22mai, ziua intalnirii cruciale ce va lega pe viata 3 oameni: eu cu mami si cu tati.

Azi Surubel este viata si sufletul meu, privind in urma el este tot ceea ce am realizat cu adevarat pana acum in viata mea, este o minune de care sunt indragostita enorm si ma indragostesc si mai tare in fiecare dimineata cand ma trezesc si in fiecare noapte cand ma culc.Este o bucatica din mine si din barbatul pe care il iubesc, este bucuria noastra si lumina ochilor nostri, sufletelul pe care il iubim de la cer la pamant si inapoi de plus,minus infinit ori.

Pentru a veni pe lume falcosul nostru a trebuit ca mami sa-l cunoasca pe minunatul de tati, a trebuit sa astepte tati sa-i zboare lui mami gargaunii din cap, a trebuit ca tati sa ia hotararea vietii lui de-a se muta cu catel si purcel, de-a se dezradacina practic de unde traise o viata de om si sa se mute in Bucuresti.Odata mutati impreuna, tati a inceput sa-i vorbeasca mamei la inceput mai rar, dupa care zilnic, de dorinta lui imensa de-a avea un copil, de-a avea un baiatel cu ochii de culoarea cerului la fel ca ai lui, de-a avea un mostenitor care sa-i duca numele mai departe ( ca si cum era de vita nobila de la vreo casa regala J ).In acele momente mami nu numai ca nu avea chef de copil, dar era atat de prinsa cu pregatirile pentru nunta ce avea sa urmeze peste un an, era atat de prinsa in mrejele vietii de noapte si de om liber, era infiorata de ideea ca o sarcina te umfla si te deformeaza, iti strica total corpul, incat chiar o ingrozea ideea de- avea un copil in acea perioada.Totusi, tati om abil si diplomat a reusit s-o faca sa-si doreasca un bebe nascut din dragostea lor imensa.Si atunci cand mami l-a dorit enorm pe Surubel, el nu mai venea…si la fiecare 28 zile ale lunii cand astepta cu sufletul la gura sa nu mai vina “uratii”, dezamagirea era si mai mare cu cat lunile treceau si nu se intampla nimic.La un moment dat am crezut ca suntem unul din noi cu probleme si chiar am discutat cu medicul expunandu-i problema, ne-a sfatuit sa ne calmam si sa nu ne mai stresam cu problema asta ca atunci cand nu ne mai gandim atat de mult atunci va aparea.Si lunile treceau si iata ca aproape se facea un an de cand asteptam sa se intample minunea si nu se intampla nimic. In vara am fost sfatuiti ca inainte de-a incepe tratamente de fertilizare sa mergem 18 zile la Sovata si sa fac acolo tratament iar daca nici atunci nu se intampla nimic, intorsi in Bucuresti urma sa incepem tratamente de fertilizare.
Numai ca dupa Sovata, apropiindu-se nunta religioasa cu pasi repezi, am uitat sa ne mai stresam pentru ca vin “uratii”, am uitat sa ne mai concentram atat de tare pe “problema”, astfel incat in septembrie, intr-o duminica ridicandu-ma din pat mi s-a facut rau si am lesinat.M-am gandit atunci imediat ca este de la spasmofilia pe care o aveam, insa stand de vorba cu tati am realizat ca imi intarziase ciclul aproape 8 zile si nu realizasem din cauza stresului cu nunta.Am alergat la farmacie, am cumparat un test si repede la baie sa vad cate linute apar.La nici 5 minute au aparut 2 liniute groase si albastre astfel incat am inteles ca minunea se produsese, eram insarcinata !!! Tati m-a luat in brate, m-a pupat si am vazut o fericire pe fata lui cum nu mai vazusem niciodata.Ne-am prezentat la medic, i-am dat marea veste ( imi amintesc si acum perfect fata medicului si cuvintele pe care mi le-a spus-nu le voi uita nicodata ), ne-a felicitat si ne-a spus:” Sarcina este pentru o femeie o binecuvantare, dar in acelasi timp este un drum lung, greu si anevoios, un drum pe care daca nu esti pregatita 100 % sa-l parcurgi mai bine renunti cat nu e prea tarziu”. Si a avut dreptate in totalitate in cazul meu, sarcina pentru mine a fost cea mai grea perioada din viata mea de pana atunci: controale periodice la Fundeni pentru o problema cu coagularea sangelui, injectii facute zilnic ( inca le mai fac desi am oroare de ace si intepaturi), dureri cumplite ale simfizei pubiene, acumulare enorma de apa, acumulare enorma de kg ( 28 kg luate in total) , stat in pat cu zilele din cauza durerilor, dependenta 100% de sotul meu in ultimele 2 luni de sarcina de la imbracat si facut baie, pana la plimbat pe afara numai cu el,etc .Mi s-a parut cumplit de greu, mi s-a parut ingrozitor faptul ca de la o persoana super activa si super independenta ajunsesem ca o leguma care nu se mai putea misca.In ultima perioada aflasem ca Surubel nu se intorsese, ca era un copil lung si greu, ca avea si esarfa de cordon ceea ce era mai mult decat evident ca il voi naste prin cezarina.Si atunci a inceput un alt cosmar pentru mine: nopti nedormite si o frica nebuna de operatie si de anestezie, ganduri negre ca nu ma mai trezesc in urma anesteziei, nebuneli peste nebuneli.Desi hotarasem sa-l nasc pe 27 mai la ultimul control medicul mi-a spus ca nu risca sa ma mai lase, caci e mare copilul, e pelviana sarcina, are si esarfa de cordon, astfel incat daca intru in travaliu e o mare problema.Si uite asa pe 21 mai la ora 18 ma internam la maternitatea Giulesti, pe de o parte cu o frica imensa de operatie, pe de alta parte cu o mare usurare ca scap de toata greutatea aia de burta si de durerile cumplite pe care le aveam ( aveam o burta ca ma intrebau gravide cu tripleti in aceeasi luna cu mine, cati copii fac?? ).

