati, te iubesc! taticutzule, imi pare rau!
    Desi nu facusera nimic, bietii de ei. Pe vremea aceea, educatia mea si a fratelui meu era aruncata la gunoi si ne reprosau mereu ca, domnule, noi nu am fost crescuti ca la carte, ca vom ajunge rau si ca trebuia sa fim batuti. Parintii mei nu ne-au dat nici macar o palma, nu mi-au controlat o data temele si absolut niciodata nu mi s-a reprosat ceva legat de scoala. Cu toate astea, am avut premiul intai din cls. 1 pana in cls 11, iar in cls 12, premiul 2. Si totusi, nici eu, nici frate-miu nu suntem cum trebuie! Inca se mai insista si acum, in gluma sper, ca am fi trebuit dati pe mana lui, a acestui unchi minunat care l-a crescut atat de minunat pe Bogdan.
    Daca stau sa ma gandesc, in esenta nu este un om rau, ba chiar poate fi foate dragut atunci cand vrea. A fost doar un idiot care s-a trezit la 20 si un pic de ani cu un copil si a vrut sa demonstreze ce savant poate face din el. A vrut sa arate tututor ce bine stie el sa creasca un copil, dar a dat un mare chix.
    Slava Domnului ca sunt sanatosi amandoi copiii si sper din suflet sa se schimbe pe parcurs ce creste!
    Da, as sta langa el tot timpul, numai ca eu sunt in Bucuresti, el in alt oras si eu ma duc foarte rar pe acasa, la cateva luni. Acum este destul de schimbat, uneori nu-l mai recunosc, insa are momente cand zambeste si devine interesat sa vorbeasca cu mine.
    Nu mi-a venit sa cred in vara cand abia daca m-a salutat si statea cu capul in jos. L-am intrebat ce are, de ce nu vorbeste, si mi-a zis: Pai, ce sa vorbim?
    Noi, care tot timpul am avut ce vorbi… L-am tras de limba, am insistat si a inceput sa se apropie, a inceput sa zambeasca si sa-mi povesteasca despre muzica lui preferata 🙂 Aproape ca mi-au dat lacrimile pentru ca aveam impresia ca m-am intors in timp, pe vremea cand eram foarte apropiati.
    Astept sa vina in Bucuresti si nu va mai scapa de mine:)
    Uff..ce nod in gat mi s-a pus…

  15. @zuza : acelasi nod in gat il simt si eu acum cand citesc tot ceea ce mi-ai scris.Pacat ca unii copii sunt tratati asa.Nu ei aleg sa se nasca, este decizia noastra sa-i aducem pe lume si odata luata aceasta decizie, pana la moarte suntem responsabili sa avem grija de ei.Si adulti daca sunt, alaturi le stam si ii ajutam neconditionat!

  16. @zicolorata: Doamne, Kris, ca azi chiar ca ma simt ca un condamnat la moarte.Maine incepe Puchitelul cresa si am o piatra pe suflet de nu mai pot.Off, de-ar trece mai repede zilele astea! ( te-am citit cap-coada cu odiseea cresei ca mi-am facut iar si iar curaj! ) va pup si eu cu mare drag

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s