Mi se intampla ceva ciudat de multi ani: ma atasez groaznic de lucruri si de anumite locatii.Nu ma atasez atat de tare de oameni, precum o fac cu obiectele.Urasc faptul ca sunt atat de legata de anumite locuri, ca ma atasez foare tare de lucrurile care poate n-au nicio valoare pentru altii, de anumite locatii.De exemplu nu suport ideea mutarii intr-o noua locatie.Mi-e frica ca nu ma voi obisnui, ca nu-mi va placea, ca voi fi stresata.Am iubit la nebunie casa parinteasca (nu, nu tuturor li se intampla chestia asta), atunci cand m-am mutat aici am plans 6 luni fara oprire, uram casa asta si nu puteam dormi singura.Multa lume m-a intrebat atunci de ce am plecat de la ai mei daca nu pot locui singura?Habar n-am! Nebunie de adolescent, zapaceala de-a-mi lua viata in propriile maini, ideea ca aveam o casa numai a mea unde aveam sa fac numai ce doream eu, poate putina inconstienta nestiind ca locuitul singur iti aduce o groaza de responsabilitati.In fine…am facut pasul, in cea mai mare graba, m-am mutat in 3 saptamani, luand viata in piept.Numai ca odata ajunsa in noua casa, singura la ceas de noapte, m-au apucat toti bazbuducii si nu puteam dormi, nu-mi gaseam locul, uram casa asta( nici acum nu pot spune ca ma omor cu iubirea pentru ea).Cu timpul ( stiu clar ca abia dupa vreo 4 ani m-am simtit ca acasa) m-am obisnuit, ma simtem bine, linistita, imi placea sa stau acasa.Cand l-am cunoscut pe D. s-a pus problema sa ma mut de aici, sa ne luam o casa mai mare.Nu am vrut sa aud asa ceva atunci, nu am vrut s-o iau de la capat cu reobisnuirea in alt loc.Nu m-am gandit atunci ( egoista de mine) ca vor veni si copii in viata noastra iar casa asta cu 2 camere va deveni total neincapatoare.
Acum suntem pusi in situatia de-a ne muta in alta parte iar eu nu vreau.Mi-e frica sa vand casa asta si s-o iau de la capat intr-o alta casa.Ni s-a oferit sansa de-a ne muta la curte, in buricul targului, intr-o casa mai mare.Pfoai, ar da buzna toti s-o faca, eu stau si nu pot dormi de cateva nopti la ideea ca trebuie sa renunt la casa asta.Clar as putea sa o inchiriez si s-o pastrez pentru Ayan, dar nu m-as simti confortabil sa stiu ca exista niste unii care stau in lucrurile mele.D. este absolut fericit maxim de noua idee, lui oricum nu-i place la bloc deloc, i se pare ca-l stramtoreaza tot, il enerveaza vecinii cu mitocania lor, bataia pe locurile de parcare, scandalurile si tipetele tuturor.
Eu imi gasesc diverse scuze puerile numai sa nu plecam de aici: nu am piata aproape ( fix la 7 minute de mers pe jos este o piata imens de mare si cu mult mai ieftina decat cea de cartier de aici ), nu am blacon sa intind hainele, in centru este mai poluat decat in cartierul unde stam acum, Ayan nu are acolo copii cu care sa se joace, nu avem langa noi nicio cresa, gradinita ( sunt 2 numai pe strada paralela cu noua locatie ), sunt multi batrani ca vecini, intretinerea e foarte mare,etc.La tot a gasit rezolvarea D., este innebunit de ideea de-a pleca de la bloc.Eu nu vreau si pace! Mi-e groaza de faptul ca nu ma voi putea obisnui, ca nu imi va placea sa dorm acolo, sa stau singura acasa, sa ma simt „ca acasa”.
Ma gandesc insa, pe de alta parte, la faptul ca Gugulufului ii va trebui o camera a lui, ca avand o curte unde sa se joace vom fi scutiti de atatea griji ca la bloc, ca va fi mult mai liber acolo decat in 2 camere la bloc, ca putem lua si-un catel care sa-i fie tovaras.In plus, daca as mai face inca un copil ar incapea amandoi fara probleme, ca suntem alaturi de-un parc ca si Cismigiul, ca facem 5 minute pe jos pana pe Magheru, ca Ayan va fi scutit de naveta atunci cand va ajunge la liceu,se poate duce pe jos oriunde in centru,etc.
Decizia va trebui s-o iau curand iar eu ma perpelesc pe toate partile ca nu vreau sa plec din casuta mea pe o parte, pe alta parte imi doresc ce-i mai bun pentru copil.
Casa aia trebuie renovata din temelii si asta trebuie facut curand ca sa ne putem muta pana in septembrie cand vine toamna.Cand ma gandesc insa la toamna, intuneric si ploi pe strazile alea, totul tern si eu singura cu Ayan in casa aia cat e D. la serviciu ma ia panica.Sunt relativ departe si de ai mei, asa ca nu voi putea da fuguta la ei daca mi-e urat.Prieteni nu poti chema oricand si oricum caci mi-e mie urat. ( si acum mi-e urat sa intru in casa aia, de 2 ani am intrat numai in curte, in casa nu am pasit, D. intra si noaptea acolo fara nicio greata, eu nu pot trece pragul casei)
De ce oare ma atasez atat de mult de locatii ( D. imi spune ca nu trebuie sa ma atasez de locuri si locatii ca in viata putem schimba multe ca sa traim confortabil, ca nu se stie niciodata ce ne ofera viata), de ce nu-mi pot lua hamul si prastia si sa ma mut cand si unde am chef? ( am mai scris ca eu nu ma puteam muta, asa cum a facut-o D., dintr-un oras in altul, departe de tot ce inseamna acum „lumea mea”, ca s-o iau de la zero, niciodata )
D-asta n-am ramas nici prin strainataturi caci sunt legata prea tare de casa mea, locul meu, mi-e frica de nesiguranta, de necunoscut, de nou, de luat de la zero intr-un loc nou.Urasc vantul asta al schimbarii si mai urasc faptul ca 2 oameni depind de mine ca sa iau o decizie sa incepem o noua etapa din viata noastra.Iar eu nu stiu cum s-o fac, nu sunt sigura ca vreau s-o fac, nu ma pot hotari si ma framant toata ziua cu ideea asta.Toti din juru-mi ma imping s-o fac, in subconstient stiu ca e ok,vreau s-o fac, dar…dar ma omoara practica si nu-mi iese DA-ul ala pe care-l asteapata toti cu atata nerabdare de la mine.Aveti, va rog, un cleste ca sa mi-l smulgeti si sa-mi usurati situatia actuala?
Urasc obisnuinta asta care este mai grea si mai rea ca absolut tot , pe lumea asta!
Fărâme de suflet şi de viaţă 