Initial m-a “cazat” medicul intr-un salon de 4 paturi, ok ca si salon ( oricum eu urasc spitalele si mai cu seama Giulestiul ala mizer ), era gol salonul doar o tipa pe care o mai cunoscusem la o monitorizare cu vreo 2 saptamani in urma, insarcinata cu tripleti.Aveam o stare ingrozitoare, ma simteam de parca mergeam la decapitare, cel mai cumplit a fost cand a plecat sotul meu acasa si m-am vazut singura in spital.Am izbucnit atunci intr-un plans ingrozitor, ma gandeam cine ma va ajuta in noaptea aia sa ma dau jos a merg la wc ( paturile erau inalte ca naiba), cine va sta langa mine sa ma mangaie si sa-mi spuna ca va fi bine totul si ca se va termina totul cu bine, cine ma va tine de mana in momentele de panica care ma stapaneau.Plangeam si ma uitam pe geam, n-am inchis ochii toata noaptea, la ora 2 vorbeam cu sotul meu la telefon, Surubel ma lovea cu picioarele si era agitat ca niciodata, se pare ca se pregatea si el de marea intalnire.Pe la ora 3:30 ( operatia urma sa aiba loc la ora 7:30) rapusa de oboseala si de plans, m-am pus in pat ( panaatunci statusem pe un scaun ca sa pot merge la wc sa nu fac pe mine) si cand am adormit a venit bezmetica aia din salon cu mine, m-a zgaltait tiand cat putea “ omoara gandacul, gandacul ala mare care zboara”.Acum ma amuz sir as dar atunci m-am speriat gandindu-ma ca e dusa cu capul femeia, vine sa ma trezeasca pe mine sa-i omor eu un gandac…Initial i-am explicat ca ma doare rau osul pubian si in niciun caz nu ma pot urca in pat sa vanez gandacul ( care era ce-i drept un urias cu niste mustati, o specie ce n-am vazut in viata mea ) dupa care vazand-o atat de crizata m-am gandit ca pierde naibii sarcina si mai avea si 3 copii in burta.Si uite-ma la ora 4 dimineata vanand gandaci in maternitate…La ora 5:30 a venit o asistenta, mi-a luat sange pentru analize, proba de urina si mi-a spus sa ma pregatesc pentru operatie.Au venit sotul si parintii mei, m-am schimbat intr-o camasa albastra pe care mi-o dadusera de la spital si am asteptat.Si asteptarea asta era cumplita, mi s-au parut cele mai lungi minute din viata mea, parca se oprise timpul in loc.La ora 7:30 m-au chemat la etajul 1 in spital, deodata au disparut si parintii si sotul meu ca pe mine ma preluase o asistenta ( eu am crezut ca pot sa-l pup macar pe sot si sa-l strang in brate ), m-a bagat pe o usa cu un hol lung, dupa aceea am intrat intr-o camera ( ulterior am aflat ca acolo eram la ATI ), mi s-a dat un pat si o camasa alba in care mi sa spus sa ma imbrac.le-am explicat ca nu prea pot singura din cauza durerilor, le-a durut la bascheti de mine pe asistente, m-am chinuit cum am putut si a aparut anestezita ( cea mai scarboasa fiinta pe care am cunoscut-o in viata mea).M-a intrebat daca am mai avut operatii, cu ce fel de anestezii, daca sunt alergica la medicamente, daca am boli de inima, respiratie,etc., m-a intrebat ce anestezie prefer si i-am spus ca vreau totala deoarece mi-e cumplit de frica.Si vaca in loc sa ma incurajeze ( cum mi se parea normal in astfel de momente) ma intreaba:” cate kg v-ati ingrasat?” si-i raspund cate kg am luat la care ea imi tranteste:” cand ati mancat ca porcul toata sarcina nu v-a mai fost frica?” Mi-a sarit mustarul atunci si i-am spus si eu:” atitudinea asta o aveti probabil pentru a-i imbarbata pe pacienti