Ajutor de dincolo- episodul 1

Nu stiu ce titlu ar fi fost mai potrivit pentru aceasta postare ( mai nou postez in episoade, ma fac dreq romancier 😀 ), treaba este ca mi-a venit ideea de-a scrie despre asta, cu ceva timp in urma…apoi am abandanat-o si aseara in urma unei chestiuni care m-a tulburat am revenit asupra acestei idei, de-a o pune in practica.
Nici nu stiu cum sa incep, cu ce sa incep, stiu ca sunt multi dintre cei ce vor citi care ma vor considera putin dusa, altii care au trait chestii similare imi vor da dreptate sau se vor cutremura de cele scrise de mine aici.
Am sa incep cu a fost odata ca niciodata…intr-un loc numit Eschipolos se instala un cazac alb, numit Isidor, cu a sa familie.Isidor era un dur si un om curajos, a avut 4 copii printre care si pe Matei ( dupa care l-am botezat si pe Ayan cu numele de sfant).Matei a crescut in acelasi sat, s-a casatorit cu Paraschiva si a devenit un mare mosier, cunoscut prin duritatea cu care-si trata slugile, sotia si copiii.A avut 5 copii cu Paraschiva, 4 baieti si o fata.Unul dintre copiii lui Matei, singurul care a invatat si cel pe care se spune ca l-a iubit cel mai mult a fost Pavel.Un baiat care a mostenit de la Matei caracterul darz si curajos,istetimea peste medie, duritatea si seriozitatea.De la Paraschiva a luat placerea de-a trai la maxim, ochii albastri precum cerul senin si parul blond auriu.
Pavel a trait de mic intr-o avutie greu de descris de toti cei care mai sunt in viata si i-au cunoscut familia, a fost cu toate astea crescut sa munceasca si mai ales sa invete.Ii placea la nebunie buchea cartii, ii placea insetarea pe care o simti atunci cand citesti si iar citesti.La 18 ani a luat drumul Bucurestiului, singur-singurel, l-a trimis Paraschiva cu taxiul din Eschipolos pana la Bucuresti ( asa mergea mereu si plata o facea Paraschiva taximetristului cu o poala de galbeni niciodata numarati, niciodata nu le stia numarul ), i se ducea singurul copil la facultate si merita cinstit asa cum se cuvine.Matei si Paraschiva au fost analfabeti si cu atat mai mare era cinstea pe care le-o facuse al lor fiu, Pavel.
Ajuns in Bucuresti se inscrie la facultatea de matematica, studiaza 4 ani de matematica si in anul 4 are o disputa cu un profesor universitar care il santajeaza si Pavel, cu caracteru-i puternic, a considerat ca este mult mai bine sa renunte la 4 ani de facultate, bani platiti pe chirii, dezamagirea parintilor care-l tineau in strainatate la scoala si s-o ia de la inceput cu Ingineria Silvica, decat sa-i faca pe plac acelui profesor.
Intre timp s-a casatorit, a venit pe lume si o fetita super frumoasa si astfel Pavel a devenit bunicul meu si strabunicul matern al lui Gugulufix ( eu prenumele de sfant il am de la Pavel ).

Povestea lui Pavel nu este tocmai una fericita, este chiar una tragica as putea spune, incarcata de mari emotii pentru mine si pentru mama mea.
Stiu de la bunica mea ca au avut cea mai frumoasa nunta din acea vreme, in elita Bucurestilor, Paraschiva si Matei le-au trimis 100 de gaste, le-au dat cadou o herghelie de cai si o casa in centrul capitalei, nu putin lucru la acea vreme si nici acum, daca stam sa ne gandim.Dupa nunta lor, Pavel nu avea sa-si mai revada parintii niciodata, au fost deportati in Siberia, Paraschiva a murit de foame intr-un pod al unei case unde a stat ascunsa timp de 2 ani si hranita din mila oamenilor, de Matei nu stie nimeni, nimic, nu are mormant si nici nu se stie cum si pe unde anume a sfarsit.
L-am botezat pe Ayan cu acest prenume, pentru ca intotdeauna, din povesti, l-am admirat pe strabunicul meu, Matei.Imi placea cand imi spuneau ca era foarte serios si slugilor pe care le avea si nu-si faceau treaba le aplica o pedeapsa de pe cal.Calarea mereu un cal pur sange ( doar avea herghelii de cai), purta cizme lungi si negre, din piele, pana la genunchi, in cizma dreapta avand mereu un bici.Cand vedea nereguli, trecea cu biciul si fara sa le spuna ceva, ii lovea pe cei pe care ii avea la munca.Poate si eu am mostenit ceva din duritatea lui ca asa i-as decapita pe cate unii, altii care ma enerveaza ,de numa’ numa’.M-a impresionat extrem faptul ca un om putred de bogat a murit nu se stie cum, unde si cand, nici macar nu are si el crestineste un mormant, unde sa-i punem o floare si sa-i aprindem o lumanare.
