22mai, ziua intalnirii cruciale ce va lega pe viata 3 oameni: eu cu mami si cu tati.

Azi Surubel este viata si sufletul meu, privind in urma el este tot ceea ce am realizat cu adevarat pana acum in viata mea, este o minune de care sunt indragostita enorm si ma indragostesc si mai tare in fiecare dimineata cand ma trezesc si in fiecare noapte cand ma culc.Este o bucatica din mine si din barbatul pe care il iubesc, este bucuria noastra si lumina ochilor nostri, sufletelul pe care il iubim de la cer la pamant si inapoi de plus,minus infinit ori.

Pentru a veni pe lume falcosul nostru a trebuit ca mami sa-l cunoasca pe minunatul de tati, a trebuit sa astepte tati sa-i zboare lui mami gargaunii din cap, a trebuit ca tati sa ia hotararea vietii lui de-a se muta cu catel si purcel, de-a se dezradacina practic de unde traise o viata de om si sa se mute in Bucuresti.Odata mutati impreuna, tati a inceput sa-i vorbeasca mamei la inceput mai rar, dupa care zilnic, de dorinta lui imensa de-a avea un copil, de-a avea un baiatel cu ochii de culoarea cerului la fel ca ai lui, de-a avea un mostenitor care sa-i duca numele mai departe ( ca si cum era de vita nobila de la vreo casa regala J ).In acele momente mami nu numai ca nu avea chef de copil, dar era atat de prinsa cu pregatirile pentru nunta ce avea sa urmeze peste un an, era atat de prinsa in mrejele vietii de noapte si de om liber, era infiorata de ideea ca o sarcina te umfla si te deformeaza, iti strica total corpul, incat chiar o ingrozea ideea de- avea un copil in acea perioada.Totusi, tati om abil si diplomat a reusit s-o faca sa-si doreasca un bebe nascut din dragostea lor imensa.Si atunci cand mami l-a dorit enorm pe Surubel, el nu mai venea…si la fiecare 28 zile ale lunii cand astepta cu sufletul la gura sa nu mai vina “uratii”, dezamagirea era si mai mare cu cat lunile treceau si nu se intampla nimic.La un moment dat am crezut ca suntem unul din noi cu probleme si chiar am discutat cu medicul expunandu-i problema, ne-a sfatuit sa ne calmam si sa nu ne mai stresam cu problema asta ca atunci cand nu ne mai gandim atat de mult atunci va aparea.Si lunile treceau si iata ca aproape se facea un an de cand asteptam sa se intample minunea si nu se intampla nimic. In vara am fost sfatuiti ca inainte de-a incepe tratamente de fertilizare sa mergem 18 zile la Sovata si sa fac acolo tratament iar daca nici atunci nu se intampla nimic, intorsi in Bucuresti urma sa incepem tratamente de fertilizare.
Numai ca dupa Sovata, apropiindu-se nunta religioasa cu pasi repezi, am uitat sa ne mai stresam pentru ca vin “uratii”, am uitat sa ne mai concentram atat de tare pe “problema”, astfel incat in septembrie, intr-o duminica ridicandu-ma din pat mi s-a facut rau si am lesinat.M-am gandit atunci imediat ca este de la spasmofilia pe care o aveam, insa stand de vorba cu tati am realizat ca imi intarziase ciclul aproape 8 zile si nu realizasem din cauza stresului cu nunta.Am alergat la farmacie, am cumparat un test si repede la baie sa vad cate linute apar.La nici 5 minute au aparut 2 liniute groase si albastre astfel incat am inteles ca minunea se produsese, eram insarcinata !!! Tati m-a luat in brate, m-a pupat si am vazut o fericire pe fata lui cum nu mai vazusem niciodata.Ne-am prezentat la medic, i-am dat marea veste ( imi amintesc si acum perfect fata medicului si cuvintele pe care mi le-a spus-nu le voi uita nicodata ), ne-a felicitat si ne-a spus:” Sarcina este pentru o femeie o binecuvantare, dar in acelasi timp este un drum lung, greu si anevoios, un drum pe care daca nu esti pregatita 100 % sa-l parcurgi mai bine renunti cat nu e prea tarziu”. Si a avut dreptate in totalitate in cazul meu, sarcina pentru mine a fost cea mai grea perioada din viata mea de pana atunci: controale periodice la Fundeni pentru o problema cu coagularea sangelui, injectii facute zilnic ( inca le mai fac desi am oroare de ace si intepaturi), dureri cumplite ale simfizei pubiene, acumulare enorma de apa, acumulare enorma de kg ( 28 kg luate in total) , stat in pat cu zilele din cauza durerilor, dependenta 100% de sotul meu in ultimele 2 luni de sarcina de la imbracat si facut baie, pana la plimbat pe afara numai cu el,etc .Mi s-a parut cumplit de greu, mi s-a parut ingrozitor faptul ca de la o persoana super activa si super independenta ajunsesem ca o leguma care nu se mai putea misca.In ultima perioada aflasem ca Surubel nu se intorsese, ca era un copil lung si greu, ca avea si esarfa de cordon ceea ce era mai mult decat evident ca il voi naste prin cezarina.Si atunci a inceput un alt cosmar pentru mine: nopti nedormite si o frica nebuna de operatie si de anestezie, ganduri negre ca nu ma mai trezesc in urma anesteziei, nebuneli peste nebuneli.Desi hotarasem sa-l nasc pe 27 mai la ultimul control medicul mi-a spus ca nu risca sa ma mai lase, caci e mare copilul, e pelviana sarcina, are si esarfa de cordon, astfel incat daca intru in travaliu e o mare problema.Si uite asa pe 21 mai la ora 18 ma internam la maternitatea Giulesti, pe de o parte cu o frica imensa de operatie, pe de alta parte cu o mare usurare ca scap de toata greutatea aia de burta si de durerile cumplite pe care le aveam ( aveam o burta ca ma intrebau gravide cu tripleti in aceeasi luna cu mine, cati copii fac?? ).