dar la mine nu functioneaza , deci vreau totala, e alegerea mea, semnez daca trebuie si basat”.In momentul ala cineva i-a spotit ca-s nepoata cuiva anume si deodata s-a facut toata lumea numai lapte si miere, vorbeau toti super frumos.Mi-au pus o branula in mana dreapta si am plecat spre sala de operatie, am intrat intr-o incapere destul de mica, m-au intins pe masa de operatie si m-au legat la maini, la picioare si sub sani cu niste curele.Le-am spus ca vreau sa stiu ora la care se naste Surubel, au aparut 2 medici ( mana a doua si a treia) , pe medicul meu nu l-am mai vazut, unul din medici ma intreba cum ma cheama ( el este arab ) si mi-a spus ca o mamica asa frumoasa si cu un nume asa frumos trebuie sa fie linistita ca va adduce pe lume un baietel la fel de frumos ( unde m-o fi vazut omul ala frumoasa la 100 de kg nu stiu dar atitudinea lui a contat enorm in acele clipe), le-am spus sa-i transmita dlui. doctor sa aiba mare grija de Surubel, in timpul asta anestezista imi facuse injectia, in 2 sec se invarteau lampile de deasupra mea ingrozitor si le-am spus si ultimul lucru pe care l-am auzit a fost :” Somn usor!” .S-a taiat complet filmul, m-am trezit cand ma mutau de pe masa de operatie in pat caci am auzit cand strigau :” 1,2,3 si acum!”.M-au dus la ATI, cineva –un barbat – ma intreba cum ma cheama, i-am raspuns numele de familie dar nu-mi aminteam prenumele, m-a intrebat iar si la fel dupa care a strigat la mine si-ntr-un final i-am raspuns tot numele si prenumele si am auzit :” bravo tata, as ate cheama “.Pe urm mi-au pus gheata pe burta si ma durea tare, le spuneam ca ma doare rau ce-mi fac si o asistenta mi-a spus cu o voce calda:” rezista mami ca ai un baietel frumos de tot, cu ochii ca marea”.Si nu-mi mai amintesc iar nimic pana cand au venit parintii, sotul meu, o prietena si cu medicul la patul meu, m-am trezit, mi-au aratat poze cu Surubel, mi-au spus ca am nascut un baitetel de 3850gr si 53 cm, ca e tare frumusel, perfect normal si ca si eu sunt bine acum”.Mi s-a spus ca am sangerat foarte tare in timpul operatiei, ca durata de coasere a fost mai mare decat normal dar acum sunt bine si mai ales Surubul este bine.Am cerut sa-l vad si mi-au spus ca putin mai tarziu.asa a si fost, l-am vazut putin mai tarziu, mi l-a adus o asistenta, mi l-a pus in brate si i-am simtit mirosul pe care si azi il ador, i-am vazut gurita mica cat un nasturel si nasucul ala carn.L-am pupat si mi l-au luat repede de tot, am crezut ca o sa plang la vederea lui ( scriam si pe forum la un moment dat ) dar n-am putut sa plang deloc, in schimb am avut toate cele 20 ore cat am mai ramas la ATI o stare de surescitare ce n-am avut in viata mea, parca luasem LSD, daca eram sub morfina si diazepam si n-am inchis un ochi…S-au mirat si asistentele de starea mea dar au zis ca e normal uneori la emotii puternice traite.A doua zi de dimineata m-au ajutat asistentele sa ma ridic din pat sa ma mute in rezerva, a fost ok mutatul asta ca eram sub efectul calmantelor,nu m-a durut deloc operatia in cele 24 ore de la ATI, in schimb a doua zi in rezerva cand m-am ridicat sa merg la baie…cosmar…si nu de durere ci din cauza faptului ca sunt anemica si cu tot sangele pierdut la operatie eram si mai anemica, se invartea totul cu mine, vedeam negru in fata ochilor si lesinam .