Revenind la Pavel, la bunicul meu, caci despre el este vorba de fapt in povestea asta, a terminat Ingineria Silvica, a fost numit seful fabricii de cherestea de la Nehoiu, a facut o inventie in tratarea lemnului la fabricarea mobilei, inventie dupa care se lucreaza si-n ziua de azi la realizarea mobilei din lemn pur, a fost un inginer silvic briliant ( in 1956 a fost decorat de ministrul lemnului de la acea vreme, Mihai Suter ) , un om demn de tot respectul tuturor.Si azi daca mergem la Nehoiu si intrebam batranii de inginerul Belinschi auzim numai vorbe frumoase si povesti de care sa ne putem mandri ).
Eu nu l-am cunoscut niciodata pe Tataita ( asa ii spun de mica si asa am sa-i spun toata viata mea ), dar il iubesc cu mult mai mult decat imi iubesc bunicul patern, pe care l-am cunoscut si cu care am crescut.Motivul pentru care nu l-am cunoscut?
La 45 ani, Pavel s-a intalnit cu un coleg de-al lui din tinerete, medic , si acesta din urma i-a spus ca nu-i place culoarea pe care o are, recomandandu-i niste analize. O saptamana mai tarziu de la acea intalnire avea sa afle ca sufera de leucemie si 4 ani mai tarziu murea la numai 49 de ani.Asta se intampla undeva prin 1961.Mama mea a fost marcata pe veci de moartea lui ( povestea este cu adevarat tragica si trista maxim, mama mea ma mir ca a ramas zdravana cu capul dupa ce s-a intamplat atunci la moartea lui ), si acum dupa 50 ani aproape de la moartea lui plange si sufera dupa el ca si cum ar fi fost ieri.Intamplarile care m-au marcat si pe care mi le-a povestit mama nu o data ci de x ori au fost 2: cand a murit, la spital asteptau pe hol si mama si bunica-mea ( el de fapt s-a stins din cauza unei metastaze pe ficat, a avut un ficat de 6 kg cand a murit ) si la un moment dat din sala de autopsie ( a murit in Colentina) a iesit o tanti asistenta cu o tava mare si o bucata mare de carne pe tava.Mama, copil curios, a intrebat-o pe asistenta ce duce acolo si respectiva i-a raspuns cu o nonsalanta incredibila:” ficatul domnului inginer B. „, moment in care mama a cazut pe jos si a lesinat.Alt lucru terefiant a fost la biserica cand au lasat-o singura cu el in capela si ea, copil inca, nevenindu-i sa creada ca tatal ei chiar este mort, l-a desfacut la camasa ca sa se convinga.L-a vazut cusut dupa autopsie cu o sfoara d-aia groasa din sac si au gasit-o iar babele lesinata si cazuta pe cosciug, gramada peste el.De altfel, de la atata durere a facut noduli pe corzile vocale, a pierdut primul an de admitere la Conservator ( tataita a murit in septembrie la inceput) , a stat internata in spital, la Panduri luni de zile timp de un an, ca sa i se refaca vocea pierduta la nefericitul eveniment.
Deci, eu am crescut de mica cu povesti multe de tot si felurite despre Tataita.De exemplu, stiu ca la ei in casa venea mereu George Enescu, Ion Voicu, D.G.Kiriac, oameni ai caror parinti fusesera prin garzile lui Carol si dame de companie ale Reginei Maria, intr-un cuvant mama mea se trage dintr-o familie cu mare staif, plina de doctori, muzicieni,compozitori, economisti de elita ( aici mi-am adus aminte si m-a pufnit si rasul de-o taranoaca nasoasa, mare cocoana de Bucuresti, aia de si-a permis ea sa o critice pe mama mea, tot aia care-mi dadea ea mie jaloane de educatie si limbaj, cand ea a crescut la coada vacii si cu balegaru’ la nas ).
Ceea ce este cu adevarat uimitor despre Tataita, nu este faptul ca in viata a fost un mare OM, ci faptul ca dupa moartea lui, au inceput cu adevarat intamplarile despre care vreau sa povestesc.
– voi reveni –