Initial m-a “cazat” medicul intr-un salon de 4 paturi, ok ca si salon ( oricum eu urasc spitalele si mai cu seama Giulestiul ala mizer ), era gol salonul doar o tipa pe care o mai cunoscusem la o monitorizare cu vreo 2 saptamani in urma, insarcinata cu tripleti.Aveam o stare ingrozitoare, ma simteam de parca mergeam la decapitare, cel mai cumplit a fost cand a plecat sotul meu acasa si m-am vazut singura in spital.Am izbucnit atunci intr-un plans ingrozitor, ma gandeam cine ma va ajuta in noaptea aia sa ma dau jos a merg la wc ( paturile erau inalte ca naiba), cine va sta langa mine sa ma mangaie si sa-mi spuna ca va fi bine totul si ca se va termina totul cu bine, cine ma va tine de mana in momentele de panica care ma stapaneau.Plangeam si ma uitam pe geam, n-am inchis ochii toata noaptea, la ora 2 vorbeam cu sotul meu la telefon, Surubel ma lovea cu picioarele si era agitat ca niciodata, se pare ca se pregatea si el de marea intalnire.Pe la ora 3:30 ( operatia urma sa aiba loc la ora 7:30) rapusa de oboseala si de plans, m-am pus in pat ( panaatunci statusem pe un scaun ca sa pot merge la wc sa nu fac pe mine) si cand am adormit a venit bezmetica aia din salon cu mine, m-a zgaltait tiand cat putea “ omoara gandacul, gandacul ala mare care zboara”.Acum ma amuz sir as dar atunci m-am speriat gandindu-ma ca e dusa cu capul femeia, vine sa ma trezeasca pe mine sa-i omor eu un gandac…Initial i-am explicat ca ma doare rau osul pubian si in niciun caz nu ma pot urca in pat sa vanez gandacul ( care era ce-i drept un urias cu niste mustati, o specie ce n-am vazut in viata mea ) dupa care vazand-o atat de crizata m-am gandit ca pierde naibii sarcina si mai avea si 3 copii in burta.Si uite-ma la ora 4 dimineata vanand gandaci in maternitate…La ora 5:30 a venit o asistenta, mi-a luat sange pentru analize, proba de urina si mi-a spus sa ma pregatesc pentru operatie.Au venit sotul si parintii mei, m-am schimbat intr-o camasa albastra pe care mi-o dadusera de la spital si am asteptat.Si asteptarea asta era cumplita, mi s-au parut cele mai lungi minute din viata mea, parca se oprise timpul in loc.La ora 7:30 m-au chemat la etajul 1 in spital, deodata au disparut si parintii si sotul meu ca pe mine ma preluase o asistenta ( eu am crezut ca pot sa-l pup macar pe sot si sa-l strang in brate ), m-a bagat pe o usa cu un hol lung, dupa aceea am intrat intr-o camera ( ulterior am aflat ca acolo eram la ATI ), mi s-a dat un pat si o camasa alba in care mi sa spus sa ma imbrac.le-am explicat ca nu prea pot singura din cauza durerilor, le-a durut la bascheti de mine pe asistente, m-am chinuit cum am putut si a aparut anestezita ( cea mai scarboasa fiinta pe care am cunoscut-o in viata mea).M-a intrebat daca am mai avut operatii, cu ce fel de anestezii, daca sunt alergica la medicamente, daca am boli de inima, respiratie,etc., m-a intrebat ce anestezie prefer si i-am spus ca vreau totala deoarece mi-e cumplit de frica.Si vaca in loc sa ma incurajeze ( cum mi se parea normal in astfel de momente) ma intreaba:” cate kg v-ati ingrasat?” si-i raspund cate kg am luat la care ea imi tranteste:” cand ati mancat ca porcul toata sarcina nu v-a mai fost frica?” Mi-a sarit mustarul atunci si i-am spus si eu:” atitudinea asta o aveti probabil pentru a-i imbarbata pe pacienti