Asta s-a intamplat de vreo 2-3 ori, a venit maica-mea, mi-au dat sa beau un capucino dulce de tot, mi-au trantit pe fata niste prosoape reci cu apa si m-au sculat din pat.Vreo 2 ore au fost cumplite dupa care totul a intrat in normal, operatia nu durea atat de rau, mi se faceau calmante de cate ori ceream, mai greu era la wc dar incet incet mi-am gasit pozitia de a urina, era greu la datul jos din pat in prima si a doua zi dupacare din a treia zi a fost totul ok.Mergeam la 3 ore la etajul 2 sa alaptez ( sa-l vad de fapt ca lapte nu aveam ) si cat stateam acolo il pupam continuu si il miroseam.

Ceea ce m-a ajutat pe mine enorm a fost o centura pe care am purtat-o din a doua zi de la operatie, m-am strans cu ea si a fost minunata, iti tine operatia ca sa te poti misca cumva mai usor.O port si astazi inca, burta mi s-a retras foarte mult datorita ei, dormeam si noaptea cu ea, acum o port toata ziua si noaptea dorm libera, in pijama.

Luni ne-a dat drumul acasa, am venit la cuibusorul nostru, ne iubim toti 3 la nebunie, suntem o familie fericita , iar eu si tati parintii impliniti a unui copil dulce si iubit.

 

Cam asta a fost povestea nasterii, cat de detaliat am putut, sper ca nu v-am plictisit si ceea ce v-am povestit sa va dea curaj ca nu e nasterea cumplita asa cum am crezut eu, nu merita stresul si frica pe care le-am trait, iar minunea pe care o veti tine in brate la sfarsit merita toate sacrificiile din lume, durerile, intepaturile, umflaturile, grasimea, vergeturile, absolut totul cand va veti uita la el / ea.

