Alo, centrala!

Nu am rezistat sa nu postez chestia asta, am primit-o pe mail si m-a induiosat foarte tare
” Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era „Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta..
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din
pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.
Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara.Telefonul!
Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche.
„Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu.
Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: „Centrala.”.
„Mi-am ranit degetul…” – m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
„Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.
„Nu este nimeni acasa in afara de mine…”- am bolborosit.
„Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea..
„Nu,” – i-am raspuns. „M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau…”
„Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea.
I-am spus ca pot.
„Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel,” -spuse vocea.
Dupa aceea am inceput sa chem „Alo Centrala” pentru orice.
I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia. .. M-a ajutat si la matematica.. .
Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.
A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat „Alo Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor
ca sa-i linisteasca.
Am intrebat-o, „De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?”
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, „Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sant si alte lumi in care se poate canta.”
Alta data la telefon, „Alo, Centrala!”
„Centrala.”- mi-a raspuns vocea cunoscuta.
„Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o.
Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea… „Alo Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa facacelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni. .. Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela.
Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme.
Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:”Alo Centrala!”
Miraculos, am auzit aceiasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. „Centrala.”
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: „Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, „Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum.”
Am ras, „Deci tu esti, intr-adevar,” – i-am spus. „Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea.”
„Iar eu ma-ntreb,” – zise ea, „daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
„Cu placere,” – mi-a spus ea. „Intreaba de Sally.”
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la „Informatii” .
Am intrebat de Sally.
„Santeti un prieten?” – m-a intrebat.
„Da, un foarte vechi prieten…Wayne. …”
„Imi pare rau sa-ti spun asta,” – mi-a spus ea.
„Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma.”
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus,”Un minut, ai spus ca te cheama Wayne?”
„Da.”i-am raspuns.
„Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta… L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”
Mesajul ei era, „Spune-i ca sant si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer.”
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.
Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.
A cui viata ai atins-o astazi? „

Just us

N-am disparut din zona, suntem bine merci, ma refer la Guguluf, eu sunt vraiste si nu mai pot sta la pc decat foarte putin.Am coloana super bolnava, am niste dureri cumplite in perioada asta, noaptea nu ma odihnesc, am incercat toate metodele posibile si imposibile de a dormi si eu o noapte toata linistita, intr-un final am ajuns la ortoped care mi-a spus ca e musai sa ma ingrijesc ca e jale pe vale cu a mea coloana.Am avut eu din copilarie/ adolescenta o scolioza care in timp s-a agravat , de la sarcina am si alte complicatii si iata-ma ajunsa azi sa traiesc numai cu antiinflamatoare foarte puternice, mi-a recomandat sa mai slabesc inca 10 kg, sa alerg si sa fac gimnastica, sa merg la innot si la kinetoterapie.Cand dreq sa le fac pe toate astea?Asta-i problema mea.Hai ca de slabit si de alergat sa zicem ca pot, dar kineto, innot si gimnastica cand as putea sa fac?
In fine…
In alta ordine de idei, weekendul acesta am avut musafiri, a fost un weekend frumos si plin, a venit buni din Ardeal si inca o ruda, ne-am plimbat, ne-am jucat, ne-am simtit minunat.
De sambata Ayan a inceput sa faca semn cu mana cand plecam si spunem „pa”.Deodata in timp ce-i facea D. cu mana hop! si el a ridicat mana si a inceput sa faca semnul de plecare cu manuta.Am crezut ca ni se pare dar a repetat si repeta mereu.Iubitul meu 😀
Cred ca am depasit timpul permis de-a sta pe scaun la pc, sper intr-o ameliorare curand, mi-e dor sa citesc ce fac alti oameni dragi noua din blogosfera, mi-e dor si sa scriu ceva mai mult decat atat.Poate in curand ma voi intrema si voi reveni.