dar la mine nu functioneaza , deci vreau totala, e alegerea mea, semnez daca trebuie si basat”.In momentul ala cineva i-a spotit ca-s nepoata cuiva anume si deodata s-a facut toata lumea numai lapte si miere, vorbeau toti super frumos.Mi-au pus o branula in mana dreapta si am plecat spre sala de operatie, am intrat intr-o incapere destul de mica, m-au intins pe masa de operatie si m-au legat la maini, la picioare si sub sani cu niste curele.Le-am spus ca vreau sa stiu ora la care se naste Surubel, au aparut 2 medici ( mana a doua si a treia) , pe medicul meu nu l-am mai vazut, unul din medici ma intreba cum ma cheama ( el este arab ) si mi-a spus ca o mamica asa frumoasa si cu un nume asa frumos trebuie sa fie linistita ca va adduce pe lume un baietel la fel de frumos ( unde m-o fi vazut omul ala frumoasa la 100 de kg nu stiu dar atitudinea lui a contat enorm in acele clipe), le-am spus sa-i transmita dlui. doctor sa aiba mare grija de Surubel, in timpul asta anestezista imi facuse injectia, in 2 sec se invarteau lampile de deasupra mea ingrozitor si le-am spus si ultimul lucru pe care l-am auzit a fost :” Somn usor!” .S-a taiat complet filmul, m-am trezit cand ma mutau de pe masa de operatie in pat caci am auzit cand strigau :” 1,2,3 si acum!”.M-au dus la ATI, cineva –un barbat – ma intreba cum ma cheama, i-am raspuns numele de familie dar nu-mi aminteam prenumele, m-a intrebat iar si la fel dupa care a strigat la mine si-ntr-un final i-am raspuns tot numele si prenumele si am auzit :” bravo tata, as ate cheama “.Pe urm mi-au pus gheata pe burta si ma durea tare, le spuneam ca ma doare rau ce-mi fac si o asistenta mi-a spus cu o voce calda:” rezista mami ca ai un baietel frumos de tot, cu ochii ca marea”.Si nu-mi mai amintesc iar nimic pana cand au venit parintii, sotul meu, o prietena si cu medicul la patul meu, m-am trezit, mi-au aratat poze cu Surubel, mi-au spus ca am nascut un baitetel de 3850gr si 53 cm, ca e tare frumusel, perfect normal si ca si eu sunt bine acum”.Mi s-a spus ca am sangerat foarte tare in timpul operatiei, ca durata de coasere a fost mai mare decat normal dar acum sunt bine si mai ales Surubul este bine.Am cerut sa-l vad si mi-au spus ca putin mai tarziu.asa a si fost, l-am vazut putin mai tarziu, mi l-a adus o asistenta, mi l-a pus in brate si i-am simtit mirosul pe care si azi il ador, i-am vazut gurita mica cat un nasturel si nasucul ala carn.L-am pupat si mi l-au luat repede de tot, am crezut ca o sa plang la vederea lui ( scriam si pe forum la un moment dat ) dar n-am putut sa plang deloc, in schimb am avut toate cele 20 ore cat am mai ramas la ATI o stare de surescitare ce n-am avut in viata mea, parca luasem LSD, daca eram sub morfina si diazepam si n-am inchis un ochi…S-au mirat si asistentele de starea mea dar au zis ca e normal uneori la emotii puternice traite.A doua zi de dimineata m-au ajutat asistentele sa ma ridic din pat sa ma mute in rezerva, a fost ok mutatul asta ca eram sub efectul calmantelor,nu m-a durut deloc operatia in cele 24 ore de la ATI, in schimb a doua zi in rezerva cand m-am ridicat sa merg la baie…cosmar…si nu de durere ci din cauza faptului ca sunt anemica si cu tot sangele pierdut la operatie eram si mai anemica, se invartea totul cu mine, vedeam negru in fata ochilor si lesinam .