2 liniute si un "punct" =Ayan -dar de la Maica Domnului

„….De multa vreme tot incerc sa-mi fac timp pentru a ma apuca de scris si tot timpul apare cate ceva de facut si uit.Am tinut mortis sa ia nastere acest jurnal nu numai pentru a-mi reaminti eu peste ani de momentele unice din timpul sarcinii, cat si pentru a –ti citi si tie sau poate chiar tu singurel sa citesti, cum era la mami in burtica.Mi-ar fi placut si mie enorm de mult, sa am azi un asemenea jurnal, pe care sa-l citesc cand si cand ( deh, nostalgica tare-i mami asta a ta) dar atunci cand si eu la randu-mi m-am aflat in burtica lui Mazi, nu era tehnologia atat de avansata si nici Mazi nu cred ca avea prea tare chef de scris la cat de grea a fost sarcina ei cu mine ( am chinuit-o tare, se vede treaba  ).

Imi vin in cap o multime de ganduri pe care as dori sa le astern aici, dar asa cum e si firesc, voi incepe cu cele 2 liniute de pe testul de sarcina, liniute ce au aparut intr-o zi de duminica, 28 septembrie 2008.Eram atat de cufundata in febra pregatirilor de nunta, eram atat de emotionata de evenimentul unic ce avea sa urmeze, incat in acea luna, ca niciodata, am uitat complet de faptul ca nu-mi venise ciclul.Si stand in pat in acea duminica am avut o ameteala si o usoara stare de greata insotite de usoare dureri de burta.I-am spus lui tati ca merg la farmacie sa cumpar ceva, m-am imbracat iute si am fugit vis-à-vis la Sensiblu sa cumpar un test de sarcina.Am venit repejor cu el acasa, am intrat in baie si am urmat instructiunile din interior.In cele 5 minute care au trecut nu m-am gandit ca as putea fi insarcinata, deoarece speranta mea de-a avea atunci un bebe era zero ( abia mi se descoperise si diagnosticase hpv-ul si ma tratam pentru rana de pe col ) asa ca in momentul cand am vazut pozitivat testul nu mi-a venit sa cred.Am alergat la tati care a fost nauc de fericire ( atat de mult si-a dorit tati un bebe , rod al iubirii noastre) si totusi parca nu era real.Am fost si am mai cumparat inca 2 teste –nu eram convinsi ca e adevarat – si unul l-am repetat chiar in aceeasi zi,iar pe celalalt l-am pastrat pentru a doua zi de dimineata.( intotdeauna dimineata rezultatul testului de sarcina e mai sigur ).S-au pozitivat clar toate si abia atunci am stiut ca un samburel mic a luat nastere in mine si creste pe zi ce trece, un samburel ce era rodul dragostei dintre mine si tati.Totodata a fost un cadou special pentru ziua lui Mazi ( pe 29.09 e ziua ei ) si pentru toata familia cred ca a fost un cadou fericit  .

Pe 30.09 am fost la control la medic, aveam programare pentru ceva si m-am prezentat sa ii comunic altceva: ca-s insarcinata si ca eu la sarcina asta nu renunt orice ar fi ( nu stiam atunci daca am voie sa te am avand in vedere problema mea de sanatate de atunci )  dar eram sigura ca nu vroiam sa te pierd si ca te doream din tot sufletul meu.La acel control am facut cunostinta prima data toti 3 ( eu cu tine si cu tati ) si tu erai doar de marimea unui punctulet asa cum releva si foto ce am pastrat-o de la ecograf .Initial nu am vrut sa spun nimanui ca vom avea un bebe, dar imi spunea lumea din jur sa spun ca sa fie copilul vorbaret –oare vei fi??? –  .Asa ca incet-incet am inceput sa anunt lumea ca voi avea un bebe si invariabil toata lumea ma intreba : “ce vrei sa fie?” si raspunsul meu era mereu acelasi :” baiat si o sa-l cheme Darius” .Poate ca pe undeva am simtit si am stiut mereu ca tu vei fi baiat, ca primul meu copil va fi un Darius frumos si destept asa cum de mica imi doream.Nu mai conteaza acum cum vei arata, tu pentru mine oricum vei fi cel mai frumos si cel mai destept, cel mai bun baietel din Univers si te voi iubi la nebunie.E adevarat ca la un moment dat ma gandeam si la ipoteza de-a avea o fetita ( ii gasisem si numele Timea – Sara  ) pe care s-o motez si careia sa-i fac codite, s-o imbrac in fustite si cu dresuri colorate frumos, dar neah…parca tot mai misto este sa ai un baietel pe care sa- l imbraci cu jeansi si footere si care sa nu sufere atat de mult in viata precum o fetita ( femeie ).

Au urmat niste luni relativ zbuciumate atat pentru mine cat si pentru tati, a urmat nunta ( care a fost super frumoasa si cu bun gust ),

a urmat deschiderea salonului de remodelare si infrumusetare ( cat am mai muncit pana l-am vazut deschis ) si dupa, a inceput stresul cu clientele care la inceput nu veneau decat cate una-doua.

Tu nu m-ai chinuit aproape deloc ( dragul de tine) , nu am vomitat, nu mi-a fost rau, nici foarte somn nu pot spune ca mi-a fost, ci doar niste dureri de spate cumplite ma chinuiau si dureri de sani ( care se facusera cat pomelo de mari ).La nunta am dansat si am topait toata noaptea si ai stat cumintel acolo fara sa-mi faci vreo problema.Nu am bagat prea tare in seama cand a trecut timpul si uite-ma acum ajunsa la 18 saptamani si jumatate cand stiu clar ca vei fi baietelul lui mami sump si comoara lui tati ( el mereu si-a dorit din suflet un baiat ), stiu sigur ca Darius a lui mami e acolo in burtica crescand sanatos  .Cam asa aratai la 18 saptamani in burta mea:

Urmeaza sa-ti povestesc in zilele ce vor urma cum am aflat ca esti baietel, ce zbucium sufletesc am trait cand mi s-a spus ca am hipercoagulabilitate si mai ales cat de stresata sunt acum asteptand rezultatul de la triplul test si morfologia fetala pe 23 ianuarie.Dar asta o sa-ti scriu intr-o alta zi, caci acum dai din picioruse, cred, nervos, ca te presez stand pe burta si scriind pe laptop, mi-e somn tare ca e ora 22 si tu la ora asta in fiecare seara imi dai stingerea .Noapte buna iubitel mic !!….”

( fragmente din jurnalul unei sarcini, jurnal ce-l incepusem in timpul graviditatii cu tine dar pe care nu l-am mai terminat nicicand…)

Cum a luat nastere blogul meu

      Ideea unui blog a prins viata cu destul de multisor timp in urma, cand al meu sot  citea diverse bloguri ,  se amuza si-mi spunea sa facem si noi un blog in care sa ne asternem toate gandurile cotidiene, sa ne scriem intamplarile bune sau rele pe care le traim.Eu, absolventa de jurnalistica, am un „condei” usor si odata asezata la pc imi curg prin minte  ideile si gandurile intr-un mod ametitor, imi este foarte usor sa scriu, sa exprim ceea ce gandesc, simt, traiesc.

Pana acum am tot amanat din varii motive: ba eram prea ocupata cu jobul, ba ma luam cu treburile casnice si uitam, ba mi-era lene,ba preferam o iesire in aer liber decat sa stau in fata calculatorului si acasa, dupa orele de birou, ba am fost gravida si sarcina cea ingrozitoare pe care am avut-o nu ma lasa sa ma  pot concentra la nimic altceva decat la copilul ce urma sa-l nasc, ba ultimele luni mi-au fost total acaparate de mica fiinta ce astazi reprezinta intregul meu Univers.Si uite asa, timpul se scurge la fel de repede precum nisipul din clepsidra, ideea blogului era intiparita acolo in mintea mea foarte clar…lipsea insa s-o si pun in practica, sa prinda viata.

Astazi, uitandu-ma pe un forum am gasit un blog al unei mamici si citindu-l m-am mobilizat si am hotarat ca e timpul sa-i fac si copilului meu un astfel de blog, de care sa se bucure mai tarziu citindu-l.Si iata-ma azi punand in fapt ideea si luand astfel nastere blogul lui Ayan, baietelul meu minunat.