Asta s-a intamplat de vreo 2-3 ori, a venit maica-mea, mi-au dat sa beau un capucino dulce de tot, mi-au trantit pe fata niste prosoape reci cu apa si m-au sculat din pat.Vreo 2 ore au fost cumplite dupa care totul a intrat in normal, operatia nu durea atat de rau, mi se faceau calmante de cate ori ceream, mai greu era la wc dar incet incet mi-am gasit pozitia de a urina, era greu la datul jos din pat in prima si a doua zi dupacare din a treia zi a fost totul ok.Mergeam la 3 ore la etajul 2 sa alaptez ( sa-l vad de fapt ca lapte nu aveam ) si cat stateam acolo il pupam continuu si il miroseam.

Ceea ce m-a ajutat pe mine enorm a fost o centura pe care am purtat-o din a doua zi de la operatie, m-am strans cu ea si a fost minunata, iti tine operatia ca sa te poti misca cumva mai usor.O port si astazi inca, burta mi s-a retras foarte mult datorita ei, dormeam si noaptea cu ea, acum o port toata ziua si noaptea dorm libera, in pijama.

Luni ne-a dat drumul acasa, am venit la cuibusorul nostru, ne iubim toti 3 la nebunie, suntem o familie fericita , iar eu si tati parintii impliniti a unui copil dulce si iubit.

 

Cam asta a fost povestea nasterii, cat de detaliat am putut, sper ca nu v-am plictisit si ceea ce v-am povestit sa va dea curaj ca nu e nasterea cumplita asa cum am crezut eu, nu merita stresul si frica pe care le-am trait, iar minunea pe care o veti tine in brate la sfarsit merita toate sacrificiile din lume, durerile, intepaturile, umflaturile, grasimea, vergeturile, absolut totul cand va veti uita la el / ea.
Picture 017

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s